Au trecut mai bine de două decenii de când comunitatea artistică clujeană (dar nu numai) stă cu sufletul la gură în ceea ce privește soarta Palatului „Bánffy”, cel care adăpostește de 65 ani unul din cele mai importante Muzee de Artă din România. Trecând peste latura sentimentală ce mă leagă de această instituție de cultură, trebuie să-i recunoaștem nu doar bogăția patrimoniului, de o valoare practic incalculabilă (aproape 15.000 opere de artă, ce se întind din veacul XIV până în contemporaneitate), cât mai ales dinamismul și rosturile sociale, atractivitatea atât pe plan național, cât și universal. Mai ales în ultimii 7-8 ani au expus aici artiști de renume din Mexic și Haiti până în Extremul Orient, din nordul Africii și Orientul Apropiat până în țările cele mai apropiate de Polul Nord. Nu întâmplător, în ultimii ani, Muzeul de Artă și clădirea monument ce-l găzduiește figurează în Ghidul „Michelin” cu mai multe stele, ca itinerariu obligatoriu pentru cei ce se află în sejururi transilvane. Iar numărul celor ce i-au trecut pragul a variat între ceva peste 60.000 pe an în perioada de restricții pandemice până la peste 130.000 pe an în vremurile de normalitate.
În fapt, care ar fi cauza acestei vânzoleli în societatea civilă, în mediile artistice și în presă, pe tema Palatului „Bánffy”? Pentru că se impune acum o oarecare rânduială în fluxul informațiilor, cu atât mai mult cu cât bună parte din presa clujeană a privilegiat informațiile după ureche, aspectele de cancan, generând un folclor urban nu doar eronat, cât mai ales cu iz de bârfă, cu accent pe neesențial, dar care – în opinia pseudo-jurnalismului autohton – ar capta atenția potențialului public cititor. Cu alte cuvinte, ceea ce ar fi trebuit să fie în mod real o a patra putere în stat a devenit în anii din urmă ai post-comunismului o veritabilă pârghie de siluire a limbii române, de compromitere a ideii de democrație, sursă aproape inepuizabilă de informații frecvent false sau eronat prezentate, promotoare a prostului gust, a manelismului în cultură și viață politică, sursă de a plăti polițe personale, răspândirea minciunii grosolane, discriminare și instigări naționaliste, profitând de mecanismele greoaie ale justiției române, deopotrivă strâmbă, ca în cazul Muzeului de Artă.
„Moştenitorii” cer retrocedarea Palatului Bánffy
Debutul public al „Afacerii Bánffy” stă în sentința civilă nr.1017 din 29 ianuarie 1999, pronunțată de Judecătoria Cluj într-un timp record pentru astfel de procese în spațiul românesc (în jur de șase luni, cu vacanța de vară inclusă), care sună simplu și rece în felul următor: „Pârâtul, Consiliul Județean Cluj, (…) este obligat să-i acorde petentei măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.112/1995 sub formă de despăgubiri cu privire la cota de ¾ din apartamentele 15, 16, 17 și 23 din imobilul situat (…)”. La vremea cu pricina, reacția presei aproape că nu a existat, pentru că nimeni nu a crezut că lucrurile vor rămâne așa, cu atât mai mult cu cât „petenta” venea dintr-un anonimat greu de crezut pentru cineva de a o asimila cu vreo „legală moștenitoare” a familiei Bánffy. Numai că încet, încet s-a născut legenda care va lua fața presei mai ales în deceniul al doilea al veacului nostru.
Dar cine a fost „petenta”, persoana care la 70 ani s-a trezit peste noapte cu gândul că posedă la Cluj o bună parte din fostul sediu al guvernământului Transilvaniei, a palatului construit de celebrul arhitect Johann Eberhard Blaumann pe la finele veacului XVIII, unul din cele mai frumoase edificii în stil baroc din Europa Centrală, împodobit – printre altele – cu un splendid frontispiciu rococo și mai multe statui ale unor personaje mitologice, clădire simbol unde de-a lungul a aproape două veacuri și jumătate au poposit și au fost găzduiți împărații Francisc I și Franz Josef (acesta fiind însoțit în două rânduri și de soția sa Sissi), unde au susținut concerte virtuozi și compozitori celebri precum Franz Liszt, în vreme ce muzica lui J.S. Bach era la ea acasă.
Ei bine, pretinsa „moștenitoare” ar fi o anume Paraschiva, soție a lui Petre Roșca, de o viață trăitori la Săliște (jud. Sibiu), chiar ea atribuindu-și statutul de oier. Un interviu cu aceasta și imagini cu chipul ei, acasă, la Săliște, ne-a oferit încă de acum șapte ani istoricul și jurnalista dr. Bianca Felseghi: https://pressone.ro/mostenitoarea-palatului. Este de altfel și perioada când se cristalizează și se răspândesc primele explicații privitoare la istoricul „moștenirii”, cu accent nu pe documente, ci pe povești de familie, contradictorii în bună măsură, cu multe bârfe și vicii puse în cârca celui de la care i s-ar trage fabuloasa avere: Dénes Bánffy. (Ca să vezi caracter: să-ți ponegrești în halul acesta tocmai binefăcătorul?!).
Iar din toată gravitatea subiectului, presa a luat tocmai neesențialul, cel ce – cred ei – n-ar putea fi probat, mărturia „cancan” a moștenitoarei fiind primită fără minime verificări. Și de ce să n-o credem pe Paraschiva Roșca, pentru că ea ne vorbește despre un grof maghiar, iar aceștia de regulă se bucură de toate viciile din lume? Așadar, ne spune Paraschiva Roșca, că Dénes Bánffy era un cartofor împătimit, care pierdea sume importante la poker, iar datoriile îi erau acoperite de cumnatul „petentei”, Nicolae Roșca, care primea în schimb „chitanțe”. În felul acesta, Dénes Bánffy ar fi primit aproape 29 kg aur. (Anterior vorbea de milioane de lei, dar după ce s-a aflat că cu aceste sume abia cumpărai un colț de pâine prin anii 1947-1949, totul s-a transformat în aur, de parcă sub ochii Securității tranzacțiile în România se făceau doar în metalul galben! În fine, să nu fim cârcotași). Iar mai apoi, aceste chitanțe au fost acoperite de inconștientul pokerist cu „apartamente” din Palatul Banffy, trecute pe numele lui Nicolae Roșca.
Așadar, aflăm astfel că la sorgintea Afacerii Banffy se află de fapt un anume Nicolae Roșca, și el oier din Săliște, frate cu soțul Paraschivei, așadar cumnat cu aceasta din urmă. (Uffff, sper că nu v-am pierdut cu această banală genealogie!). Voi continua totuși.
Cumnata Paraschiva îl prezintă pe Nicolae Roșca în cele mai frumoase trăsături umane și de caracter (dar cum altfel?!): oier-oier, dar nu de oricare, ci putred de bogat, negustor mare, deși i s-ar fi spus „micul milionar”, care ar fi nășit sute de persoane, pe de o parte generos, pe de alta extrem de atent cu banii, cu proprietăți (doar pe bază de chitanțe ne spune Paraschiva) din Oltenia până în Austria etc., etc. Deși îi face un asemenea portret, cumnatul Nicolae Roșca ar fi trebuit să lase ceva urme în memoria colectivă a anilor 50-60 (în plin regim stalinist), sau măcar anterior, prin anii 30-40, pentru că o asemenea bogăție și spirit antreprenorial n-ar fi scăpat nici arhivelor, nici memorialiștilor din epocă. Și tot Paraschiva ne asigură că Nicolae Roșca era „prieten intim” al baronului Dénes Bánffy în anii 50. Or, cum încă sunt oameni în viață care l-au cunoscut pe acesta din urmă (mort doar în 1983), zâmbesc malițios la auzul acestei sintagme.
Foştii proprietari
Aș deschide acum o mică paranteză despre situația lui Dénes Bánffy pentru anii 50-70 ai veacului trecut. Tocmai în acest interval, Dénes Bánffy și mama sa, Sarolta, locuiau într-o magherniță din lemn pe strada Donath, la periferia Clujului, într-o sărăcie de-a dreptul lucie. Ambii apar de altfel în scriptele primăriei orașului ca beneficiari ai mesei de prânz pe care Dénes o lua zilnic de la cantina săracilor, situată pe atunci lângă Spitalul „Stanca” de astăzi. Zilnic pleca pe la ora 11 de acasă, cu sufertașul, în vestitul și unicul lui costum ponosit (cârpit, dar nu murdar sau zdrențăros), parcugând pe jos mai toată urbea, călcând cu demnitatea de mai toți remarcată, taciturn, nelăsându-se antrenat în discuții cu oricine, luând hrana alocată, pentru a reveni pe jos alți 5-6 km și a mânca alături de mama sa. (Niciodată nu a servit masa în incinta cantinei). Cu alte cuvinte, baronul, „prietenul intim” al bogătașului săliștean și al acestui cojocar „mecena”, Nicolae Roșca, a fost mereu un – ca să folosesc termenul actual – „asistat social”. Dar tot în această paranteză voi include și tristul moment al decesului mamei lui Dénes, Sarolta Bánffy. Când aceasta a încetat din viață, pe la mijlocul lui decembrie 1955, în maghernița de pe str. Donath, fiul Dénes a învelit-o într-o pătură, a pus-o pe o sanie – țeapănă cum era – și a dus-o doar el la cimitir, pe un frig cumplit, fiind îngropată astfel, doar pe niște scânduri așezate pe fundul gropii. Și de data asta i-a lipsit „prietenul intim”!
Închid paranteza și revin la firul relatării. Dénes Bánffy va închide și el ochii în 1983, în vreme ce Nicolae Roșca se va stabili în ultimul deceniu al regimului comunist la Săliște, alături de fratele Petre și cumnata Paraschiva. De reținut faptul că Nicolae Roșca a fost celibatar (de fapt a avut parte de un scurt mariaj pe la 50 ani, curmat aproape imediat și fără urmași), aflându-se așadar la bătrânețe în grija familiei fratelui său. Mulțumită acestui gest, pe 29 iulie 1989 este autentificat un testament al lui Nicolae Roșca la Notariatul de Stat din Mediaș, prin care lasă tot ce are fratelui său (fără enumerări, ci doar într-o formulă clasică, „averea mobilă și imobilă”). Numai că Petre Roșca moare în 1992, în vreme ce Nicolae își dă obștescul sfârșit în anul următor. Astfel, prin devoluțiuni testamentare succesive, Paraschiva Roșca devine unica moștenitoare a soțului ei Petre, care la rândul lui – înainte de deces – fusese declarat moștenitor al lui Nicolae Roșca. Cum toți am trecut sau vom trece prin procese de succesiune, trebuie să amintesc aici faptul că Paraschiva și Petre Roșca au avut trei fiice, care – conform legii – ar fi trebuit în urma decesului tatălui să fie parte la succesiune. Or, nicăieri nu apare acest lucru, ci doar un singur „moștenitor” al lui Dénes Bánffy, în persoana Paraschivei, care a gestionat „afacerea” prin intermediul unui ginere din Cluj și a unei fiice din București. (Dar din nou propun să nu ne încurcăm în detalii).
Instanţa respinge prima acţiune
Nu multă vreme după succesiune și dobândirea calității de „unică moștenitoare” a soțului (așadar și a cumnatului Nicolae) apare Legea 112/1995, iar Paraschiva Roșca se adresează anul următor Consiliului Județean Cluj, susținând că ar fi „moștenitoarea” lui Bánffy Dénes și în consecință i s-ar cuveni 23 apartamente. De ce nu tot Palatul Bánffy și doar sub formă de apartamente? Păi Legea cu pricina viza doar „imobile cu destinație de locuințe în proprietatea statului”. Știau ce știau cei care se aflau (și se află încă) în spatele acestei femei modeste, urmașă de oieri sălișteni! Așa debutează subtilul „joc al apartamentelor” din care se omite fondul problemei, sau cum „să nu vedem pădurea din cauza copacilor”. În acest context, Comisia Consiliului Județean pentru aplicarea Legii 112 respinge solicitarea ca nefiind argumentată legal.
Dar totuși, cum a ajuns Paraschiva Roșca moștenitoarea lui Bánffy Dénes? Ei bine, s-a invocat mereu doar un singur document, și anume un testament autentificat sub nr. 764/211 din 8 martie 1958 al Notariatului Cluj, prin care Bánffy lasă lui Nicolae Roșca „toate bunurile sale mobile și imobile”, fără ca acestea să fie enumetare, ci prinse doar într-o formulă generală. Iar Paraschiva devine beneficiară a acestui document – după cum am spus – prin devoluțiuni testamentare succesive.
În fine, după eșecul cu Comisia Consiliului Județean Cluj, Paraschiva Roșca se adresează Judecătoriei Cluj, care prin sentința civilă nr. 7524/1997 îi respinge solicitarea de a i se încredința imobilul sau de a primi despăgubiri. Judecătorul a argumentat prin faptul că „imobilul în discuție nu se mai afla în proprietatea numitului Bánffy Dionisie la momentul întocmirii testamentului, nici la data decesului său”, astfel că nu putea să lase moștenire ceea ce nu-i aparținea. Același Tribunal a respins și apelul Paraschivei Roșca, ca „nefondat”, aceasta nefăcând „dovada vreunei calități în temeiul căreia să poată pretinde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu”.
Recursul „moştenitorilor”
În acest context, Paraschiva Roșca scoate în 1997 un certificat de moștenitor (nr.5/1997) la biroul notarului public Popa Lupaș Elisaveta (posibilă rudă, pentru că familia Roșca este înrudită îndeaproape cu cea a Lupașilor, tot din Săliște, adică cu toți descendenții preotului istoric Ioan Lupaș, despre ale cărui metehne am scris în cel puțin două din cărțile mele: „Suveranii” universităţilor româneşti, 2007, și Intimitatea amfiteatrelor, 2010, reprint 2018).
Și, evident, Paraschiva Roșca face recurs în 1998, acceptat de Curtea de Apel Cluj și soluționat prin sentința 1107/1998, dosarul fiind retrimis spre rejudecare primei instanțe, cauza fiind înregistrată sub nr. 8525/R/1998. Și surpriză! Prin sentința civilă nr.1017/29 ianuarie 1999 (jud. Cluj) se stabilește că Paraschiva Roșca este îndreptățită la „măsuri reparatorii” în baza legii 112/1995. În fapt, completul de judecată recunoaște valabilitatea testamentului din 1958, dar fără a mai verifica dacă cel ce a lăsat ceva „moștenire” avea calitatea de proprietar al bunurilor (la fel cum pe nimeni n-a mai interesat condițiile în care testamentul ar fi fost întocmit: sub constrângere, capacitate limitată de a lua decizii din motive de sănătate etc., așadar fără martori și contextualizări, fără a fi supus unei expertize etc.). Pe fond, instanța a stabilit dreptul numai asupra a 3/4 din doar 4 apartamente cu destinație de locuințe existente la data de 6 martie 1945. La această decizie s-a făcut recurs, pentru că s-a dorit tot palatul. Însă Curtea a constatat că petenta Roșca nu și-a motivat calea de atac, constatându-se nulitatea recursului. Paraschivei Roșca (evident, prin avocat) nu-i mai place ideea apartamentării, susținând în recurs faptul că imobilul este un „tot unitar”, respectiv Muzeul de Artă, compartimentat în săli de expoziție și nu în apartamente. Or, conf art. 1 din Legea 112/1995 sunt vizate doar imobilele cu destinația de locuințe. Mai mult chiar, în baza Legii 213/1998, imobilul constituie domeniu public și ca atare nu face obiectul acelei legi 112, iar peste toate există și art.135 al. (4) din Constituție, Muzeul de Artă fiind parte din domeniul public, este și inalienabil.
În fapt, a rămas decizia din 29 ianuarie 1999 (la dos. nr. 8525/R/1998), prin care s-a decis totuși acordarea de despăgubiri pentru cota de 3/4 din 4 apartamente. A mai existat la Curtea de Apel Cluj, dos.2539/2000, prin care se judecă recursul Paraschivei Roșca împotriva deciziei civile nr.1680/A din 22 octombrie 1999, pronunțată de Trib. Cluj în dos. 7214/1999, ce avea ca obiect plângerea la Legea 112/1995, prin care solicita restituirea în natură, însă instanța respinge recursul argumentând că restituirea se face doar „dacă fostul proprietar sau moştenitorii acestuia locuiau la data de 22 decembrie 1989 în calitate de chiriaşi în apartamentele trecute în proprietatea statului”. Evident, au mai existat, cred, una sau două acțiuni ale Paraschivei, profitând de cel puțin alte două legi apărute între timp în ceea ce privește repararea nedreptăților din anii regimului comunist, toate respinse de instanțe.
Punerea în aplicare trenează şi moştenirea se extinde
Dar de atunci și până acum câteva zile (aproape două decenii) punerea în aplicare a sentinței inițiale a rămas oarecum în suspans, pentru că alte câteva procese derulate au vizat nu miezul problemei (adică dreptul la moștenire a Paraschivei Roșca), ci doar chestiuni ce țineau de „îndreptarea unor erori materiale”. Cu alte cuvinte, toată hârâiala prin tribunale avea ca obiect chestiuni tehnice, cu referire la o brutală divizare a Palatului Bánffy pe apartamente, cotă parte, rectificări de carte funciară etc., ceea ce a generat o degringoladă anevoie de imaginat. În tot acest mecanism parcă anume creat să încurce lucrurile, nu să le descurce, s-a ajuns în mod miraculos ca de la sentința clară din ianuarie 1999 (cea cu ¾ din patru apartamente) să se ajungă astăzi la ideea restituirii a ¾ din întregul edificiu al Muzeului de Artă, figurând inclusiv centrala termică construită în curtea din spatele edificiului pe la mijlocul anilor 60 ai veacului trecut, un cinema care nu mai există demult, dar care figurează ca proprietate doar a Saroltei Bánffy ș.a.m.d. Evident, s-ar adăuga mai multe întrebări: de ce Paraschiva Roșca moștenește doar o parte din Palatul Bánffy și nu întregul edificiu, dacă testamentul este luat de bun? Dar de ce nu a fost revendicat și Palatul de la Răscruci, proprietate a aceleiași familii, la care se adaugă și alte proprietăți surprinse cu acribie în documentele aduse de noi la lumină în ultimele trei săptămâni, dar care – valorificate acum de justiția română – ar pune capăt unei erori judiciare de mare anvergură.
Ies la lumină documente care indică o eroare judiciară de proporţii
Despre ce documente noi ar fi vorba? Existența dosarelor provenite de la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI), care grupează sute de documente referitoare și la familia Adalbert/Albert Bánffy, cu soția Sarolta (născută Montbach) și fiul lor Dénes/Desideriu, evident, cu propriețile lor încă de la începutul anului 1945. Existența acestei CASBI a fost consecința Convenției de Amistițiu semnată de România cu Puterile Aliate la 12 septembrie 1944, la art. 8 guvernul de la București asumându-și obligația de a conserva – printre altele – bunurile tuturor „supuşilor inamici” germani şi maghiari (dar nu numai). În acest scop, la 10 februarie 1945 a fost înființată această CASBI (prin Legea 91), în supravegherea Comisiei Române de Legătură cu Comisia de Aliată de Control, trecând mai apoi (în toamna lui 1947) sub autoritatea Comisiei Ministeriale pentru executarea Tratatului de Pace de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Din 3 septembrie 1948, CASBI și-a încetat activitatea (acțiune întinsă până în 1950), bunurile sub controlul ei fiind preluate de o comisie de lichidare ce funcționa pe lângă Ministerul de Finanțe.
În acest context, după cum rezultă din documentele aflate în Arhivele Naționale ale României (filialele București și Cluj), toate proprietățile lui Adalbert Bánffy au intrat în administrarea CASBI, invocându-se faptul că întreaga familie s-a retras împreună cu „trupele dușmane” (prin actul de la 23 august 1944 România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, întorcând armele contra acestora), plecând din Cluj pe 12 septembrie 1944 (ziua semnării armistițiului de către noul guvern de la București, când au și fost rupte relațiile diplomatice ale României cu Germania și Ungaria), revenind acasă tot în luna septembrie, dar în anul următor, 1945. Or, între timp, proprietățile familiei intraseră în administrarea CASBI, în baza Legii 91 din 10 februarie 1945. A existat în 1946-1947 tentativa Saroltei și a lui Dénes de a redobândi proprietățile, invocându-se tot felul de situații care i-ar fi obligat să părăsească Clujul pentru a se stabili la Viena în anul de „absenteism”, însă acțiunea le-a fost respinsă. În acest context, Palatul Bánffy a fost preluat în proprietate de Comuna Urbană Cluj în baza Decretului 228/1948, precum și a Deciziei Ministerului de Finanțe 58578/1949. Mai apoi, în temeiul unei hotărâri din 1954 a Sfatului Popular Cluj, imobilul – denumit de acum „Palatul Bánffy” – a trecut la Ministerul Culturii ca Muzeu „Național” de Artă.
Așadar, juridic vorbind, fostele proprietăți ale acestei ramuri Bánffy nu le mai aparțineau încă din februarie 1945, familia nefiind încadrată la categoria „criminalilor de război” (așa cum eronat titrează unele gazete zilele acestea), ci în cea a „absenteiștilor”, ceea ce este cu totul altceva. Așadar, trecerea Palatului Bánffy în gestiunea statului român s-a produs înainte de instaurarea oficială a comunismului (tema legislației reparatorii post-1990). Acesta ar fi un aspect major în ceea ce privește actuala „Afacere Bánffy”, de care ar trebui să se țină seama.
Aș mai face aici o paranteză, cu titlu de ipoteză: Nu aș exclude existența unor așa-zise chitanțe între Dénes Bánffy și acest totuși anonim Nicolae Roșca din perioada 1947-1948 (după cum doar afirmă Paraschiva Roșca). Dacă ele ar fi existat cumva, au fost menite cu siguranță să „salveze” eventual proprietatea celor doi urmași Bánffy, într-o acțiune disperată de simulare a unei acțiuni de vânzare-cumpărare, destul de uzuală încă din 1940. Pe atunci, nu puțini evrei care încercau să-și protejeze averile imobile în contextul legislației antisemite și a procesului alert de „românizare” a bunurilor israelite au încheiat acte de vânzare-cumpărare cu români apreciați de ei a fi de încredere pe sume de-a dreptul simbolice (chiar de 1 leu), în ideea că nebunia va trece și-și vor recăpăta apoi bunurile. Că n-a fost întru totul așa, o știu astăzi istoricii prea bine, dar a rămas un model de acțiune și pentru perioada post-1945. Dar am spus: poate fi doar o ipoteză, pentru că realitatea este una singură și ea trebuie să primeze în fața legii: Dénes Bánffy a vândut ceea ce nu-i aparținea nici în 1945, nici în 1948, nici în 1950, și cu atât mai puțin în 1958, data presupusului testament, neexpertizat, dar care ne văduvește pe nedrept de un bun imobiliar ce adăpostește astăzi Muzeul de Artă din Cluj.
Evident, ar fi încă multe de spus despre acest caz, dar pentru moment doar documentele trebuie să vorbească și să instituie actul de justiție. Dosarele cu pricina (CASBI), plus Situația „Recensământului clădirilor” pe anul 1948 (din Arhivele Naționale, filiala Cluj), la care se adaugă tot felul de procese verbale prin care Palatul Bánffy a intrat în posesia statului român (cu inventarele mobile și circulația obiectelor de inventar de o acribie anevoie de imaginat acum) au fost depuse de către Muzeul de Artă la registratura Consiliului Județean Cluj, care va lua deciziile pe care le crede de cuviință.
În ceea ce mă privește, mă delectez acum cu dosarele create de vechea Securitate, aflate în gestiunea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), reconstituind în filigran două biografii aflate la poli opuși, ale lui Dénes Bánffy și Nicolae Roșca (din care nu rezultă că s-au intersectat, deși cel dintâi a fost atent urmărit de fosta Securitate), scotocind pe mai departe și pentru alte personaje implicate în această „afacere”, informații care nu doar aduc surprize nebănuite asupra cazului, dar vor face și oarecare ordine în cleveteala fără temei a unei părți din mass-media clujeană. Așadar, pe curând cu noi detalii, doar aparent romanțate!
Dr. Lucian Nastasă-Kovács
managerul Muzeului de Artă Cluj-Napoca
19 Comments
Doresc salvarea Muzeului de arta
A dori nu e suficient, Poate organizati o demonstratie locala la Cluj, in fata primariei si eventual luati modelul demonstratiilor care nu se mai termina din Tel Aviv. Deocamdata, nu cred ca au avut prea mult efect.
Va mai dau o idee, toti cei care simt ca se face o mare nedreptate, ii pot scrie un mesaj presedintelul Iohannis
introduceti la google adresa urmatoare
www punct presidency punct ro slash ro slash contact
Oricui ii pasa de aceasta situatie se paote adresa, iar principiul meu este ca intotdeauna trebuie incercat, atunci cand urmaresti un scop nobil,
Succes !!
Toată stima și admirația dragului nostru istoric și director al Muzeului de Artă Lucian Năstase Kovacs. Îl felicităm pentru tot ce întreprinde și ii dorim mult succes în continuare și să auzim numai de bine. Îi dorim tot binele din lume alături de cei dragi. Multă sănătate. Să triumfe adevărul și dreptatea.
Nu se poate!
Mulțumesc pentru informații. Vă (ne) doresc succes!!!
Foarte , foarte interesant, mulțumiri acestui domn Lucian Nastasă Kovacs, este f f documentat , mii de mulțumiri
Lucian Nastasă-Kovács este istoric şi actualul director al Muzeului de Artă din Cluj care îşi are sediul în Palatul Bánffy. Din păcate se pare că nu pentru mult timp îşi va mai avea sediul acolo pentru că procesul a fost pierdut. Statul român nu a făcut nimic ca să păstreze această minunată locaţie care, bănuiesc, va deveni un hotel de lux în centrul Clujului.
https://cluj24.ro/alerta-muzeul-de-arta-cluj-retrocedat-somatie-sa-predea-2-3-din-spatiu-unei-ipotetice-mostenitoarea-a-fostului-baron-banffy-189895.html
Andrea, mi se pare ceva absolut aberant. Intre cine si cine a fost acest proces, oare acea asa zisa sau reala mostenitoare s-ar fi multumit cu bani, despagubiri banesti?
Hai sa facem o scrisoare catre Johannis, cu semnaturile baabelienilor si poate ale altora, totdeauna trebuie incercat.
Dragă Veronica, România este, totuşi, un stat de drept. Puterea executivă e separată de cea legislativă, aşa că preşedintele nu se poate amesteca într-un litigiu din instanţă. Nu cred că o scrisoare a baabelienilor ar avea şanse de izbândă. Istoricul Lucian Nastasă-Kovács şi-a pus la bătaie întreaga capacitate de istoric şi manager, a arătat calea de urmat şi organele administrative locale nu au mişcat un deget pentru salvarea unui imobil care e în proprietatea lor. Urmăreşte postările de pe pagina de Facebook ale lui Lucian Nastasă Kovács.Printre ele se numără şi acest articol care arată ce chirie solicită moştenitorii ca să NU evacueze muzeul https://clujulcultural.ro/document-oficial-chiria-pe-care-o-cer-cei-care-au-castigat-procesul-cu-muzeul-de-arta-ca-acesta-sa-nu-fie-evacuat/
Am citit articolul al carui link apare mai sus, nu cred ca voi citi mai mult, si cele intamplate imi aduc in minte unele ganduri:
1. Ce bine ca mostenitorii legali nu sunt evrei
2. Majoritatea oamenilor devin orbiti de bani, atunci cand exista posibilitatea/sansa/norocul/intamplarea sa devina posesori ai unei surse semnificative.
3. Unde se vor muta obiectele muzeului?
4. Pare absurd, dar deodata acest domn Nastasă Kovács poarta in spate toata grozavia momentului, adica un om e nevoit sa confrunte situatia care probabil se desfasoara de multa vreme. Il vad ca pe Atlas purtand bolta cereasca – nu-mi mai amintesc cum s-a terminat povestea sa mitologica.
Si last but not least, nu mi-am inchipuit un amestec al executivului in juridic, ci doar o incercare de mediere, mai reusita decat cea pe care o incearca fara succes presedintele Israelului.
Dureros ca ultimul descendent al unei familii mentionata in istorie din anii 900 e.n, cu asmenea contribuții in istoria Transilvaniei, si deținătorul unui asemenea patrimoniu, a fost asistat social, parcurgea iarna pe un frig cumplit 10- 12 km pentru un sufertaş cu mâncare.
Dionisie Banfy nu avea o profesie?
E de necrezut ce manipulari dubioase sint posibile…
Nobilimea maghiara a pierdut totul dupa 1945,
putinii ramasi in Ardeal, au trait in conditii de necrezut.
In Tg.Mures Teleki Gemma vindea castane prajite sau seminte la colt de strada. Noi, ca copii in ani 50, auzeam
de la altii mai informati, batrinica e de fapt contesa…
Articol impresionant prin bogăția de informații și prin prezentarea clară și logică.
„Moștenitoarea” trebuie să aibă un avocat genial, care reușește să convingă instanța de orice inepție. (După această logică ar trebui să las moștenire fiicei mele Turnul Eiffel – faptul că nu îmi aparține nu are nicio importnață!) Sau poate instanța este cea care se lasă convinsă prea ușor de argumente care nu au nimic de-a face cu justiția?
Oare povestea adusă aici de bunul meu prieten Lucian Nastasă-Kovacs e singulară pentru România de azi, sau mai există și alte edificii somptuoase în pericol de a cădea în mâini particulare?
GBM
Mă tem că nu e singurul caz. Alt exemplu e Teatrul Vechi din Arad care a fost retrocedat (cel puțin acolo nu am auzit de pretenții frauduloase) și clădirea cade treptat în ruină.
Ori de cate ori visez cā mā plimb pe strāzile orasului-mi se întâmplā tot mai des-trec si pe lângā Palatul Bánffy.Îi multumesc din suflet autorului pentru aceastā amplā si importantā documentatie.
Articol foarte interesant.
Ma gandeam ca daca toti evreii carora li s-au furat proprietatile in timpul Holocaustului le-ar pretinde inapoi, Clujul ar da faliment.
Acest articol sintetic, bine documentat, oferă o imagine clară asupra succesiunii de evenimente care au dus la retrocedarea “ciudată” a Palatului Bánffy . un edificiu emblematic pentru Oraşul Comoară – către nişte moştenitori dubioşi. Sper că informaţiile cuprinse în acest articol şi multe alte informaţii obţinute de istoricul Lucian Nastasă-Kovács, directorul Muzeului de Artă Cluj, vor determina Consiliului Judeţean Cluj, să acţioneze în instanţă moştenitorii pentru fals în acte, etc. şi să se tranşeze definitiv cazul Palatului Bánffy.