You can have the greatest player în terms of mastering an instrument and you could be yawning your head off when you hear them. So, it’s not what you do, but the way you’re doing it and în the end that’s all that we have.

Poate să fie cel mai virtuoz instrumentist, dar tu nu încetezi să caști atunci când îl asculţi. Deci, în final, contează nu ceea ce faci, ci cum o faci.

John McLaughlin – Celebru chitarist de muzică jazz, blues și rock.

Căscatul

Mă gândesc la renumitul neurolog, Prof. Alexandru Șofletea, cu care am învățat neurologia la facultatea de medicină din Timișoara. Îmi plăceau prelegerile lui, nu numai pentru modul clar în care preda neurologia, dar și pentru testele de logică pe care ni le dădea câteodată, nelegate de neurologie. Interesante erau și scurtele discuții “filozofice” pe care le aveam cu el. Îmi amintesc că într-o zi, un coleg care ședea lângă mine căsca tot timpul. Profesorul, observându-l, a descris căscatul ca pe un reflex primitiv, nefolositor, jignit fiind de acest semn de plictiseală din partea unor participanți la curs. Am cerut permisiunea profesorului să comentez pe această temă, cu teoria mea intuitivă despre căscat. Eu credeam că acest reflex este unul defensiv, care încearcă să compenseze pentru scăderea funcției cerebrale și scăderea oxigenării creierului obosit. Profesorul a căzut pe gânduri. “S-ar putea.”

Între timp, căscatul a fost studiat în profunzime de către neurologi, psihiatri și psihologi și lucrurile s-au clarificat, dar nu până la capăt. Multitudinea centrelor cerebrale, a receptorilor și a mediatorilor chimici considerați ca fiind implicați în acest reflex explică varietatea teoriilor asupra mecanismului său și faptul că până acum căscatul a rămas un mister din punct de vedere fiziologic.

Încă în anul 400 î.e.n., Hipocrate încerca să găsească o explicație plauzibilă căscatului. El lega acest fenomen de febră. După cum vom vedea, această ipoteză a prezis în mod genial una dintre teoriile actuale, poate cea mai acceptată, publicată în anul 2011 de Gallup, care susține că oamenii cască involuntar, printre altele ca să scadă temperatura creierului.

Căscatul este un reflex care începe cu o inhalare și cu tensionarea simultană a timpanelor (care produce un zgomot specific), urmate de exhalare. Uneori acest reflex este acompaniat de întinderea membrelor și de lăcrimare. Studiul științific al căscatului se cheamă chasmology. Nu am găsit un termen științific în limba română.

În unele cazuri căscatul este un reflex involuntar; el apare și la multe animale (pești, reptile, păsări, pisici, câini, lupi, cimpanzei, tigri etc.). Din punct de vedere evoluționar, căscatul este un reflex defensiv de turmă, prin care, la fel ca urletul lupilor, membrii grupului își sincronizează orele de somn.

Așa cum se vede în următorul filmuleț, chiar fătul cască.

Uneori însă oamenii pot căsca intenționat, ca de exmplu Mr. Bean în scenele sale comice, când cineva sau ceva îl plictisește.

Există cel puțin 20 de cauze fiziologice ale căscatului. El apare mai frecvent înainte și după somn, în situații de oboseală, plictiseală și chiar foame. Ca semn de plictiseală, căscatul ar putea avea și un rol social. Acest reflex este “contagios” nu numai la oameni, ci chiar la animale, putând reprezenta un semn de empatie față de o persoană care cască, mai ales dacă este o persoană apropiată. Contagiozitatea a fost demonstrată științific prin MRI-ul funcțional al creierului.

După cum îi spuneam intuitiv regretatului profesor Șofletea, una dintre teorii susține că acest reflex apare mai frecvent dacă perfuzia sanguină și oxigenarea cerebrală scad. Această teorie este însă controversată, pentru că și cei care au o oxigenare normală și o perfuzie cerebrală adecvată continuă să caște la fel ca ceilalți.

Teoria cea mai acceptată în literatura contemporană este că prin căscat creierul se răcește, metabolismul se reduce și nevoia lui de oxigen scade. Faptul că unii oameni înecați în apă rece au putut fi resuscitați fără daune permanente ale creierului demonstrează că temperatura joasă protejează creierul.

Unii cercetători consideră căscatul nu numai un proces în evoluția umană, ci și un mijloc de a transmite mesaje fără cuvinte, de exemplu atunci când ceva îi plictisește. Alții, cu o imaginație mai bogată și poate puțin perversă, susțin că ar exista o legătură între căscat și sexualitate, demonstrată prin faptul că fața unei persoane în timpul orgasmului seamănă cu cea în timpul căscatului. De exemplu, maimuțele primate Bonobo, o rudă a cimpanzeilor, cască în timpul actului sexual.

Efectul bolilor și al unor medicamente

După cum am menționat, căscatul poate avea un rol fiziologic important, dar dispariția lui în tratamente cu medicamente neuroleptice, sau în boala Parkinson, nu pare a fi dăunătoare. În schimb, căscatul excesiv poate fi secundar tratamentului cu medicamente antidepresante, dar mai important, poate fi o manifestare a unor boli neurologice sau sistemice, cum ar fi insomniile, narcolepsia, stări de anxietate, stări depresive, tumori cerebrale, accident vascular cerebral, epilepsie, scleroză în plăci, infarct miocardic, ruptură de arteră aortică, probleme termoregulatorii (de reglementare a temperaturii corpului), etc.

Căscatul este de fapt o formă de mimică involuntară cu rol defensiv, protejând creierul printr-unul din mecanismele pe care le-am enumerat, răcirea protectivă a creierului fiind mecanismul cel mai acceptat la ora actuală.

Alte mimici, la origine defensive: zâmbetul, râsul și plânsul

Aceste mimici defensive, spre deosebire de căscat, pot fi exprimate adeseori voluntar, controlat, sau involuntar. Cineva poate izbucni în râs sau în plâns necontrolat, involuntar, deși unii oameni pot controla aceste reacții.

Reflexele defensive primitive la animale, cum ar fi retragerea reflexă a membrelor la un stimul dureros, au evoluat la primate în acte defensive mai sofisticate, cum ar fi zâmbetul. Vreo 60 de specii de animale au capacitatea de a zâmbi sau a râde.

Așa cum se vede în fotografia alăturată, râsul zâmbește, nu râde. Eu cred că „râsul” râsului vine de la faptul că își arată colții ca să-și înfricoșeze prada, deci nu are nimic comic, numai nouă ne apare ca un zâmbet.  Și oamenii pot râde ca „râsul” când își arată dinții într-un rânjet răutăcios.

La maimuțele antropoide zâmbetul reflectă frica și supunerea față de animalele mai tari. La oameni, aceste reflexe defensive au evoluat cu timpul, devenind semnale sociale. Cine nu a auzit de one million dollar smile, surâsul automat și artificial al unor americani, când se întâlnesc pe stradă, în lift sau la magazin, chiar fără să se cunoască. Acest surâs este un reflex defensiv transformat într-un instrument social defensiv. La fel și râsul, mai ales cel forțat, precum și plânsul. De menționat că toate se pot manifesta la aceeași persoană aproape simultan, de exemplu la copii, începând cu un zâmbet, râs cu sau fără lacrimi și continuând cu plâns . Aceste semnale sociale, când sunt voluntare, au rolul de a manipula comportamentul celui cu care discutăm sau ne întâlnim. În psihologie / sociologie ele sunt descrise prin teoria mimicii defensive.

Zâmbetul (sau surâsul) este definit ca expunerea tăcută a dinților. După teoria de mai sus, surâsul a evoluat ca o mimică a unei reacții defensive, cu scopul de a modula și manipula reacțiile adversarului.

Râsul este exprimarea gălăgioasă și exagerată a unei mimici defensive. Chiar și secreția lacrimilor în timp ce râdem are un rol protectiv asupra ochilor. Râsul, care de obicei la oameni exprimă veselia, nu este un semnal social unic, ci o colecție de semnale care variază în funcție de contextul în care apar și care pot produce efecte opuse asupra diferitelor persoane (o persoană care râde îi poate înveseli pe unii, sau enerva pe alții.

Râsul a evoluat și în alte direcții, nu numai defensive. De exemplu, maimuțele antropoide (cimpanzei, gorile, bonobo și urangutani) râd când sunt gâdilați și au aceleași zone anatomice în care se gâdilă ca oamenii. Oamenii râd și când îi distrează ceva, ceea ce nu reprezintă un fenomen defensiv.

Pe scara evoluției semnalelor defensive, plânsul a fost cel mai puțin cercetat și înțeles. Spre deosebire de râs, plânsul este unic ființelor umane. Plânsul a devenit un semnal social dedicat suportului propriu, sau a altor persoane care suferă, deși nu întotdeauna plânsul este provocat de o criză sufletească. De exemplu, de câte ori vizionam filmul The Notebook, îmi dădeau lacrimile atunci când în sfârșit cei doi îndrăgostiți (jucați de actorii Rachel McAdams și Ryan Gosling) se reuneau pentru totdeauna.

La fel ca și căscatul, zâmbetul și râsul, plânsul poate fi și el simulat, astfel devenind un fenomen social, doar că în acest caz, de multe ori, plânsul nu este însoțit de lăcrimare.  

Adesea râsul și plânsul în hohote se aseamănă, în ambele cazuri persoana lăcrimează și uneori ele se pot distinge doar după context. Teoria mimicii defensive poate explica similaritatea dintre cele două.

Căscatul este mimica unui reflex defensiv, care ne apare trivial și natural, deși nu poate fi explicat științific printr-o singură teorie solid fundamentată. Ființele umane și-au dezvoltat pe scara evoluției și alte mimici sociale defensive, cum ar fi zâmbetul, râsul și plânsul, care ne pot ajuta ca mijloace defensive, dar ne pot și trăda în fața celor care pot ghici semnificația mimicii noastre.

Până se va găsi o explicație unică, universală a acestor reflexe defensive, nu evitați să căscați, să zâmbiți, să râdeți și să plângeți, atunci când simțiți nevoia.

Tiberiu Ezri

Bibliografie

https://www.dictionarroman.ro/?c=c%C4%83scat

https://www.newyorker.com/science/maria-konnikova/the-surprising-science-of-yawning

https://en.wikipedia.org/wiki/Yawn

https://www.sleepfoundation.org/sleep-faqs/why-do-you-yawn

https://www.britannica.com/story/why-does-heat-relax-your-muscles

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3678674/

https://www.scientificamerican.com/article/why-do-we-yawn-when-we-ar/

https://www.medicalnewstoday.com/articles/318414

https://www.karger.com/Article/Fulltext/228262

https://medlineplus.gov/ency/article/003096.htm

https://www.cambridge.org/core/journals/evolutionary-human-sciences/article/origin-of-smiling-laughing-and-crying-the-defensive-mimic-theory/A7B90BC9886FA555E08986E2962AD601