Vasul Cristoforo Colombo zăcea în port ca o balenă uriașă.  Docul era împânzit de macarale, stivuitoare, camioane, muncitori transpirați și sute de pasageri în haine estivale care se înghesuiau la îmbarcare, schimbând între ei impresii și luându-și rămas bun de la Napoli înainte de a porni spre casă, spre New York.

Pe punte se simțea mirosul sărat de odgoane ude și de ulei de motor încins.  Lăzile erau ridicate pe punte cu scrâșnete de scripeți, iar hamalii aplecați sub povara bagajelor încercau să se ferească de chelnerii în uniforme albe care îi îndrumau pe călători spre cabinele lor.  De sus, portul Napoli arăta ca o sală uriașă în care călătorii și marinarii forfoteau ca înaintea unui spectacol.  Iar eu încercam să-mi croiesc drum cu valiza prin mulțime.

Mi-am lăsat valiza în cabină și m-am întors pe punte, atras de mirosul mării, al depărtărilor și al necunoscutului care îl îmbiau pe tânărul cuprins de înfrigurare, căruia fiecare clipă îi aducea o nouă impresie.  Ajuns la provă, am închis ochii, lăsându-mă în voia vântului răcoros dinspre larg.  Sirena a semnalizat ridicarea ancorei și în acel moment am simțit că viața mea a ajuns la apogeu, în mișcare, în flux; aș fi vrut ca această clipă să nu se mai termine.  Nu încăpea nicio îndoială: decizia de a-mi schimba micuțul Fiat Topolino pe un bilet de vapor nu fusese rea deloc.

În spatele meu țărmul se îndepărta.  Ochii mi-erau ațintiți în zare.  Urmăream pânzele unor vaporașe.  Pe măsură ce ne îndepărtam, pânzele rămâneau în urmă…  Treptat căldura plăcută din Napoli a lăsat locul unui vânt rece și a început să plouă.  M-am așezat sub o streașină și am deschis Anatomia chirurgicală a capului și a gâtului, cu gândul să mai învăț ceva până la cină, când o tânără simpatică s-a oprit lângă mine.

– Marea e atât de frumoasă, mi-a spus ea cu o voce prietenoasă.  Închide cartea.  Pe mare nu e nevoie de cărți.

Mi-am ridicat privirea, dar înainte de a apuca să răspund, s-a auzit gongul care vestea cina.

– Mă cheamă Lucy, a continuat ea.  Dacă termini cu învățătura, o să-ți țin un loc în sala de mese.

Și s-a îndepărtat râzând.

Sala de mese era uriașă, mai mare decât tot ce am văzut sau mi-am închipuit până atunci.  Călători voioși, îmbujorați, intrau în grupuri, salutându-se în italiană și împărtășindu-și impresiile din scurtul concediu petrecut în patrie.  Am pășit de-a lungul bufetului.  Belșugul, culorile și miresmele m-au amețit: aperitive, murături, supe, salate, șnițele, cârnați lungi și subțiri, cârnați scurți și groși, chifteluțe reci și chifteluțe calde, cu sos, fără sos, pești care păreau să zâmbească, pești care păreau să dea din coadă și pești decorați cu „gulere” de maioneză – arătau ca la carnaval.  Iar eu, tânărul venit din micul Tel Aviv, unde era un eveniment să ieși o dată pe an la restaurant, la o omletă cu o salată, mă holbam la toate aceste minunății și mă întrebam ce să fac în acest rai gastronomic, cu delicatese cărora nu le știam nici măcar numele…  Și în timp ce urmăream din ochi procesiunea pâinilor proaspăt ieșite din cuptor, apoi a prăjiturilor, a fructelor și a cremelor, a vinurilor albe, roze și roșii, am observat-o pe Lucy care îmi făcea semne din celălalt capăt al sălii.

– Vino încoace, și arătând spre scaunul de lângă ea: Ți-am ținut un loc.

M-a întâmpinat cu un zâmbet larg.  Nu știu când a apucat să se schimbe.  Purta o rochie de seară și un colier asortat.  M-am bucurat de compania ei, sperând că ea se va descurca prin marea de delicatese va face alegerea cea mai bună.

– Nu-ți face griji, aleg eu, a declarat Lucy, cu siguranța de sine a unui cunoscător.  Mâncărurile alese de ea mi-au plăcut, dar și mai mult mi-a plăcut buna-dispoziție pe care o emana.  În compania ei agreabilă mâncarea nu mai conta.

– Ești student?

– Medic.

– Așa de tânăr?

– Da.  Și tu?

– Eu învăț istoria artelor.  Tocmai mi-am predat lucrarea de diplomă.

– Și subiectul?

– Exactitatea detaliilor anatomice în opera lui Leonardo da Vinci.

– Impresionant!

– Da, dar nu chiar întâmplător.  Am lucrat ca asistentă medicală în sala de operație, dar am decis că arta mă atrage mai mult decât să întind în fiecare zi instrumentele unui chirurg șovinist.

Am zâmbit.

– De fapt nu a fost o hotărâre ușoară.  Chiar dacă aleg cu ușurință mâncarea din bufet, în mod normal mi-e greu să aleg, chiar și o rochie.

– Tocmai că ai ales una foarte frumoasă, am zâmbit. Unde înveți?

– La Florența.

– Și acum?

– Vacanță.

– Acasă?

– La New York.  Și tu?

– Eu sunt din Israel.

– Și unde mergi?

– La Boston.

Împrejur era forfotă, mai ales lângă bufetul cu prăjituri, dar conversația noastră era animată și aici, în larg, legănați de valuri, timpul părea nelimitat și clipa era desăvârșită.

Alături, lupta pentru mâncare continua.  Atmosfera era veselă, comesenii schimbau între ei recomandări și impresii și mâncau cu o lăcomie de nedescris.  Se găsesc oare în Italia curele destul de lungi ca să le încingă burțile și haine destul de largi ca să-i încapă?  Întrebarea m-a preocupat numai câteva clipe, pentru că Lucy era lângă mine și gustam fericirea de a fi împreună.

Dar până și în raiul nostru au pătruns țipete îngrozite:

– Dottore!  Dottore!  

M-am uitat în dreapta și în stânga.  Nimeni nu reacționa.  Căutând cu privirea de unde veneau țipetele, am simțit cum mă ridic și mă îndrept cu pași grăbiți în direcția țipetelor.  Lucy m-a urmat.  Am traversat întreaga sală.  În pragul unei uși care ducea spre un salon privat se afla un ins înalt și burtos, cu chelia strălucind de transpirație și cu brațele grăsulii ridicate spre tavan.

– Doamne, Doamne!  Dottore!  Dottore!

La fiecare strigăt se ridica pe vârful picioarelor.  Era roșu la față de efort și de emoție.  Ne-am apropiat în fugă.  Văzându-ne, a exclamat bucuros:

– Dottore?

Am încuviințat din cap.  El a intrat și noi l-am urmat.

Ușa s-a trântit în urma noastră și zgomotul mulțimii a încetat.  Pe un scaun mult prea mic pentru ea ședea o matroană de proporții colosale, ca una din acele cântărețe de operă a căror prezență opulentă domină întreaga scenă.  Avea capul cât un harbuz și dedesubt abia se mai vedeau urmele a ceea ce fusese cândva gât.  Limita dintre ele era marcată de un colier uriaș care îi scotea și mai mult în evidență fața violacee.

– Acuși se sufocă, am murmurat speriat, în timp ce ea șuiera și horcăia într-un efort disperat de a respira.  „A murit în larg, în mâinile unui medic tânăr”, va transmite nava noastră în câteva minute și mesajul va ajunge la toate ziarele și la toate posturile de radio din lume.  Tiparnițele se vor opri, iar editorii vor insera un mesaj de ultimă oră; „Senzație în larg”…  Ce reclamă pentru un medic tânăr!  Ce introducere pentru specializarea la Boston!

Nu aveam nevoie de cărți, știam că un pacient care nu respiră ajunge la moarte cerebrală în numai trei minute.  Timpul pe care îl aveam la dispoziție se măsura așadar în fracțiuni de secundă.  Am înțeles imediat că matroana se înecase din cauza lăcomiei.  Pentru ea și pentru soțul ei, cea mai mare plăcere în viață era mâncarea.  Probabil că nu era prima oară că se îneca – dar ar putea fi ultima!

Și iată că în fața lor stă un medic tânăr care a operat deja fracturi, hemoroizi și apendicite și a tratat o mulțime de răniți, dar toată învățătura și chiar diagnosticul clar al pacientei nu-i era de niciun folos.  Cum să operez un gât ale cărui limite nu le văd, și încă de urgență?  Ce ironie că s-a întâmplat tocmai în drum spre America, unde un caz de felul acesta este foarte bine cunoscut: până când medicii de la căpătâiul bolnavului au discutat dacă să-i facă o traheostomie, George Washington, primul președinte al Statelor Unite, a murit sufocat.

Am privit încă o dată femeia și gâtul ei care pornea din decolteul rochiei verzi, urcând până la bărbie.  Arăta ca un pneu înconjurat de mărgele.  Tratamentul obligatoriu în acest caz e traheostomia, dar nu am bisturiu, nu am anestetic, nu am oxigen, nu vorbesc italiana și mai ales nu am timp!  Nu pot nici măcar să culc pacienta.  Cum să ajung la trahee?  Voi reuși să străpung stratul de grăsime?  Eram absolut neputincios.  E drept că trecuse mai puțin de un minut de când mă aflam la fața locului, dar nu aveam timp de stat pe gânduri, secundele treceau…

„Curaj!” aud o voce dinăuntru.  „Gândește-te că ești într-o misiune în teritoriu inamic, e plin de răniți, nu ai condiții și trebuie să acționezi imediat.”  Dar pe câmpul de luptă cel puțin am materialele necesare, îmi răspund mie însumi.  ”Zi mersi că aici nu cad bombe!” mă mustră vocea interioară.  Eram gata să strig „Dați-mi un cuțit!” când am simțit pe braț o mână suplă și calmă – era un înger păzitor, sau era Lucy?  Deodată îl aud pe italian vorbindu-mi în engleză:

– Liniștește-te, doctore, liniștește-te, totul e în regulă!  Și apropiindu-mi un scaun, continuă cu voce calmă: Stai jos!  Respiră adânc!  Îndată totul se va rezolva.  Dă-mi voie să-ți explic.

M-am așezat istovit, am respirat adânc, transpirația a încetat, dar continuam să arunc priviri îngrijorate spre femeia care horcăia – cele trei minute funeste erau pe terminate și ea își va da sufletul, fără ca eu s-o pot ajuta.  Sau poate că italianul îmbujorat încearcă să mă tragă pe sfoară și să-și procure un alibi pentru crimă?

L-am privit neputincios.  Dar el zâmbea liniștit.

– Uite ce este, doctore, mi-a spus el, de ani de zile soția mea suferă de acest fenomen, care apare când mănâncă prea repede.  Ei îi place să mănânce cu poftă, cu înflăcărare, și când înghite cu prea multă lăcomie, gâtlejul se revoltă și se închide, ea nu mai primește aer și se învinețește.  Dar după două minute, când e pe cale să-și piardă cunoștința, spasmul îi trece și poate respira din nou.

Și-a încheiat explicația cu încă un zâmbet liniștit, apoi s-a întors spre soția lui, a mângâiat-o drăgăstos pe braț și deodată s-a auzit un șuierat ca de locomotivă, o tuse înfiorătoare, care parcă venea din coșurile vaporului, apoi o respirație scurtă, una mijlocie și în sfârșit o respirație adâncă.  Totul trecuse.  Fața matroanei a redevenit trandafirie, soțul ei i-a întins un pahar cu apă rece și cu toții am răsuflat ușurați.

– Ai fost martor la unul din atacurile soției mele.  Așa cum apare pe neașteptate, așa și dispare.  Bineînțeles că la început ne-am speriat.  Am umblat de la un medic la altul și nicăieri nu am primit o explicație satisfăcătoare.  Până la urmă am ajuns la un profesor vienez care ne-a spus că intrarea aerului în plămâni era blocată de un spasm al corzilor vocale.

În clipele acelea italianul mi se părea omul cel mai simpatic și mai captivant din lume.  Văzându-mi interesul, el a adăugat:

– Nu mă îndoiesc că explicațiile profesorului îți sunt cunoscute.  La capătul superior al traheei se află cele două corzi vocale.  Când ele se îndepărtează, lasă între ele o deschidere care permite aerului să ajungă în plămâni, iar când ele se apropie, trecerea spre plămâni e închisă – putem înghiți, putem vorbi, dar nu putem respira.  Dar la soția mea, mecanismul s-a încurcat.  Când înghite cu prea multă lăcomie, mușchii corzilor vocale se contractă atât de puternic încât trecerea spre plămâni rămâne blocată și ea se sufocă.  Este un spasm al corzilor vocale, un fenomen rar.  Noroc că după două minute mușchii obosesc, spasmul trece, traheea se deschide și respirația revine.

„Un spasm al corzilor vocale”, mi-am repetat în gând, ca să nu uit.  Și apoi: iată-mă într-un salon privat al navei Cristoforo Colombo, ascultând o conferință captivantă despre fiziologia și patologia corzilor vocale, de parcă aș fi fost pe băncile facultății de medicină.  Și în tot acest timp nu-mi luam ochii de la pacienta care cu câteva minute în urmă era să-și dea duhul și acum sorbea liniștită dintr-un pahar cu apă.  De necrezut!

– În seara aceasta, când am văzut-o pe soția mea în fața mesei încărcate cu bunătăți, am implorat-o să aibă grijă, dar ea, ca de obicei, nu a reușit să se stăpânească.  Știam că un atac era iminent.  De aceea am și dus-o în salonul privat, ca să nu sperie pe toată lumea și apoi, dacă cumva se afla un medic printre pasageri, m-am gândit că nu i-ar strica să vadă cu ochii lui această maladie rară, care e descrisă în cărți, dar aproape nimeni nu are ocazia s-o vadă pe viu.  Să vadă și să învețe!

Traducere din ebraică: Hava Oren