M-am născut chiar de ziua mamei mele, în 24 septembrie 1935. Nu am trecut prin grozăviile prin care au trecut milioane de evrei și chiar unii oameni de alte naționalități. Aș spune că un antisemitism mai „moderat”, uneori fățiș, alteori mascat, m-a urmărit până în 1975, când am reușit să primesc aprobarea pentru a emigra în Israel, după 25 de ani de la depunerea primei cereri. Totuși, am fost atins de câteva evenimente neplăcute, care au lăsat o amprentă amară asupra întregii mele vieți.

M-am născut la Lugoj, în Banat. Familia avea o casă destul de spațioasă, o parte din ea fiind ocupată de prăvălie. Casa mai există și acum. Nu aveam apă curentă în casă. Aveam o fântână în curte, dar apa ei nu era potabilă, așa încât trebuia să aducem apa de băut din fântâna casei vecine. Baie aveam, dar apa trebuia pompată din fântână în două butoaie instalate în pod. De acolo apa ajungea în cazanul băii, unde era încălzită. În curte erau cămările cu lemne și toaleta, la care era cam neplăcut să mergem, mai ales iarna… Tot în casă era și prăvălia, care avea marfă de toate felurile: zahăr, ciocolată (care mă interesa în mod special), condimente, vopsele, obiecte de fierărie, etc. Spre bucuria mea erau și o mulțime de cuie de toate dimensiunile, pe care aveam voie să le bat în podeaua de scânduri. Ce ocupație minunată!

În casă locuia mama cu familia ei: părinții, Bernat și Frida Friedlander și cei patru copii ai lor.

Familia tatălui meu Grosz László era originară din Hajdüböszörmény, de lângă Debreţin, Ungaria. Părinții, Armin și Fani, aveau trei băieți, din care László, născut în 1906, era tatăl meu.

Grosz Armin, bunicul meu, era croitor. Prin 1910 familia a emigrat în America. Acolo bunicul meu a deschis un atelier de croitorie, pe firma căruia era scris „Cea mai bună croitorie a străzii”. Dar cu timpul nostalgia l-a făcut să se întoarcă în orășelul natal. În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, el a fost chemat sub arme și a murit ca soldat al armatei maghiare, soartă pe care au avut-o mulți evrei unguri în acel război.

Tatăl meu a început liceul la Debreţin, dar orfan fiind a fost nevoit să părăsească școala la vârsta de 14 ani și să lucreze pentru a-și întreține familia. El a lucrat la o firmă din Sânnicolau Mare. În 1920, după Tratatul de la Trianon, localitatea a devenit parte din teritoriul României. În 1934 a cunoscut-o pe mama și s-a mutat și el în casa familiei, unde lucra la prăvălie. Tot acolo m-am născut și eu.

Lugojul era un oraș frumușel de pe malul Timișului. Pe atunci avea vreo 25.000 de locuitori. Populația era amestecată: români, unguri, nemți, evrei. Strada principală avea case frumoase, cu etaj. Ea ducea de la gară până la Podul de Fier peste Timiș și apoi la Primărie. Lugojul a dat mulți oameni vestiți, printre care compozitorii Filaret Barbu, Ion Vidu și Kurtag György, tenorul Traian Grozăvescu, actorul de cinema Bela Lugosi, pionierul aviației Traian Vuia, avocatul și omul politic Coriolan Brediceanu, etc. Principala distracție din timpul verii era ștrandul de pe Timiș, unde copiii învățau să înoate. Pe mine m-a învățat unchiul Pali.

Părinții mei lucrând în prăvălie, eu eram în grija bunicii Frida. Țin minte că atunci când am avut scarlatină, am fost izolat împreună cu ea timp de câteva săptămâni. Ea îmi citea din cărți pentru copii. Prima poveste pe care mi-o amintesc a fost din revista pentru copii A Dörmögö Dömötör – ursulețul din revistă amintește de Winnie de Pluș. Dar îmi plăcea și volumul despre mamifere din Lumea Animalelor a lui Brehm.

Aveam și un câine pe nume Treff, pe care îl iubeam. El mă trăgea cu săniuța, dar o dată l-am tras de coadă și el s-a întors și m-a mușcat. Cu toate că Treff nu era bolnav, părinții m-au dus la spital, unde am primit injecții împotriva turbării, în burtă. Asta nu pot să uit!

Pe la vârsta de trei ani am intrat în grădinița Notre Dame, la secția maghiară. Educatoarea, sora Melinda, era o ființă frumoasă și blândă, pe care o iubeam. În fiecare dimineață spuneam rugăciunea Tatăl Nostru.

Norii începeau să se întețească dinspre Gemania, vântul nu prevestea nimic bun. Manifestările antisemite erau tot mai frecvente. Atunci am simțit prima oară că eu nu aparțin de acea grădiniță, că sunt diferit de ceilalți.

S-a întâmplat că sora Melinda a lipsit și o altă soră germană a înlocuit-o. Se apropia Crăciunul. În sala mare s-a organizat o serbare, unde copiii au jucat diverse roluri. După spectacol ei au fost aliniați pe scenă și fiecare a primit un cadou. Doar eu, singurul copil evreu din grupă, am primit un mănunchi de nuiele. Până astăzi nu pot să uit!

La scurt timp după Crăciun părinții mei au fost rugați să mă scoată din grădinița Notre Dame. Au încercat să mă înscrie la o grădiniță de limba română, dar și acolo am fost respins. Până la urmă m-au înscris la grădinița evreiască a dnei Fischer Edith, unde se vorbea limba germană. Am rămas acolo până la școală.

A izbucnit războiul. România s-a alăturat Germaniei fasciste. Statul ne-a luat casa și prăvălia. La recensământ am fost înscriși pe lista celor cu „sânge evreiesc”. Familia a fost nevoită să se mute la periferia orașului. Am închiriat o căsuță mică. Unii din familie s-au căsătorit și s-au mutat în alte locuințe din Lugoj sau la Timișoara.

Tată meu a fost luat la muncă obligatorie. A fost pus să facă muncă fizică grea la Piatra Oltului, Ineu, Pâncota, etc. Mai târziu a reușit cu mare greutate să ajungă la Lugoj, unde a lucrat ca zugrav la spital și ca vânzător la o fierărie. Când a plecat la tabăra de muncă, Treff, câinele nostru, a fugit după tren și nu s-a mai întors. Am fost foarte amărât.

Unii dintre germanii din localitate s-au prezentat ca voluntari la SS. Când vedeam pe stradă un soldat sau un ofițer german, coboram de pe trotuar, ca să nu pățesc ceva rău.

Alimente primeam doar pe cartelă. Exista un brutar special pentru evrei, care vindea pâine neagră înăcrită. Uneori cumpăram făină de bună calitate la negru și făceam pâine acasă, iar din resturile de făină mama făcea langoș, spre bucuria mea.

A venit timpul să merg la școală. Am fost înscris la școala elementară evreiască, situată în curtea din spatele sinagogii. O oră pe săptămână se făcea ebraică, restul se învăța în limba română.

La școală m-am împrietenit cu Schwartz Miklós. În casa lor am văzut primul pian. Mama lui, care era era profesoară de pian, mi-a dat primele lecții. Pianul a devenit o parte importantă a vieții mele. Până astăzi exersez când am posibilitatea.

Spre sfârșitul războiului rudele din Arad au venit la noi, la Lugoj, de frica nemților și a ungurilor. Au stat o vreme, dar văzând că nu se întâmplă nimic, s-au întors la Arad – și atunci au intrat ungurii! Au început imediat să facă lista evreilor pentru a-i deporta, dar din fericire rușii au venit la timp.

Nemții au bombardat de câteva ori orașul Lugoj. O bombă a căzut chiar lângă casa noastră, ocupată pe atunci de nemți. Noi ne pregăteam deja să fugim spre sud, dar Armata Roșie a ajuns la Lugoj în scurt timp şi nu am mai plecat. În 23 August 1944 România a fost eliberată, iar familia noastră a scăpat de infernul prin care au trecut majoritatea evreilor din țările ocupate de naziști. Mai târziu, când am aflat de tragedia rudelor noastre din Ungaria și din nordul Transilvaniei, dintre care mulți nu s-au întors, am înțeles că nouă ne-a zâmbit norocul, noi am rămas în viață!

După război familia noastră s-a mutat la Timișoara. Bunica Frida a primit pașaportul de emigrare în anul 1950.  Părinților mei li s-a spus că îl vom primi și noi după câteva săptămâni… care au durat 25 de ani.  

Dar asta e altă poveste…

Frederic (Frici) Grosz

(traducere din limba maghiară. Eva Grosz)