Frânturi de amintiri. Studiile mele

Alegerea şcolii medii a fost după voinţa părinţilor. Eu aş fi vrut să urmez liceul teoretic, secţia reală, întotdeauna îmi plăcea matematica și fizica. Dar părinţii mei se gândeau: “Să aibă copilul o meserie”. Aşa am dat admiterea la Școala Medie de Electrotehnică. Aici pe lângă cursurile teoretice se făceau şi ore de practică: pilire la dimensiuni exacte, elemente de maşini-unelte și instalaţii electrice. De mai multe ori m-am electrocutat și am căzut de pe scară. Nu învăţam “limbi imperialiste“, numai română și rusă. Aşa am fost nevoit să iau ore particulare de engleză. Cei mai mulţi colegi s-au înscris la UTM, eu nici măcar pioner nu am fost. Vara făceam practică la o uzină. Eu am fost repartizat la uzina Electromotor. După patru ani de studii am primit diploma de tehnician, echivalentă cu diploma de maturitate. Cu ea puteam să ne înscriem la examenele de admitere la facultate. Unii dintre absolvenţi au dat admiterea la facultate, alţii au fost repartizați în producţie, la uzine. Deşi aveam note foarte bune, pe mine m-au repartizat la uzina Electromotor TimişoaraRead more…

Frânturi de amintiri. Primii ani la Timișoara

După terminarea războiului, tatăl meu a primit un post la Timișoara, iar ca urmare, la sfârșitul anului 1944 ne-am mutat și noi, mama, bunica și cu mine. Pe vremea aceea Timișoara avea aproximativ 100.000 de locuitori și era centrul cultural, economic și social din vestul României. Orașul era împărțit în patru cartiere istorice: Centrul (Belváros), Iosefin (Jozsefváros), Elisabetin (Erzsebetváros) și Fabric (Gyárváros). Trăiau aici români, maghiari, nemți, sârbi și evrei. În oraş funcționau mai multe instituții de învățământ, printre care şi Institutul Politehnic, înființat în 1920. Instituțiile culturale ale orașului asigurau o viață culturală bogată: opera de stat, trei teatre: român, maghiar și german și filarmonica. Am trăit la Timişoara până la plecarea în Israel în 1975. Părinții au subînchiriat o locuință pe malul Canalului Bega, în Palatul Ancora (Horgonypalota). Eu terminasem primul trimestru al școlii primare la Lugoj. Am fost înscris la Școala Israelită Ortodoxă din Iosefin. Eram obligați să avem capul acoperit cu șapcă. Diminețile stăteam în picioare cu fața spre răsărit și spuneam rugăciunea Șaharit. Cei mai mulți dintre elevi învățau la Heder, unde se preda Tora și rugăciuni. La Lugoj învățasem limba ebraică modernă, cu pronunțare sefardă, dar m-am obișnuit și cu accentul aşkenaz.Read more…

Copilărie în umbra războiului

M-am născut chiar de ziua mamei mele, în 24 septembrie 1935. Nu am trecut prin grozăviile prin care au trecut milioane de evrei și chiar unii oameni de alte naționalități. Aș spune că un antisemitism mai „moderat”, uneori fățiș, alteori mascat, m-a urmărit până în 1975, când am reușit să primesc aprobarea pentru a emigra în Israel, după 25 de ani de la depunerea primei cereri. Totuși, am fost atins de câteva evenimente neplăcute, care au lăsat o amprentă amară asupra întregii mele vieți. M-am născut la Lugoj, în Banat. Familia avea o casă destul de spațioasă, o parte din ea fiind ocupată de prăvălie. Casa mai există și acum. Nu aveam apă curentă în casă. Aveam o fântână în curte, dar apa ei nu era potabilă, așa încât trebuia să aducem apa de băut din fântâna casei vecine. Baie aveam, dar apa trebuia pompată din fântână în două butoaie instalate în pod. De acolo apa ajungea în cazanul băii, unde era încălzită. Tot în casă era și prăvălia, care avea marfă de toate felurile: zahăr, ciocolată (care mă interesa în mod special), condimente, vopsele, obiecte de fierărie, etc. Spre bucuria mea erau și o mulțime de cuie de toate dimensiunile, pe care aveam voie să le bat în podeaua de scânduri. Ce ocupație minunată!Read more…