Casa Hansen, vechea leprozerie din Ierusalim

În literatura medicală lepra este denumită boala Hansen în cinstea medicului norvegian G.A. Hansen care a elucidat cauza îmbolnăvirii, o infecție cu un microb asemănător cu cel al tuberculozei.  Până atunci au circulat diverse teorii fanteziste, că boala s-ar datora unor „miasme” sau că ar fi ereditară.  Este adevărat că boala apare adesea la mai mulți membri ai aceleiași familii, dar faptul că ei se află în contact apropiat favorizează transmiterea.  (Ereditară ar putea fi totuși rezistența scăzută la infecție.)

La început lepra se manifestă ca o boală de piele: apar pete aspre (lepis în limba greacă = solz) de culoare deschisă și care nu sunt dureroase.  O boală fără dureri nu ar părea foarte gravă, dar din păcate nu este așa.  Microbul distruge nervii, pielea devine insensibilă și bolnavul poate suferi răni, arsuri sau infecții fără a-și da seama  Efectele sunt cumulative și după o vreme bolnavul este desfigurat.

Se pare că lepra este una din cele mai vechi boli ale omenirii.  Bolile foarte virulente, care ucid în câteva zile, ca de exemplu ciuma, se pot propaga numai în populații mari și mobile.  Omul preistoric trăia în grupuri mici și relativ izolate – chiar dacă un om se infecta cu ciumă, grupul lui era distrus și răspândirea ciumei era oprită.  În schimb lepra progresează extrem de lent.  Primele simptome pot apărea la zece, sau chiar douăzeci de ani de la infectare.  Iar bolnavul poate ajunge la adânci bătrânețe, ceea ce lasă microbului destul timp pentru a se răspândi.

Cum erau gestionate cazurile de lepră în zorii istoriei putem afla din Vechiul Testament – Leviticul, cap. 13-14.  (Ebraica modernă folosește numele biblic al bolii, țaraat, ceea ce ar lăsa impresia că este aceeași boală, dar acest lucru nu este clar.  Cu mijloacele de atunci nici nu se putea pune un diagnostic exact.)  Nu existau nici doctori, nici leacuri, se putea doar preveni răspândirea bolii prin izolarea bolnavului – exact ca în epidemia actuală de coronavirus!  Bolnavul era examinat de preot.  În cazuri dubioase preotul îl încuia pe bolnav și îl examina din nou după o săptămână, apoi după încă una.  Dacă leziunile se retrăgeau, bolnavul era reprimit în societate, după ce se scălda, își spăla hainele și făcea un sacrificiu.  (Trebuiau și preoții să câștige ceva!)  Iar dacă leziunile persistau, bolnavul era declarat impur și alungat din comunitate – cred că avea foarte puține șanse să supraviețuiască de unul singur.

Această stare de lucruri s-a menținut până la începutul sec. XX.  Chiar dacă cauza leprei a fost descoperită în 1873, nu exista tratament și pacienții erau mai departe izolați.  Doar că nu mai erau trimiși la moarte în pustie, ci erau închiși în leprozerii, situate de obicei în locuri izolate și înconjurate de ziduri. 

În a doua parte a sec. XX a apărut un tratament antibiotic eficace, care a schimbat situația în mod radical.  În timpul tratamentului pacientul nu mai este contagios, astfel încât leprozeriile și-au pierdut rostul și au fost închise una după alta.  Nu este un tratament ușor, trebuie luat timp de șase luni sau chiar un an, în funcție de gravitatea bolii, iar daunele produse de lepră sunt ireversibile.  Totuși progresul bolii este oprit.  În ultimii ani Organizația Mondială a Sănătății furnizează medicamente gratuite în țările endemice (India, Brazilia, unele țări din Africa) și de atunci numărul cazurilor a scăzut dramatic.

Totuși nu este probabil că lepra va fi vreodată eradicată, pentru că există animale sălbatice infectate.  (Același lucru este valabil și pentru ciumă.  În fiecare an apar infecții sporadice, în urma contactului cu animale sălbatice.  Dar ele sunt tratate și nu mai există pericol de epidemii.).

***

Să ne întoarcem la Ierusalim, în mijlocul sec. al XIX-lea.  În orașul aflat la periferia Imperiului Otoman situația nu se deosebea prea mult de cea descrisă în Levitic – câteva zeci de leproși locuiau în colibe aflate în afara Porții Sionului și trăiau din cerșit.  Priveliștea nu era prea atrăgătoare. 

Primul azil care să-i adăpostească a fost deschis în 1867 de ordinul protestant Frații Moravi, împreună cu Biserica Anglicană și finanțat de o baronesă germană.  El se afla în apropierea porții Jaffa, în actualul cartier Mamilla. 

Acolo leproșii primeau hrană, adăpost și îngrjire medicală.

Autoritățile otomane se temeau însă că organizatorii azilului vor încerca să-i convertească pe leproșii musulmani.  Abia atunci au intrat în acțiune și au construit un azil la sud de Orașul Vechi, lângă izvorul Bir Ayyub.  Condițiile erau însă mult mai proaste, leproșii trebuiau să plătească pentru a fi admiși și primeau numai pâine și apă.  (Clădirea a servit până în 1930 ca adăpost pentru nevoiași și pentru femei maltratate.)  Bineînțeles că leproșii preferau așezământul întemeiat de Frații Moravi.  Curând el a devenit neîncăpător și s-a trecut la construcția unuia nou. 

Pentru noua clădire „Jesus Hilfe” Frații Moravi au cumpărat un teren situat departe de zidurile cetății.  Numai că de atunci orașul a crescut, Casa Hansen aflându-se azi lângă teatru, nu departe de academie și de casa președintelui.  Proiectul a fost încredințat arhitectului german Conrad Schick, care a construit mai multe clădiri emblematice ale Ierusalimului din acea perioadă.  Deschiderea festivă a azilului „Jesus Hilfe” a avut loc în 1886.  Încă de la început a fost o instituție model.

Bolnavii, în jur de 30 – 40 la număr, erau bărbați, femei și chiar câțiva copii.  La început majoritatea erau arabi, dar cu timpul au apărut și evrei, pe măsură ce situația demografică a orașului se schimba.  Nu era o „închisoare” – erau admiși numai pacienți care se prezentau voluntar.  Bolavii aveau voie să primească vizite și chiar să iasă de pe teritoriul azilului.  Personalul consta dintr-un administrator și 5 – 6 surori, „diaconese”, venite din Germania, de la școala de formare profesională a Fraților Moravi.  Un medic vizita instituția o dată pe săptămână.  La nevoie era angajat personal auxiliar local.

Fiind o instituție care funcționa sub auspiciile bisericii, în fiecare dimineață aveau loc servicii religioase, dar bolnavii nu erau obligați să participe; cazurile de convertire la creștinism au fost rare.

În multe privințe azilul se gospodărea singur.  Terenul cuprindea o grădină de zarzavat și o livadă, avea oi și vaci.  Apa, dintotdeauna o problemă la Ierusalim, era furnizată de patru rezervoare care adunau apa de ploaie.  Pacienții lucrau după puterile lor: îngrijeau grădina și animalele, aduceau apa, ajutau la curățenie, la spălătorie, la întreținerea clădirii.  În orele libere erau încurajați să facă sport, să citească, să cânte.  Se organizau activități culturale și chiar excursii în grup.  

Leprozeria a reușit să supraviețuiască două războaie mondiale și pe cel de independență, chiar dacă nu a fost ușor.  În al Doilea Război Mondial, autoritățile britanice i-au deportat pe cetățenii germani, dar surorile care îi îngrijeau pe leproși au fost printre puținele excepții.  În timpul Războiului de Independență s-au dus lupte în imediata apropiere a azilului, dar surorile nu și-au abandonat pacienții.  Totuși când azilul a ajuns sub stăpânire israeliană, o mare parte a pacienților arabi au plecat, iar în 1950 Frații Moravi au vândut azilul, care a intrat sub jurisdicția Ministerului Sănătății, devenind „Spitalul Guvernamental Hansen”, dependent de secția de dermatologie a spitalului Hadassah.  În anul 2000 ultimii pacienți ai fost trimiși acasă.  Pentru o vreme a mai funcționat în clădire un cabinet medical specializat pe lepră, dar apoi și el a fost mutat.

Vă veți mira poate de unde se cunosc atâtea amănunte asupra funcționării azilului.  Sora șefă trimitea un raport anual consiliului de administrație al Bisericii Morave.  Acest raport era apoi publicat, pentru a atrage noi donatori.  Există rapoarte pentru anii 1867 – 1950.  Din raportul anului 1928 aflăm de exemplu că s-a introdus în sfârșit apa curentă! (Now we have the great improvement of running water of our own. Water is not cheap; but at least we can get it! How thankful we all were of that, when our cisterns failed us last summer. There was too little rain last winter…)  Tot din raportul anului 1928 aflăm că fiecare pacient era „adoptat” de câte o congregație din Anglia, care strângea donații pentru întreținerea lui.  La sfârșitul anului sora șefă dă un raport amănunțit despre progresele făcute de fiecare bolnav în parte.

Răscolind prin internet în căutare de material supra leprozeriei, am avut o surpriză.

Dr. Goldgraber

Păi ăsta e Dr Goldgraber!  Exact așa mi-l amintesc.  Venea la mine o dată pe lună să-și ia medicamentele.  Făcea impresia unui om destul de rezervat și nu am intrat în vorbă cu el.  Ce păcat!  Abia acum am aflat că din 1965 până în 2000 el a fost medicul spitalului Hansen.  Locuia cu familia chiar pe teritoriul azilului, într-o căsuță ridicată în 1893.  În timpul zilei lucra la Hadassah, iar seara îi îngrijea pe leproși.  Tot el s-a ocupat de grădină în acești ani.

În 2009 întregul complex a fost renovat și transformat într-un centru cultural, cu expoziții de artă modernă, o sală de conferințe, etc.  Fosta leprozerie a devenit loc de întâlnire pentru artiști, în zilele noastre clădirea e plină de viață și de tineret.  Academia de artă Bețalel ține cursuri pentru studenți, dar și pentru amatori: grafică, design interior, etc.  În căsuța unde locuia administratorul și apoi doctorul s-a deschis un restaurant. Iar fostei grădini de zarzavat i-a luat locul un frumos parc cu arbori seculari.  Doar un mic muzeu mai amintește de istoria zbuciumată a locașului.

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Ivan G Klein commented on April 4, 2020 Reply

    Totdeauna învăț ceva într-un mod plăcut . k.i.

  • Tiberiu ezri commented on April 3, 2020 Reply

    Multumim pentru articolul foarte bine documentat. Esti o enciclopedie!

  • evagalambos commented on April 2, 2020 Reply

    Foarte interesant și bine documentat

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *