De obicei, când mă aşez în faţa computerului – ca acum, de pildă – am la îndemână o ceaşcă de ceai. Înainte de a-l prepara, baleiez raftul ticsit de cutii cu diferite sortimente de ceai: revigorant, alcalinizant, relaxant, pentru armonia sufletească, de iarnă, de vară, pentru zile însorite sau vremuri furtunoase…

Amestecuri de tot felul, din care aleg, potrivit stării mele de spirit. Îmi place să beau ceaiul fierbinte, cel puţin primele înghiţituri, pentru că apoi, luată cu treaba, uit de el şi se răceşte.

La noi în casă se bea mult ceai. Chiar şi seara târziu, când ne întoarcem de la un spectacol sau din vizită, preparăm câte o ceaşcă de ceai şi stăm la taclale. Am deprins acest obicei în casa părintească şi l-am continuat acasă la noi. Ai mei s-au obişnuit cu ceaiul rusesc în studenţie, la Leningrad, dar în viaţa mea „ceaiul adevărat” nu a intrat în prima copilărie. Poate că aici e locul să explic că, de fapt, doar ceaiul adevărat se numeşte ceai (sau tea)[1] restul infuziilor şi decocturilor din plante au uzurpat acest termen după ce băutura din China – care potrivit legendei[2]  îşi are sorgintea acum patru milenii – a pătruns pe meleagurile noastre, acum vreo două veacuri.

Ceaiurile bunicii

Bunica mea Erzsi locuia într-o căsuţă de la periferia (de atunci) a Clujului. La capătul străzii începea un tăpşan cu iarbă pe care păşteau gâştele şi raţele (Someşul Mic trecea la o aruncătură de băţ), iar primăvara iarba de un verde crud era împestriţată de sumedenie de floricele. Prietena bunicii locuia într-o casă aflată dincolo de această poieniţă a cărei traversare era o adevărată excursie pentru mine. Mergeam cu băgare de seamă în urma bunicii, ferindu-mă de cârdul de gâşte condus de un gânsac care sâsâia ameninţător. Pentru a mă îmbărbăta, Bunica Erzsi cânta: Száz liba egy sorban / mennek a templomba, / Elől megy a gunár, jaj de peckesen jár / száz liba egy sorban… [O sută de gâşte-n şir/ merg la biserică. / În frunte-i gânsacul / tare ţanţoş calcă / o sută de gâşte-n şir…]. Dând o căutare pe Google am găsit acest cântecel pentru copii. Are aceeaşi melodie, dar cuvintele sunt cu totul altele.

Pe prietena bunicii o chema Lenke. Era o femeie mignonă cu ochelari rotunzi de sârmă şi privire blândă. Mă servea cu pâine cu unt şi miere de casă. Mai exact, pâine cu miere şi unt. Mierea lichidă era îmbibată în felia de pâine şi untul se ungea deasupra, exact invers de cum făcea bunica. E drept că mierea „noastră” era zaharisită şi nu curgea de pe pâine.

Când ne întorceam culegeam de pe tăpşan flori de muşeţel. Bunica le punea sus pe dulapul din bucătărie, pe o coală de hârtie albă. „După ce se vor usca vor fi bune pentru ceai” spunea bunica, pentru care ceaiul de muşeţel era un panaceu: pentru durere de stomac, calmarea iritaţiilor şi dezinfectarea rănilor. Bunica îşi oblojea crizele de fiere cu ceai de sunătoare (csengettyű – clopoţel în limba maghiară). Eram foarte curioasă de ce i-o fi zicând aşa, pentru că nu scotea niciun sunet. Nici după ceaiul de muşeţel nu mă dădeam în vânt, dar cel de sunătoare avea un gust de-a dreptul neplăcut. Preferatul meu era înmiresmatul ceai de tei – din flori culese tot de bunica şi puse la uscat pe o altă coală albă, aşezată pe dulapul Biedermeier din cameră – din care mi se dădea să beau doar dacă tuşeam. În rest, în fiecare dimineaţă beam câte o ceaşcă de cafea surogat (Enrilo) cu lapte. (Povestea acesteia o puteţi citi aici: https://baabel.ro/2014/05/andrea-ghita-naluca-din-fundul-cestii/ )

Bunica avea în dulap şi o cutie de tinichea verde, cu o inscripţie aproape ştearsă, în care păstra frunze de ceai (aduse de tata din Rusia) şi din când în când se delecta cu „ceai adevărat”. Fierbea apă într-un vas şi după ce dădea în clocot adăuga o linguriţă micuţă de frunze de ceai. Acoperea vasul şi după un sfert de oră strecura infuzia. Îşi îndulcea ceaiul cu un cub de zahăr şi-l savura pe îndelete, dintr-o ceaşcă de porţelan fin,  desperecheată, scăpată ca prin farmec din război. Adulmecam aroma băuturii a cărei tărie era confirmată şi de bunica: „Ceaiul nu e băutură pentru copii. E prea tare”.

Ceaiul adevărat

Primul „ceai adevărat” aveam să-l beau de Anul Nou 1959, într-o seară geroasă de iarnă, la Poiana Braşov. Mă dădusem de mai multe ori cu telefericul, îmi îngheţaseră mâinile şi picioarele şi buzele învineţite îmi dârdâiau necontenit. La cabană focul duduia în cămin, dar eu tot nu mă dezmorţisem, aşa că am primit şi eu o ceaşcă din ceaiul fierbinte cu rom, pe care-l beau adulţii. Licoarea miraculoasă, de neuitat, care mi-a încălzit toate ungherele corpului, era ceai adevărat.

În aceeaşi iarnă ne-am dus cu mama în vizită la tata, care era la aspirantură[3] la Institutul Bauman din Moscova, iar ceaiul avea să fie la loc de cinste în această călătorie memorabilă. Mai întâi am băut în tren ceai făcut în stil rusesc (preparat din esenţă[4] şi kipitok[5]) . În fiecare dimineaţă şi seară conductorul prepara ceai într-un samovar şi servea călătorii în pahare de sticlă aşezate în suporturi de metal. Apoi, de câte ori mergeam în vizită – şi eram invitaţi zilnic la colegii de catedră ai tatii – eram îmbiaţi cu câte o ceaşcă de ceai. Lumea se aduna în jurul mesei pe care trona samovarul, peste care era aşezat un ceainic mic cu esenţă, şi fiecărui comesean i se turna ceai de câte ori dorea. Ceaiul se îndulcea cu bomboane sau cu dulceaţă şi în unele case, dacă ceaiul era prea fierbinte, se turna în farfurie şi se sorbea din ea.

Eram fermecată de lumina blândă a becului protejat de abajurul auriu sau roz cu franjuri de mătase, aroma ceaiului şi conversaţia animată într-o limbă pe care n-o pricepeam, dar ciuleam urechile din răsputeri, în speranţa că doar-doar voi intui despre ce se vorbeşte. Ceaiul era servit în pahare de sticlă sau cristal aşezate în suporturi de alpaca sau argint frumos decorate.

Într-o zi am intrat cu părinţii într-un magazin (probabil, de artizanat) care mie mi s-a părut aidoma peşterii lui Ali Baba. Pe rafturi se găseau ceşti, farfurii, cupe, suporturi de pahare, zaharniţe, chisele, tacâmuri, gravate, încrustat sau emailate,  „matrioşti” şi linguri de lemn împodobite cu motive florale, carpete „persane” bogat decorate. Au târguit un set de tacâmuri „ruseşti” (aflate la mare căutare pe atunci în România) şi două pahare de ceai cu suport de alpaca, după care au dat să iasă. Tata, văzându-mă încremenită şi privind cu gura căscată la rafturile pline cu obiectele care-mi luau ochii, m-a întrebat: Ai dori să-ţi luăm şi ţie ceva? Am dat din cap şi am arătat către o ceaşcă de porţelan decorată cu nişte fructe de culoare vişinie cu margini aurii (mai târziu aveam să aflu că erau rodii). Tata mi-a cumpărat ceaşca, iar prietena mea, Irocika, mi-a dăruit o linguriţă de argint gravată cu un text care consemna numele noastre şi data: ianuarie 1959.

Ani de zile aveam să beau ceaiul – preparat în stil rusesc – din ceaşca aceea cu rodii, amestecând cubul de zahăr cu linguriţa de argint pe care era gravat numele meu cu litere ruseşti.

Ceainăria de la „Plafar”

La noi în casă se bea ceai negru (de diverse provenienţe: chinezesc, ceylonez, uneori englezesc, primit cadou) preparat în stil rusesc. Plantele medicinale, exilate pe raftul de sus din cămară, erau infuzate în caz de „forţă majoră” şi le înghiţeam, la nevoie, strâmbând din nas. Potrivit mamei, cu cât ceaiul medicinal era mai neplăcut la gust, cu atât era mai eficient. Excepţia – care întărea regula – era ceaiul de tei, care de acum nu mai era adunat şi uscat de Bunica Erzsi (care plecase la cele veşnice), ci cumpărat de la Plafar, unde se vindeau toate celelalte ceaiuri ambalate în pungi sau cutii de carton de proastă calitate, ilustrate cu desene anoste. Nu-ţi trebuia multă imaginaţie ca să-ţi dai seama că Plafar era prescurtarea de la plante farmaceutice. Magazinul cu acest nume se afla în centrul oraşului, aproape de liceul unde învăţam, dar nu treceam pe acolo decât dacă părinţii mă trimiteau să cumpăr ceaiuri de leac şi, uneori, seminţe de mac pentru cozonaci sau tăieţei.

Interesul meu şi al colegilor mei avea să fie stârnit în clasa a X-a, când o colegă ne-a informat că la Plafar se deschide o ceainărie şi mama ei va servi ceaiurile. În anii aceia la Cluj nu exista nicio ceainărie. Nici nu ştiu în ce local se putea bea o ceaşcă de ceai… Poate la cofetărie, dar niciodată nu am încercat. Colega noastră ne ţinea la curent cu desfăşurarea lucrărilor. Am aflat că s-a cumpărat mobilier elegant: măsuţe ovale şi fotolii comode, că s-au achiziţionat espressoare de ceai şi că se vor vinde şi dulciuri pe bază de miere şi alte ingrediente naturale. În fine, a sosit şi ziua inaugurării şi ne-am înfiinţat şi noi la localul renovat. Era o ambianţă foarte plăcută unde domnea calmul învăluit în aromele ceaiurilor din plante. În scurt timp ceainăria a devenit locul nostru preferat de întâlnire. Am descoperit savoarea infuziilor din plante medicinale banale, precum muşeţelul, menta, sunătoarea, cimbrişorul şi păducelul, ca să nu mai vorbim de gustul desăvârşit al ceaiurilor de tei, de soc sau lavandă. Ne desfătam cu biscuiţi cu miere şi halviţă şi tăifăsuiam câte-n lună şi în stele, la mai multe rânduri de ceai. Ceainăria de la Plafar este asociată în amintirile mele cu cei mai frumoşi ani de liceu. Peste doar câţiva ani – nu ştiu din ce motiv, dar sigur nu din lipsă de ceaiuri medicinale – ceainăria avea să fie desfiinţată, mai exact magazinul avea să vândă în continuare ceaiuri în pungi şi cutii neatractive, dar măsuţele ovale, fotoliile comode şi espressorul de ceai aveau să fie înlăturate.

La Praga ne-am făcut de ruşine

De ceai se leagă şi momentul de maximă stânjeneală din viaţa mea, când aş fi vrut să intru în pământ, mai exact în pardoseala de parchet a unei elegante cafenele din centrul Pragăi, din proximitatea faimosul turn cu ceas astronomic. Se întâmpla în vara lui 1967, când mama şi cu mine (nu şi tata, deşi tustrei depusesem cererea) am primit aprobarea de a pleca în Ungaria şi Cehoslovacia. A fost o călătorie foarte plăcută în care am avut parte de mai multe păţanii, pe care poate le voi relata cu alte ocazii, însă cea legată de ceai s-a dovedit cea mai jenantă. În dimineaţa cu pricina m-am trezit cu o indigestie care s-a accentuat după o plimbare mai lungă prin centrul Pragăi. Tocmai pierdusem spectacolul defilării apostolilor din turnul cu ceasul astronomic şi aveam de aşteptat o oră până la următorul rond al acestora. Mama s-a gândit că o ceaşcă de ceai cald îmi va face bine la stomac, aşa că am intrat într-o cafenea din centrul vechi. Era un local foarte elegant, de pe timpuri, care la ora aceea avea câteva mese neocupate. Ne-am aşezat la una dintre ele şi de îndată un chelner stilat, cu părul grizonat, s-a oprit la masa noastră întrebându-ne ce dorim să consumăm. Mama o rupea pe nemţeşte, dar fiind profesoară de limba rusă, a explicat în ruseşte că nu mă simt bine cu stomacul şi ar dori două ceaiuri medicinale. Chelnerul cu morgă severă a răspuns sec, în cehă, că nu are decât ceai negru. Mama i-a spus, tot în rusă, să ne aducă două ceaiuri negre. După o vreme chelnerul ne-a pus în faţă, o tăviţă de alpaca frumos gravată pe care se aflau două ceşti goale, un ceainic de porţelan cu apă fierbinte şi două pliculeţe de hârtie. S-a înclinat fără o vorbă şi a plecat. Eu am m-am repezit să deschid unul dintre pliculeţele de hârtie şi am am scos din el un săculeţ din hârtie fină legat de o aţă, în interiorul căruia se zăreau firele de ceai. Era cât p’aci să rup săculeţul, să torn firele de ceai în cană şi apoi să le opăresc cu apa clocotită, dar m-am oprit pentru că nu înţelegeam rostul firului de aţă legat de săculeţ. M-am uitat întrebătoare la mama care îşi deschisese şi ea pliculeţul şi-l studia de zor, dar nu-i venea nicio altă idee decât cea de a-l rupe şi a-i deşerta conţinutul în ceaşcă. Dar n-a făcut-o nici ea, pentru că ceva „nu se potrivea”. Apoi s-a uitat la mine şi mi-a şoptit: „Fie ce o fi. Îl chem pe chelner şi-l întreb cum se foloseşte pliculeţul. Habar nu are cine suntem şi peste o jumătate de oră vom fi plecate.” Apoi, luându-şi inima în dinţi, i-a făcut semn individului care – bănuiesc – urmărise de pe margine dilema noastră. Acesta s-a apropiat prompt şi mama l-a întrebat – în ruseşte, evident – ce se face cu săculeţele de hârtie de mătase. Chelnerul ne-a săgetat cu cea mai dispreţuitoare privire pe care am văzut-o vreodată, a luat un pliculeţ şi – cu un gest demonstrativ de profesor acru –  l-a introdus în ceaşca de porţelan fin, turnând apoi apă fierbinte peste el. Era simplu ca bună ziua, dar nouă nu ne dăduse prin cap! Eram jenant de provinciale şi stilatul chelner praghez ne-a făcut să ne dăm seama de asta fără cruţare. Parcă simt şi acum căldura care m-a năpădit şi roşeaţa din obraji. Mi-era ruşine că am putut să fiu atât de proastă! Mama – o femeie tonică şi sigură de sine – a zâmbit, i-a mulţumit chelnerului în ruseşte şi apoi şi-a preparat singură primul ceai la pliculeţ din viaţa ei. Ruşinea mi-a risipit instantaneu durerea de stomac, dar ciuda de a fi fost atât de idioată şi de provincială m-a bântuit ani de-a rândul.

După ceva vreme şi la noi au fost puse în vânzare primele ceaiuri la pliculeţ şi  am să închei cu o întâmplare legată de cutiile de ceai chinezesc care conţineau câteva duzini de astfel de pliculeţe. În fiecare dimineaţă, când deschideam cutia, citeam (cu nedumerire) cele două inscripţii de pe capacul ei: China black tea şi The noir de Chine.

Era clar că „China black tea” înseamnă ceai negru chinezesc. Dar de ce foloseau francezii „englezisme”? Nu puteau să scrie „Le noir de Chine?” Şi tot aşa, până într-o zi când „mi-a picat fisa” că nu era articolul „the” din engleză, ci substantivul franţuzesc „thé” căruia îi lipsea accentul… Deci nu eram chiar atât de proastă cum mă simţisem la Praga… Eram doar mai înceată la minte.

Epilog

Pregătind acest articol, am găsit o circumstanţă atenuantă pentru (ca să mă exprim eufemistic) lipsa mea de inspiraţie în ceea ce priveşte utilizarea pliculeţului de ceai. Navigând pe internet am aflat cum a fost descoperit pliculeţul de ceai: în 1908, un comerciant de ceai din New York a venit cu ideea să trimită potențialilor clienți mostre de ceai în mici punguțe de mătase. Unii dintre cei care au primit punguțele au crezut că ele funcționează ca un infuzor, așa că nu au golit conținutul (așa cum intenționase vânzătorul când a trimis mostrele), ci le-au folosit așa cum le-au primit. Rezultatul? Pliculețele de ceai!

Andrea Ghiţă

---

[1] https://esensis.ro/blog/nutritie/etimologia-cuvantului-ceai/

[2] Se spune că prima ceașcă de ceai s-a băut în China, acum mai bine de 4000 de ani. Împăratul Shen Nung (care este considerat întemeietorul medicinei chineze și descoperitorul ceaiului) se afla într-o călătorie într-o provincie îndepărată a Chinei și la un moment dat caravana sa a făcut un mic popas. Shen Nung obișnuia să ceară ca toată apa de băut să fie fiartă (din motive medicale) și o floare de camelie i-a căzut în ceașcă. Fără să-și dea seama, a băut din ceașcă și a descoperit minunata aromă a ceaiului. I-a plăcut, obiceiul a prins și iată cum a apărut unul dintre cele mai înmiresmate obiceiuri ale omenirii. (https://abest.ro/ro/britanicii-si-ceaiul/)

[3] denumirea purtată de stagiul de doctorat în învăţământul superior din URSS

[4] infuzie foarte tare din frunze de ceai

[5] apă clocotită