Știu că au trecut 10 ani, dar începutul mi-e foarte proaspăt în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Eram pe holul studioului de radio, iar doamna Andrea Ghiță m-a oprit să-mi spună că se gândește la o revistă online și mă invită să scriu, dacă am idei și articole bune de împărtășit.

Eram într-o perioadă proastă, personală și profesională. Nu-mi plăcea ce fac, mă simțeam ca într-o fundătură din care nu vedeam ieșirea.

Eram obișnuită să scriu și să spun la radio povești, însă povești despre alții. De multe ori, microfonul e ca o platoșă care te ține la adăpost de confesiuni, un fel de mască în spatele căreia te poți ascunde atunci când ești foarte emoționat sau mișcat de ce auzi. Așa că la început m-am gândit că voi scrie povești asemănătoare cu cele pe care le spuneam la radio, despre oameni pe care-i întâlneam în deplasările mele de reporter.

Nu știu de ce și cum, însă primul text pe care l-am trimis la Baabel a fost foarte personal. Și așa au fost apoi toate articolele mele pe care revista le-a publicat.

Inițial scriam ca omul care cântă singur la duș, ușurat că nu-l aude nimeni. Și foarte tare m-am mirat să văd că am public care citește, așteaptă, cere mai mult. Mă oprește pe stradă pentru că ține morțiș să-mi spună cât de mult s-a regăsit într-un articol sau altul.

Pe vremea aceea fiul meu era la grădiniță și cea mai mare parte a timpului i-o dedicam lui. Ca să apuc să scriu și la revistă, mă trezeam întotdeauna foarte devreme, la 4 sau 5 dimineața. Îmi plăceau liniștea, casa adormită și orașul care respira și el a somn. Descoperisem atunci că pot asculta pe internet posturi de radio din toată lumea. Îmi făceam cafea, căutam o stație de radio din Berlin, din Amsterdam sau din Sidney și începeam să scriu.

Treptat, aceste dimineți și poveștile care se nășteau din ele au devenit un ritual indispensabil, care se repeta din două în două săptămâni.

Scriind mi-am vindecat și explicat multe lucruri și am reușit să le spun unor oameni prețioși pentru mine cât îmi sunt de importanți, poate mai bine decât aș fi făcut-o prin viu grai. Și am înțeles că scrisul mă poate ține pe linia de plutire atunci când mi-e greu și nu știu pe ce drum să apuc.

Datorită poveștilor din Baabel am reluat legătura cu prieteni dragi și vechi de care nu mai știam nimic de decenii. Iar într-o toamnă am primit prin curier și pe neașteptate niște borcane de zacuscă de la mama unui fost coleg de liceu, pe care o lăudasem, scriind că face cea mai gustoasă zacuscă din univers. Zacuscă de Brăila, așa cum mâncam în practica agricolă din Bărăgan.

Uneori, poveștile se nasc singure. E suficient să mă așez la calculator și am senzația că cineva mi le dictează la ureche. Alteori e doar o idee pe care nu prea știu de unde s-o apuc și-i dau târcoale mai multe zile până reușesc să o scriu. Am și multe ”cioturi”, povești începute și neterminate, pe care n-am știut cum să le continui și care așteaptă într-un folder separat în calculator.

Au fost și pauze mai lungi sau mai scurte în acești 10 ani, pentru că uneori am tendința să-mi pun în cârcă mai mult decât pot duce.

Mă bucur că Baabel face parte din viața mea și sper să rămân în ”caseta redacțională” mulți ani de acum înainte.

Și, desigur, mulțumesc tuturor celor care ați citit și veți citi. :))