Pentru mine familiile mixte sunt ca două mulțimi colorate și intersectate, exact ca în cărțile de aritmetică din clasele primare.

Un cerculeț verde, un cerculeț roșu, iar la mijloc zona de suprapunere, hașurată cu portocaliu, în care fiecare aduce ce are mai valoros de împărtășit: felurile în care îți manifești grija și iubirea, gusturile, mirosurile și ritualurile, rețetele de prăjitură de Crăciun, amintirile despre cei care nu mai sunt, marile drame, marile bucurii, toate acele lucruri fără de care nu ești complet, întreg. TU.

E început de iulie și e foarte cald. Stăm la o masă într-o cofetărie din centrul Brăilei, eu și fiul meu adolescent și proaspăt licean. Avem în față mai multe prăjituri cu frișcă. Mult mai multe decât am putea mânca. Sinaia și Brateș și eclere. Lângă prăjituri, pahare înalte și aburite de socată. Și cafea. Să mă țină în priză la volan pe drumul înapoi spre Cluj. 550 de kilometri, din care doar 35 pe autostradă.

Cofetăria asta nu exista în vremea copilăriei mele, dar e singura în care mai găsești rămășițe din gusturile de atunci.

În spatele vânzătoarei pe tejghea recunosc într-o carafă de sticlă culoarea tulbure, cafeniu-gălbuie a bragăi. Nu-mi place braga, nu mi-a plăcut niciodată și nu înțelegeam cum părinții mei o beau cu sorbituri și plescăituri prelungi de plăcere. Dar copilul meu n-a văzut, n-a gustat și nici măcar n-a auzit de bragă.

Mă bucur și mă entuziasmez. Parcă am înțeles mai bine cine sunt. Și parcă în acea carafă se concentrează toată identitatea mea. Devine limpede și urgent să împărtășesc descoperirea. O rog pe vânzătoare să ne toarne de două degete într-un pahar. Femeia îmi face pe plac amuzată și înțelegătoare, ne umple un păhărel de plastic și nu-mi cere bani pentru asta.

Fiul meu gustă și în timp ce-l privesc, parcă simt pe gât textura densă și zgrunțuroasă, gustul dulceag de tărâțe fermentate. Aproape mă scutur de neplăcere, dar mă abțin. Vreau să văd dacă el seamănă cu mine, sau cu ai mei. Gustă și declară politicos: mai mult interesant decât bun. Mă bucur. Că a aflat ce e braga, că e abia începutul vacanței, că după trei ani suntem din nou împreună în orașul de care permanent mi-e dor și pe care-l iubesc cu o dragoste deznădăjduită.

Mă gândesc că din cauza distanței și din cauză că ajung acasă rar și pe fugă, în suprafața hașurată din mulțimile suprapuse care reprezintă familia noastră mixtă eu am contribuit cu foarte puțin. Sau cu mult mai puțin decât aș fi dorit și aș fi putut.

Simt că greșeala trebuie remediată pe loc, că e imperios necesar să umplu golurile, să compensez, să adaug. Aș vrea să-i povestesc despre toate deodată, să înghesui în dimineața asta de vară tot ce n-am spus niciodată în acești 16 ani.

Aici, pe marmura din piața centrală am învățat să mă dau pe role. Alunecau mai ușor rotilele de plastic, iar când picai nu-ți zdreleai genunchii așa de tare ca acolo, în spate, în Parcul Poligon. Știi cicatricea mea din genunchiul drept? Acolo mi-am făcut-o, când am căzut de pe tricicletă. Și dincolo, pe vad, coboram spre patinoar cu patinele legate de gât. Erau cu două numere mai mici, dar erau ale mele, aduse de la București, negre, de piele, cu șireturi roz fosforescent. O mică aroganță de care eram tare mândră.

Înghesui și spun și povestesc în dimineața asta sufocant de caldă de iulie, de parcă aș umple contra cronometru, cu pachete colorate și cutii, o debara cu rafturi până la tavan.

Sunt numai verbe la trecut în povestea mea. Mergeam, alergam, mâncam, făceam, era. Nimic și nimeni despre care să mai pot spune ESTE, AȘTEAPTĂ, ÎNTREABĂ, PREGĂTEȘTE.

Nimeni care să ne împacheteze clătite neumplute și prăjituri cu foi de napolitană, care să ne aștepte cu sarmale în foi de viță și cu cozonac.

Doar acest oraș trist, prăfuit, neglijent și paragina lui. Prăjiturile cu frișcă, covrigii cu sana de la bulevard, oblețul prăjit de la Lacu Sărat. Și paharul de bragă care a ajuns din întâmplare să cuprindă toate poveștile, gusturile și amintirile despre ce-am fost și despre acasă.

Doina Gecse-Borgovan