De două săptămâni soția și cu mine stăm acasă. Ieșim numai pentru strictele aprovizionări cu alimente și medicamente.

În urmă cu abia două luni ceasul deșteptător mă trezea la cinci dimineața și luam autobuzul spre spital, unde ca pensionar lucram de două ori pe săptămână. În ultimele două săptămâni mă trezește lumina soarelui, care pătrunde prin geamul dormitorului. E deja șapte dimineața! Îmi ia puțin timp să mă dezmeticesc și să recapitulez ce am de făcut astăzi – exact același lucru ca ieri, alaltăieri, săptămâna trecută…

Ne sculăm, ne îmbrăcăm în trening, mergem vreo 40 de minute în ritm rapid (trei kilometri) prin camera de zi și repetăm plimbarea de 2-3 ori pe zi. Facem un duș și mâncăm micul dejun, apoi vedem toate mesajele pe care le-am primit în timpul nopții. Telefonăm părinților mei, iar soția îi telefonează prietenei ei. Soția curăță tot timpul câte ceva. Pentru ea curățatul este o terapie și vremea trece mai repede. Eu fac ordine printre hârtii și medicamente. Tot ca rutină aproape zilnică ne măsurăm temperatura, tensiunea și glicemia, ca să nu zicem că nu avem asistență medicală. Încerc să prind la telefon sau pe internet compania prin care am comandat bilete de avion, dar ei nu răspund. Am plătit asigurare pentru a primi banii înapoi dacă nu folosim biletele, dar nu am cu cine vorbi, numărul de telefon. Numărul de telefon este incorect. Numele companiei este eDreams, poate că el sugerează că banii ne vor fi restituiți numai în vis…

Vremea trece greu, dar vine și prânzul. Mâncăm, bem, luăm desertul. Tare-mi plac dulciurile! Soția pune vasele și rufele la spălat. Vedem seriale la tabletă. Vorbim cu nepoții la WhatsApp, deoarece încă nu am instalat Zoom. Aceasta este cea mai plăcută clipă a zilei, să-i vedem pe nepoți și pe fiii noștri, cel puțin pe ecran.

Nu avem voie să-i vizităm pe părinți. Eroina noastră este Ludmila, excelenta îngrijitoare, originară dintr-un sat de lângă Chișinău. Ea îi îngrijește deja de patru ani. Pe tata, care are peste 93 de ani, îl ia de două ori pe săptămână la dializă. Alaltăieri tata avea nevoie de un medicament. Am scris o rețetă și cu ajutorul unei sfori i-am dat drumul de pe balcon, iar Ludmila a luat-o cu mănuși – ca pe vremea lui Romeo și Julieta…

Uneori mai ies pe balcon și vorbesc cu porumbeii de pe cablurile electrice. Sper că vecinii nu mă aud, altfel o să mă creadă zurliu.

Astăzi, 30 martie, e o zi specială. Ephraim, băiatul nostru cel mare împlinește 42 de ani. Soția l-a întâlnit lângă blocul nostru, cu mască și mănuși, ca să-i dea prăjitura pe care a pregătit-o. Dar nu l-a sărutat.

Vorbim zilnic la telefon cu prietenii și mai aflăm ce face “doamna Corona” în alte părți. În Israel numărul bolnavilor gravi și al deceselor a crescut, dar nu exponențial ca în Italia, Spania sau SUA. Poate că starea de urgență și blocarea oamenilor în casele lor are efect, dar cine știe ce ne mai așteaptă. Vorbind de starea de urgență, ca de obicei, în Israel există două state: unul modern, cu oameni care ascultă știrile și instrucțiunile și altul al habotnicilor, care sunt complet deconectați de gravitatea situației, nu au televizoare și îi ascultă numai pe rabini. Acum două zile sute de ultra-religioși s-au înghesuit la înmormântarea unui rabin. Nu este de mirare că în orașele unde ei sunt majoritari sunt și cele mai multe contaminări cu corona. Dar ei periclitează și restul populației.

Astăzi a vorbit la radio laureatul premiului Nobel pentru chimie, israelianul de origine sud-africană Michael Levitt. Teoria lui pare logică, dar periculoasă din punct de vedere strategic. El susține că cei 15 morți de până acum, chiar dacă erau infectați cu corona, aveau atâtea alte boli încât de fapt cauza morții nu este clară, poate că ar fi murit oricum. Dacă am testa întreaga populație, probabil că am găsi foarte mulți purtători de corona, care nu au simptome. Teoria este interesantă, dar strategic ea este periculoasă, pentru că i-ar putea face pe oameni să nu mai respecte starea de urgență.

Toată ziua vedem și auzim știri, iar după amiază vedem câte un serial sau un documentar, mai mergem prin casă și ne facem kilometrajul. Și iată că vine seara, cu cină și iar știri noi/vechi și mai multe telefoane. Pe la opt seara începe să ni se facă somn. Ne culcăm devreme, dormim cât și cum putem și ciclul reîncepe.

De ce am numit acest articol “prizonierat acasă”?

În comparație cu un penitenciar este clar că o ducem mai bine: mâncăm ce vrem, ne sculăm când vrem, nu avem dușmani, nimeni nu insistă să ne vândă droguri, nu avem de-a face cu criminali și putem vorbi la telefon cu cine și cât vrem. Dar plimbarea prin camera de zi îmi amintește pușcăriașii din curtea penitenciarului. Mai rău, spre deosebire de pușcăriași, noi știm numai când am intrat la domiciliu forțat, nu știm când ieșim! Sper să primim cât mai repede suspendarea pedepsei de detenție! Dar spre deosebire de pușcăriași, suspendarea nu depinde de președintele țării, ci de un virus cu un diametru de 120 de nanometri.

Vă dorim tuturor sănătate!

Tiberiu Ezri