După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu.

M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni.

Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut.

După o lună și jumătate m-am hotărât să-l părăsesc. Am sunat acasă de la telefonul cu fise din librăria ”Lucian Blaga” de pe Horea și am anunțat că seara următoare sosesc cu trenul de Galați.

Am revenit la el cu inima strânsă și cu gând să-l las definitiv după sesiunea de iarnă. Între timp însă a început să mijească a primăvară, am descoperit Cetățuia și strada Kogălniceanu și parcă m-am mai înmuiat. Dealurile nu mai păreau așa abrupte, iar la Croco cafeaua era chiar bună. Și-am rămas. Fără să-i promit însă că n-o să-l părăsesc niciodată.

Au urmat ani de politețe distantă.

Abia după ce s-a născut fiul meu am început să-l consider casa mea cu adevărat. Diminețile de toamnă târzie în Parcul Mare și pe malul Someșului ne-au apropiat. Aveam timp din belșug să îl descopăr, nu mă mai grăbeam, începuse să-mi fie drag, cu tot arțagul și cu aroganța lui.

Pentru castanele cu care scriam cuvinte scurte pe alei, pentru pescărușii care-mi dădeau uneori impresia că sunt pe malul Dunării, pentru rațele care se apropiau grăbite când le aruncam bucăți de pâine uscată.

În centru se căscau încă obscene gropile lui Funar, așa că treceam pe acolo în viteză și doar dacă nu aveam de ales.

Acum mă simt acasă la Cluj și mi-e tare dor de el atunci când sunt plecată mai multă vreme.

Îmi plac platanii din Piața Unirii și din parc, magnolia de pe Brătianu, îmi place strada Kogălniceanu (pe care o alint cu vechiul ei nume, strada Lupului), am banca mea preferată pe Cetățuie, de unde se vede tare frumos până departe.

Îmi place să umblu pe străzi în 1 ianuarie dimineața, când tot orașul e pustiu.

Îmi place să beau cafea în centru mai ales la apus, atunci când soarele luminează auriu doar jumătate din piață. Îmi place că întâlnesc prieteni și cunoscuți de câte ori mă plimb pe Eroilor.

Îmi place să patinez pe lacul înghețat din Parcul Mare și să mănânc vargabéles la Vărzărie.

Îmi place să joc tenis în Babeș și să mă uit la rațe, pescăruși și lișițe pe malul Someșului.

Îmi place ceața care toamna târziu și iarna nu se ridică multe zile. E perioada din an în care citesc cel mai mult și nu mă mână deloc dorința să ies din casă.

Mă scoate din sărite că-i prea aglomerat și prea murdar, că trotuarele se tot îngustează pe an ce trece, că pe Pasteur trebuie să cobori în șir indian, că în multe restaurante cu pretenții se mănâncă scump și prost. Că se înfig clădiri enorme în spații mici, pe străzi care odată erau liniștite. Că se demolează clădiri vechi și se ridică monștri impersonali cu fațade de oglinzi și multe etaje. Că noile cartiere sunt haotice și lipsite de personalitate.

Dar una peste alta ne-am împăcat și mi-e acasă. Așa că-mi permit să-l mai și critic uneori. Mai mult de drag, ca să nu i se suie la cap și să creadă că-l iubesc necondiționat.

Doina Gecse-Borgovan