Noptiera mea e încărcată cu cărţi. Achiziţiile noi stau (destul de înghesuite) alături de cele care au intrat în topul peren al preferinţelor mele şi le recitesc (în paralel) cu lecturile cele mai noi. De multe ori, aruncând o privire asupra teancului de cărţi de pe noptieră, îmi amintesc de ceea ce mi-a povestit Alexandru Sever atunci când a creionat portretul mamei sale: Mama era o cititoare pătimaşă. Nu ţin minte noptiera mamei fără cărţi. Întotdeauna avea două-trei cărţi din care citea până noaptea târziu. Patima asta au avut-o toţi copiii ei, toţi au citit, dar se vede treaba că eu am citit mai cu luare aminte. Sunt un cărturar care s-a format citind…

Cu câteva zile în urmă s-au împlinit 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanţi scriitori români din a doua jumătate a veacului XX. Din păcate, de la decesul său din 2010 a căzut în uitare şi nimeni nu s-a mai gândit să-i reediteze romanele şi nici să-i pună în scenă piesele de teatru, deși se numără printre creaţiile cele mai originale, mai consistente şi mai bine structurate din literatura română contemporană.

Fișă biografică: Alexandru Sever s-a născut la Moineşti, la 22 ianuarie 1921, sub numele de Solomon Silberman. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din București. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unui sfârşit amânat), al volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977), Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România la Tel Aviv (2003)

L-am descoperit pe Alexandru Sever în anii studenţiei, când Impostorul a erupt în literatura română, epuizându-se în câteva zile din librării (în ciuda tirajului semnificativ). Eu apucasem să cumpăr un exemplar, care apoi a fost dat din mână în mână şi citit cu nesaţ, uimindu-ne prin profunzimea subiectului şi originalitatea structurării.

Numele lui Alexandru Sever l-am reauzit abia în anii 2000, într-o discuţie cu colegul meu Mihai Dragolea (1957-2016), un scriitor contemporan foarte bine cotat, care îmi sugera să mă ocup, în emisiunea mea, de câţiva autori evrei pe care îi considera de mare valoare. Atunci am aflat că Alexandru Sever emigrase în Israel şi am citit cu sufletul la gură Cartea Morţilor, Insomniacii şi Inventarul obsesiilor circulare. Savuram fiecare frază cu înţelesuri profunde, scrisă într-o încântătoare limbă românească. Mi-am luat curajul să-i scriu şi să-i împărtăşesc admiraţia mea sugerând, cu timiditate, dorinţa realizării unui film portret…

Adevărul e că mi se părea un proiect fără sorţi de izbândă. Mi-a răspuns prompt şi mi-a dat de înţeles că şi-ar dori să vină în ţară, dar şansele de a-şi îndeplini dorinţa erau minime.

Întâlnirea de la Cluj

Norocul ne-a surâs atunci când Teatrului Naţional din Cluj, sub direcţiunea lui Ion Vartic, (exeget şi vechi prieten al lui Alexandru Sever), a decis să pună în scenă Îngerul Slut. Premiera urma să aibă loc în 27 martie 2004, de Ziua Mondială Teatrului. Călătoria în România a fost posibilă graţie istoricului şi criticului literar Leon Volovici (1938-2011), un vechi şi devotat prieten al lui Alexandru Sever, care l-a însoţit până la Cluj. Între timp am reuşit să obţin atât aprobarea conducerii TVR Cluj, cât şi sponsorizarea[1] unei deplasări în Moldova pentru a realiza un film pe plaiurile natale ale scriitorului.

Emoţiile primei întâlniri s-au risipit în momentul în care am dat mâna cu maestrul în ajunul premierei şi m-a privit cu o mare blândeţe. Am descoperit un om de o mare modestie şi discreţie, plin de solicitudine, deşi călătoria din Israel îl obosise îndeajuns. Spectacolul Îngerul slut, în viziunea regizorală a lui Gelu Badea, s-a bucurat de un succes binemeritat.

Dacă în seara premierei camera de luat vederi ar fi fost înzestrată cu un senzor special, ar fi detectat, dincolo de frenezia aplauzelor şi de chipurile radioase ale protagoniştilor, bucuria lăuntrică a unui mare scriitor, revenit după mulţi ani în ţara natală, pe ţărmul limbii sale materne, ca să asiste discret la premiera absolută a piesei sale Îngerul slut.

Alexandru Sever a rămas la Cluj trei zile, făcându-şi timp pentru un lung interviu, pe care l-am filmat în casa mamei. A şezut cu noi la masă şi a mâncat cu poftă supa cu găluşte gătită de mama. A vorbit la telefon, cu o nespusă tandreţe, cu fiica lui Mihaela, din Israel, îngrijorată de expediţia tatii.

Din firul poveştii depănate de maestru s-au desprins lumea copilăriei, chipurile părinţilor şi bunicilor, anii de liceu şi cei ai războiului, detaşamentul de muncă obligatorie, succese şi nedreptăţi ale sorţii, toate însoţite de truda continuă şi tenace a scriitorului. Încercam să-mi imaginez meleagurile sale natale şi aşteptam cu nerăbdare filmările din Moldova. Apoi Alexandru Sever, însoţit tot de Leon Volovici, a plecat la Bucureşti cu promisiunea de a ne revedea peste o săptămână, în Moldova. El revenea pe meleagurile natale alături de Alexandru Singer, directorul de atunci al Editurii Hasefer, iar eu soseam de la Cluj împreună cu colegii mei: Sandi Marius – excelent şi sensibil operator imagine – şi Ioan Bentea, asistent imagine şi un coechipier de nota zece.

În cele două zile petrecute la Moineşti şi Bacău, l-am însoţit pe bătrânul scriitor, străduindu-ne să surprindem cu camera de filmat locuri, personaje şi întâmplări din copilăria, tinereţea şi romanele sale.

Moineştiul amintirilor
Moineştiul este oraşul dintre Măgură şi Osoi, descris în romanele şi nuvelele lui Alexandru Sever. Aici s-a născut, a copilărit şi a urmat şcoala primară. Fuseserăm preveniţi că Moineştiul se schimbase radical, cohortele de blocuri spulberând casele tihnite, înconjurate de grădini. La intrarea în urbe am zărit câteva schele petroliere şi câteva sonde risipite, izvoarele prosperităţii acestor meleaguri.

Când am coborât din maşină, Alexandru Sever a pornit pe cărarea dintre blocuri, nădăjduind că dincolo de ele va apărea limanul vechiului oraş… dar n-a întâlnit decât alte şi alte blocuri, imaginea oraşului rămânând exilată în amintiri.

Casa Copilăriei
Casa familiei Zilberman, casa copilăriei scriitorului, fusese demolată în anii comunismului, dar a rămas intactă în memoria maestrului.

Casa părintească, aşa cum o ţin eu minte, era o casă-monument. Se ridica faţă de nivelul străzii la vreo trei metri înălţime. Faţada era din cărămidă aparentă şi piatră, cu un fronton lateral şi un acoperiş în două ape. Avea odăi mari, cu sobe de teracotă, soba însăşi fiind un adevărat monument de artă. Casa avea în preajmă o grădină imensă, în care mama semăna în fiecare primăvară flori: stânjenei, regina nopţii şi câte şi mai câte… Aveam o ogradă imensă în care existau nişte câini…mă ţin minte fugărit de raţele din curte.

Alexandru Sever a crescut înconjurat de părinţi, fraţi şi surori şi de doi bunici, cărora le-a păstrat nealterată amintirea.

Din cei patru bunici am cunoscut doar doi: bunicul din partea mamei şi bunica din partea tatii. De ei doi este legată copilăria mea. Bunicul din partea mamei locuia chiar în Moineşti. Mă ţin minte de copil, stând pe genunchii lui şi umblându-i în buzunarul de la vestă, unde păstra o periuţă căptuşită cu alamă, pe care i-o luam şi-i periam mustaţa. Bunicul a trăit mult, când a murit cred că avea peste o sută de ani. Bunica din partea tatei avea mai mulţi copii şi trecea pe la toţi. Avea un fecior la Ploieşti, o fiică la Adjud. Când venea la noi, în Moineşti, stătea câteva luni de zile şi în timpul acela ne croşeta ciorapi şi mănuşi. Îmi amintesc cum îmi proba mănuşile pe mână.

Dragostea pentru lectură i-a fost insuflată de mama, o femeie cultivată, înconjurată de cărţi şi încrezătoare în harul de scriitor al fiului ei.

Mama avea educaţia făcută în casă, cu profesoară de franceză şi germană, limbi pe care mama le cunoştea la perfecţie. Cânta şi la pian. Eu m-am născut într-un cadru cultivat. În casă exista o bibliotecă încastrată în peretele salonului, cu ediţii originale din clasicii germani Goethe şi Heine. Eu de copil umblam des pe acolo. La început căutam cărţile pentru copii. Îmi amintesc de un Don Quijote, o reducţie pentru copii, foarte frumos ilustrată. Am avut foarte devreme posibilitatea de a umbla într-o bibliotecă şi asta a fost capital. Şcoala literaturii a fost şcoala lecturilor mele. Scriitorii înşişi mă trimiteau de la unul la altul. Scriitorii mă învăţau ce să citesc şi cum să apreciez. Dar apoi s-a pus o altă problemă, cea a spiritului critic, care cerea o anumită maturitate.

„Am scris tot ce se poate scrie”

Alexandru Sever povestea cu duioşie şi umor despre vremea uceniciei sale într-ale scrisului.

A fost o epocă, între 17 şi 20 de ani, când am scris tot ce se poate scrie. Romane poliţiste, romane sentimentale, toate fiind imitaţii după scriitorii pe care apucasem să-i citesc. Dar în acelaşi timp se forma în mine un anumit spirit critic şi aşa se face că la fiecare două – trei luni, nemulţumit de ceea ce scriam, luam tot teancul de hârtii, teancuri nesfârşite de hârtii, pe care le aruncam pe foc. În curtea casei era un cazan în care se fierbeau rufele şi se focărea. Eu aşteptam un asemenea prilej şi aruncam în foc tot ce scrisesem de luni de zile. Cred că am scris în toate genurile, însă în teatru m-am trezit ceva mai târziu, dar şi atunci am scris mai mult şcolăreşte. Prima mea piesă se intitula Didona şi era inspirată de Cartea a IV-a din Eneida. În casă toţi îmi respectau îndeletnicirea, deşi nimeni nu avea mare încredere în ceea ce făceam, în afara mamei care mă privea ca pe un viitor scriitor. Celorlalţi li se părea un fel de distracţie, amuzamentul unui tinerel care nu ştia ce să facă. Unii jucau cărţi, alţii băteau mingea, eu stăteam şi scriam. Ei nu erau obişnuiţi să vadă aşa ceva. Bunicul venea şi se uita peste umărul meu. În viaţa lui nu văzuse un om care să stea lipit de masa de lucru şi să scrie. Dar el lega scrisul meu de epoca războiului, de împrejurările războiului în care trăiam şi avea impresia că vrăjesc ceva acolo şi-mi tot spunea „Grăbeşte-te,
grăbeşte-te, să încheiem pacea!”

Moineştiul de azi

Bătrânul scriitor străbătea la pas târguşorul natal, exclamând „Târgul meu s-a volatilizat… niciodată nu s-a dorit municipiu şi iată-l ajuns municipiu!”
Şi totuşi, printre dreptunghiurile ostile ale blocurilor, s-au ivit deodată câţiva arbori, mesageri ai timpurilor vechi, străjuind monumentul eroilor, în preajma căruia se jucase copilul Alexandru Sever. Şi nici clădirea şcolii primare publice nu s-a schimbat semnificativ faţă de cea din urmă cu şapte decenii.

Numai inscripţia de pe frontispiciu s-a modificat. Nu scria Şcoală ci Şcóla, cu un accent pe o, după grafia secolului al XIX-lea.

Rafael Kohlenberg, unul dintre cei câţiva evrei trăitori la Moineşti, ne-a primit în micul său apartament de bloc, ne-a ospătat cu hremzli din făină de pască, coapte de soţia lui, şi s-a întreţinut preţ de o oră cu scriitorul, rememorând întâmplări şi chipuri de demult. Apoi doamna Kohlenberg[2] ne-a însoţit la cimitirul evreiesc din deal, populat de mii de morminte, atestând numărul mare de locuitori israeliţi ai Moineştiului, cei care contribuiseră substanţial la dezvoltarea industriei petroliere din urbe. În capătul „casei vieţii” bătea inima unei sonde. Alexandru Sever, care în copilărie nu trecuse niciodată de poarta cimitirului, a parcurs cu paşi şovăitori cărările dintre morminte, căutând pietrele tombale ale înaintaşilor săi. Printr-o intuiţie specială (de care a dat dovadă în mai multe situaţii similare), Sandy Marius a găsit foarte repede obeliscul de marmură neagră, a lui Herman Leonte, un adevărat stâlp al societăţii moineştene din veacul al XIX-lea. Alexandru Sever l-a privit impresionat:

Herman Leonte. Era un frate de-al bunicului meu, unchi al mamei mele. Casa noastră părintească el i-o oferise de zestre. A participat la războiul din 1877 şi atunci a fost împământenit. A fost, dragă Doamne, unul dintre boierii locului.

Camera de filmat l-a însoţit pe scriitorul care şi-a plecat fruntea şi la mormântul bunicii şi, ieşind pe poarta cimitirului, a aruncat o privire în vale către Moineştiul de azi, surâzând cu înţelepciunea celui încredinţat că plecând, nu-şi părăsea oraşul natal, pentru că toată viaţa purtase cu sine „oraşul dintre Măgură şi Osoi” şi-l imortalizase în scrierile sale.

Va urma

Andrea Ghiţă

(prima versiune a acestui articol a fost publicată în revista electronică www.acum.tv)

---

[1] Prof. univ. Vasile Soporan, prefectul de atunci al Clujului, a aranjat cazarea şi masa scriitorului, pe tot parcursul şederii în judeţul Bacău.

[2] Soţii Kohlenberg au trecut şi ei, la cele veşnice, cu câţiva ani în urmă.