”Cireașa de pe tort” a scurtului meu concediu petrecut în paradisul piscinelor de la băile Felix a fost vizita de opt ore la Oradea, împreună cu prietenii noștri cu care de ani de zile am fost în comuniune la Borsec (și sper că vom mai fi).

Întotdeauna mi-a plăcut Oradea, un oraș minunat, original, care nu seamănă cu niciun alt oraș din România. Frumusețea lui este dată de armonia clădirilor construite în stil Secession, majoritatea fiind realizate la dorința familiilor de evrei care au trăit aici. Evreimea de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX reprezenta un important grup social care a influențat major viața economică și culturală. În acest context vreau să amintesc o carte pe care am tradus-o, ”Istoria Hevra Kadișa din Oradea”, care trasează concret calea dezvoltării comunității evreilor din Oradea, de la un grup de oameni mai mult decât modești dar conștienți de importanța păstrării tradițiilor din secolele XVII-XVIII, până la bogata comunitate din anii 1930, când lista donatorilor cuprindea persoane care donau sume de sute de mii de lei. Evreii orădeni nu numai că erau oameni înstăriți, dar iubeau frumosul, cunoșteau tendințele artistice din Occident, inclusiv în arhitectură, și au comandat arhitecților clădiri care să le reflecte. Astfel că centrul orașului s-a dezvoltat în stil unitar, adoptând Secessionul și pentru decorațiile interioare stilul Art nouveau. Dar ceea ce m-a impresionat și, de ce să nu recunosc, m-a umplut de invidie, este faptul că de ani de zile autoritățile orașului, conștiente de valoarea acestor clădiri, nu au pregetat să investească pentru a reînvia aceste bijuterii. Am vorbit de invidie deoarece și în orașul meu natal, Arad, sunt multe clădiri construite în același stil – cele două orașe nu sunt la distanță prea mare și au făcut parte din același areal cultural, numai că la Arad, cu toate că fiecare a treia casă din centru are tăblița „monument istoric”, nu s-a refăcut aproape nimic. Nu numai atât, dar nici nu sunt sprijinite inițiativele cetățenești, mă gândesc la campania lansată de scriitorul Gheorghe Schwartz de strângere de fonduri pentru refacerea Teatrului Vechi, prima sală de teatru construită în România. Se pare că autoritățile din Arad nu se interesează, nu sprijină inițiativa, ba dimpotrivă, o trec sub tăcere.

Așa cum am arătat, la Oradea se depun eforturi pentru recuperarea frumuseților din trecut, pentru a oferi orădenilor și celor care vin să viziteze orașul locuri interesante. De pildă, municipalitatea a refăcut faimoasa Sinagogă Neologă de pe malul Crișului care se vedea pe toate ilustratele reprezentative ale orașului. O altă sinagogă a devenit muzeu al Holocaustului (cu sprijin american), iar cel mai nou muzeu, refăcut complet și deschis în acest an, este Casa Darvas-La Roche, primul muzeu Secession din România.

Când intri și vizitezi sălile, ai impresia că te întorci în urmă cu peste 100 de ani în casa bunicilor. Cel puțin aceasta a fost impresia mea, când, parcurgând apartamentul refăcut și privind exponatele, exclamam adesea cu uimire: ”Așa ceva am și eu de la bunica” (sau de la soacră-mea). Multe lucruri îmi erau familiare, se găsesc la mine în casă, și acest lucru nu mi se întâmplă numai mie, ci probabil și altora, și nu numai celor din generația mea.

Muzeul Darvas-La Roche este o adevărată operă de artă. Nu voi da prea multe detalii, deoarece nu demult a apărut despre el un articol detaliat în Baabel.

Istoria clădirii este ilustrativă pentru istoria evreimii orădene. A fost construită între anii 1909-1912 de către fraţii Vágó pentru Darvas Imre, întreprinzător evreu în domeniul exploatării lemnului, și pentru asociatul său elvețian, Alfred La Roche. În anii 30, casa a fost vândută familiei Simon, de asemenea evrei. Numeroși membri ai acestei familii au fost deportați și uciși în timpul Holocaustului. O placă de marmură, plasată la intrare, păstrează memoria lor.

În anii comunismului, o mare parte a clădirii a fost naționalizată. Trei încăperi au rămas supraviețuitorilor familiei proprietarului, iar când autoritățile au decis să o transforme în muzeu, descendenta familiei, ziarista Judit Simon, și-a cedat apartamentul și o serie de obiecte personale pentru a fi expuse.

Muzeul este împărțit în două, la parter este spațiu expozițional, iar la etaj se poate vizita apartamentul vechiului proprietar, cu obiectele donate, precum și alte încăperi. Expoziția reprezintă modul de viață al unei familii burgheze înstărite din anii 1900. Hol, antreu, sufragerie, dormitor, camera copiilor, baie, bucătărie, cameră de serviciu, încăperi spațioase, luminoase, de-acum cu tot confortul, o terasă mare, seră, ușile și geamurile cu vitralii în stil Art nouveau. Toate aceste încăperi par locuite: bibelouri, vaze, rochii elegante, evantaie și pălării, mănuși, corsete, jucării pentru copii, serviciu de masă, o bucătărie cu tot ce este nevoie, cu vase din aramă și o plită mare, ca la bunica, nu se poate ca cineva să nu recunoască lucruri pe care le avea cândva în casă (sau a fost norocos și le-a păstrat).

La parter este spațiu pentru expoziții. Cel mai mult m-a impresionat expoziția actuală, Glass Nouveau – Portaluri oglinzi vitrate, realizată de Cristian Florin Anghelescu. Sunt expuse 25 de oglinzi vitrate, pe marginea oglinzilor fiind pictate imagini stilizate gen Art nouveau. Fiecare poartă câte un nume: Îngeri, Fum, Anotimpuri, Dansul ielelor, Graţie, Floarea-soarelui, Atitudine, Bârfa, Pas în doi, Efemer, Fata din vis, Păun, iar oglinzile sunt realizate cu sticlă de Murano.

Când mi-am exprimat admirația, una din angajatele expoziției m-a informat că sunt de vânzare, iar catalogul cu prețuri este pus pe o masă. Nu am achiziționat nimic, deoarece nu știam cum să transport cu trenul la București o astfel de oglindă, unde să o pun în locuința mea de bloc, nicidecum din cauza prețului, între 2000 și 30.000 de lei…

Deocamdată rămân cu amintirile frumoase, cu satisfacția estetică a acestei vizite, cu bucuria existenței Casei Darvas-LaRoche pe care o voi vizita ori de câte ori voi fi la Oradea.

Eva Galambos