L-am cunoscut pe Egon Lövith când eram copil. L-am vizitat de multe ori cu mama în atelierul său de pe strada Universității. Dar ne întâlneam atât la vernisajele expozițiilor de arte plastice de la galeria revistei Korunk , cât și în compania lui Ervin Ditrói, istoric al artelor, fost director al Muzeului de Artă, tot profesor la Universitatea de Arte Vizuale Ion Andreescu, unde preda și Lövith. El le permitea întotdeauna vizitatorilor să-i interpreteze liber operele, după înțelegerea fiecăruia.
Odată l-am vizitat împreună cu mama și cu mătușa ei de la Stockholm, ambele fiind supraviețuitoare ale lagărelor. Eu mă obișnuisem deja cu poveștile despre lagăr pe care le auzisem din generația bunicilor. Bunicul meu mi-a povestit multe. Cu ani mai târziu, în 2008, am imprimat o oră de amintiri cu această mătușă – era cu un an înainte de moartea ei, la vârsta de 92 de ani. Știam deja că acești oameni fac aluzii între ei despre cele trăite, aluzii pe care nimeni nu le putea înțelege integral, nici măcar adulții mai tineri din jurul meu. Aveau un limbaj aparte, plin de trimiteri la locuri, cuvinte, evenimente, pe care numai ei, foștii deportați, îl înțelegeau.
După câteva fraze, Egon și Irénke, mătușa mea, au înțeles că amândoi fac parte din aceeași lume, cea a evreilor care au trecut prin Holocaust. Mătușa Irina Silber (născută Szilágyi), sora mai tânără a bunicului meu după mama, a ajuns în Suedia în ultimele zile ale războiului și a rămas acolo. Privind tablourile și sculpturile lui Egon Lövith, mătușa mea s-a oprit în fața unui tablou și l-a întrebat pe Egon ce l-a inspirat să-l picteze. Tabloul reprezenta un deportat îmbrăcat în zeghe de deținut, ridicând un bolovan. Marele artist ne-a făcut pe toți să percepem chinul ridicării doar privind imaginea, de exemplu prin conturul corpului aplecat care forma un triunghi pe fondul roșu al tabloului. Se vedea greutatea pietrei şi efortul deținutului.
Egon ne-a relatat povestea acestei picturi. Într-o zi, mai mulți deportați au fost pedepsiți să care bolovani dintr-un colț al curții în altul și înapoi. Îngrozitoare era nu numai greutatea pietrelor, ci și suferința provocată de munca inutilă, ca în mitul lui Sisif. Egon povestea că după câteva tururi, deținuții cunoșteau toate pietrele și între ei a început o luptă instinctivă pentru o piatră mai ușoară, ceea ce era în mod inevitabil în dezavantajul celorlalți – prețul unei pietre mai mici era egoismul ucigător. Tabloul lui reflecta chinul și umilința de a fi nevoit să faci rău altora în lupta pentru propria-ţi supraviețuire.
Szilágyi-Gál Mihály
5 Comments
Tabloul mai impresionant după ce citești articolul . K.I.
Și mie îmi place foarte mult acest pictor.
Din păcate cine nu este din Cluj sau la Cluj nu prea are ocazia să cunoască operele lui Lovith. Această povestire a reușit în foarte puține cuvinte să mă apropie de unul din tablourile sale. Mulțumesc.
Mã bucur foarte mult cã am reuşit. Anumite lucrãri ale lui Lővith pot fi vãzute pe internet.
Bolovanul cărat de un deţinut, pietrele cărate cu braţele sau împinse cu roaba de către prizonieri, constituie un leit-motiv al creaţiei lui Egon Marc Lövith, fiind prezent în mai multe lucrări din ciclul Holocaust. Bolovanul este simbolul poverii care te striveşte, al sorţii implacabile, al opacităţii şi lipsei de speranţă.