Când toată lumea în mod neașteptat, dar cu totul justificat, e preocupată și îngrijorată de epidemia care a devenit pandemie cu acel coronavirus necunoscut, eu încerc să vă mai descrețesc frunțile cu amintirle mele. Nu toate sunt amintiri vesele, dar poate că și ele au contribuit la formarea mea ca medic și om cu orgoliile și slăbiunile lui firești. Sper să fie de folos și celor care îmi vor citi pățaniile din anii de ucenicie, poate că și le vor aminti și ei pe ale lor. Dacă am mai povestit din studenție, vă rog să mă scuzați că mă repet.

Am căutat să învăț îngrijirea omului bolnav de la surori, de la infirmiere, bineînțeles de la superiori. Am intuit că la un tratament eficient contribuie și îngrijirea fizică a bolnavului. Ca extern prin concurs și apoi ca intern am învățat cum pregătești un pat cu cearșaful fără cute, cum întorci un pacient fără să-i provoci disconfort, cum pui o ploscă ș.a. (nu existau pampers și nu puneai numaidecât sonda ca acum). Poate că aș fi fost mai bună ca infirmieră decât ca medic, așa m-am gândit cândva. Toate acestea le-am învățat de la personalul inferior și cu ei am legat prietenii de durată, pe care le-am apreciat foarte mult.

Odată mi s-a întâmplat ceva neașteptat. Eram internă la spitalul Iubirea de oameni, în stagiu la maternitate. Era încă înainte de naționalizare. Era un spital evreiesc, cu doctori cu precădere evrei, moașe și surori parțial evrei. Director era dr. Ghelerter. M-am adaptat foarte repede, cu toate că programul era infernal. Specialitatea implica manualitate și cunoștințe chirurgicale, făceam gărzi o dată la trei zile deoarece nu eram decât trei interni. Înaintea mea a lucrat un intern foarte bun, dar fără să vrea el mi-a creat un handicap imens. M-am străduit mult să fiu ca el și chiar la sfârșitul stagiului personalul mai vorbea de el. Sora șefă, Frieda, o persoană care mi se părea foarte în vârstă și care avea probabil atunci vreo 45 de ani, mi-l lăuda tot timpul.

Iată o pățanie cu sora șefă: Medicul secundar, dr. S., avea o părere bună despre mine și m-a recomandat unor paciente externate să le fac acasă niște injecții ca să mai căștig un ban (era după stabilizare). Mi-a cerut în fața sorei șefe să fac o injecție intramusculară unei paciente dintr-un flaconaș fără etichetă. Nu am întrebat ce medicament este lichidul lăptos și nici ce cantitate trebuie să fac. Sora Frieda știa despre ce e vorba, dar nici pe ea n-am întrebat-o. Ea a asistat tăcută la străduința mea de a goli flaconașul. Am făcut pacientei 9 ml, adică tot conținutul flaconului. Pacienta a suportat cu stoicism injecția. A doua zi medicul secundar mi-a cerut flaconul și am aflat cu stupefacție că el conținea penicilină uleioasă și că aș fi trebuit să fac 1 ml, adică 300.000 de unități. Scuzele pentru incompetența mea au fost zadarnice. Sora Frieda, care a asistat la această greșeală, mi-a dat o lecție: Ea nu mi-a spus nimic, pentru că nu o întrebasem! Din fericire pentru pacientă și pentru mine, ea nu a făcut flegmon și am scăpat cu fața curată, dar de atunci am întrebat mereu și ce știam și, mai ales, ceea ce nu știam, atât pe superiori, cât şi pe inferiori, care puteau ști mai mult decât mine.

Din noianul de amintiri de la același spital spicuiesc și una mai plăcută, din aceeași secție, dar cu alți protagoniști. La un moment dat credeam că știu să moșesc și cu avântul tinereții voiam să asist pe foarte multe femei. Am văzut soți care veneau cu flori și dacă aflau că au o fetiță plecau supărați, fără să-și fi văzut copilul și soția și luau și florile cu ei. Dar și opusul e valabil. Pe atunci nu exista ecograf și părinții nu știau sexul copilului. Medicul pe care l-am cunoscut zicea că el cunoaște sexul și mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seam că el spunea de fiecare dată că va fi fetiță. Argumentul lui era următorul: „Dacă e fetiță, atunci am avut dreptate, iar dacă e băiat, pot spune că voiam să-le fac o surpriză.” Dar dacă sunt gemeni?

O sarcină gemelară mi-a lăsat o amintire pe care n-am s-o uit. Când femeia a intrat în travaliu nu știam că e o sarcină gemelară. Toate reperele s-au dovedit înșelătoare și după ce am respirat ușurată, crezând că am terminat și așteptam placenta, m-am speriat ca de o bombă: a apărut pe neașteptate al doilea prunc, cu o prezentație craniană banală și a venit grăbit cu un picioruș. Cum nu mai văzusem așa ceva, m-am speriat atât da tare, că am leșinat. Moașa nu știa pe cine să ajute mai întâi, dar având experiența care mie îmi lipsea, s-a orientat rapid. Acum nu se mai pot întâmpla astfel de cazuri, dar experiența nu o poate înlocui nimeni. Nu țin minte ce sex au avut gemenii.

Iată și o amintire anterioară stagiului meu de intern. Din păcate am luat externatul în anul IV de facultate cu o medie mică și nu am reușit să primesc un stagiu mai bun decât cel de la psihiatrie, fără o pregătire prealabilă de medicină internă. Și aici am ales calea de a învăța lucrurile elementare de la surori: recoltatul de sânge pentru analize, mai târziu manevrele cerute la injecții și chiar puncțiile pentru prelevare de lichid cefalorahidian. Deși spitalul era foarte departe, veneam cu o oră înainte de program în zilele de recoltare (luni și joi). Surorile mă lăsau să fac recoltările, așa încât exersam direct pe bolnav, dar în prezența lor. Am învățat foarte mult de la ele și într-un caz ele m-au scăpat de un mare pericol. În noaptea aceea se internase un bărbat și fiind luni, medicul încă nu apucase să-l vadă, așa că nu aveam date din istoric. Când am încercat să-i dezinfectez cu alcool locul de prelevare a sângelui, reacția violentă a lui și a celor două surori m-a ferit de o mare belea. Nu știam că bolnavul avea rabie și ca atare nu poate suporta nici cel mai mic curent de aer. Dacă cele două surori prezente nu m-ar fi tras deoparte la timp, riscam să mă infectez și eu de la picăturile de salivă care-i curgeau pacientului din gură. Din păcate am asistat în zilele următoare, când bolnavul a fost izolat, la neputința de atunci în fața rabiei. Acele surori, care mi-au fost apoi prietene, și-au dat seama și de lipsa mea de cunoștințe și străduința mea de a învăța.

În anul VI de medicină trebuiam să optez pentru o specialitate. Atunci am ales pediatria, care mi se părea un fel de medicină internă pentru un pacient mai mic. De fapt nu era numai asta. Nouă, membrilor de partid, ni s-a cerut să „alegem” să fim medici de laborator și sanepidiști – actuala specialitate de Sănătate Publică. Mulți s-au conformat. Eu am ales totuși pediatria. Din experiența mea limitată de atunci nu prea știam ce face un medic de la Sanepid și nici într-un laborator nu voiam să lucrez. Ulterior am auzit bancurile care se făceau pe seama medicilor de la Sanepid, poate vi le mai amintiți. (Chirurgii vin la spital cu mașinile lor scumpe, ginecologii la fel, pediatrii cu Daciile și sanepidiștii cu galoșii rupți.) Acum cunosc rolul lor. Ei constituie armata Direcției de Sănătate Publică, DSP, care are un rol atât de important în vremuri ca cele actuale, de epidemie și de pandemie și se expun fără rezerve unor mari riscuri. Dar și ceilalți medici fac cinste meseriei pe care și-au ales-o.

Mirjam Bercovici

16-03-2020, București