Zilele festivalului sunt frumoase la Cluj: dispare mitocănia, agresivitatea, cocalarii se fac mai mici, de-a dreptul devin invizibili. Un aer de normalitate domnește în oraș, de libertate, de bucurie. E plăcut să auzi pe stradă limbi străine, să vezi peste tot oameni cu Aperitiff-ul în mână – publicația oficială a festivalului.

Cele mai triste zile din an sunt pentru mine ultimele duminici de la TIFF.

Sunt reporter la TIFF de 12 ani. Și iubesc chestia asta la nebunie. Este plăcerea mea de sfârșit de primăvară, amintirea în care mă refugiez atunci când am impresia că toate merg de-a-ndoaselea, momentul pe care mi-l planific cu atenție încă din iarnă.

Am început de la prima ediție, în 2002. Un coleg îmi spusese că sunt doi tipi care vor să facă la Cluj un festival de film cum nu s-a mai văzut în România.

Am mers la Republica și am văzut primul FILM adevărat din viața mea: Pianista, în regia lui Michael Haneke.

Nu auzisem de regizor, Elfride Elinek încă nu luase Nobelul pentru literatură, le cunoșteam însă pe cele două actrițe din rolurile principale, Isabelle Huppert și Annie Girardot.

N-am să uit niciodată sentimentul copleșitor pe care l-am avut atunci, tulburarea, groaza, plăcerea, admirația, emoția. Zile-n șir m-am gândit doar la film, m-a urmărit, m-a tulburat, nici acum n-am scăpat din mrejele lui, deși e ciudat, dar n-aș mai putea să-l revăd vreodată.

În anul următor am descoperit Ring și pe Naomi Watts, Noi Albinoi și pe Gus Van Sant.

N-am râs niciodată în viața mea mai mult ca la Crimen Ferpecto, în regia lui Alex de la Iglesia.

N-am plâns niciodată mai tare ca la Mar adentro, cu Javier Bardem.

Și primele proiecții în aer liber în curte la Echinox, înfășurați în pături și cu un pahar de Martini în mână. Nu știam la ce să mă uit: la filmul de pe ecran sau la cerul plin de stele, cu o lună plină incredibil de mare, rotundă și strălucitoare.

Au fost și întâlnirile memorabile cu Claudia Cardinale, Jacqueline Bisset, Radu Beligan și Tamara Buciuceanu.

Impresia execrabilă lăsată de Catherine Deneuve. Entuziasmul de după întâlnirea cu Claude Lelouch.

Am bombănit de la bun început când TIFF-ul s-a extins și la mall.

Mie-mi plăcea pe scaunele ponosite de la Republica, în spate de tot, unde nu de puține ori am văzut șobolani trecând tacticos printre rânduri.

Nici acum nu mă duc cu plăcere la mall să văd filme de TIFF. Nu poți intra în atmosferă când îți zumzăie aerul condiționat în ureche și foșnesc cutiile de popcorn ale celor nimeriți la film din întâmplare. Îmi pare rău, spuneți-mi retrogradă sau paseistă!

Sunt o grămadă de oameni pe care-i întâlnesc doar la TIFF. Și e plăcută complicitatea dintre noi, sentimentul că aparținem aceluiași grup, aceleiași secte.

Zilele festivalului sunt frumoase la Cluj: dispare mitocănia, agresivitatea, cocalarii se fac mai mici, de-a dreptul devin invizibili. Un aer de normalitate domnește în oraș, de libertate, de bucurie.

E plăcut să auzi pe stradă limbi străine, să vezi peste tot oameni cu Aperitiff-ul în mână – publicația oficială a festivalului.

Cele mai triste zile din an sunt pentru mine ultimele duminici de la TIFF. Tristețea începe încă de dimineață, nu mai vreau să văd filme, nu am chef să vorbesc cu nimeni, mi-aș arunca pe geam televizorul. După care, săptămâni la rând nu pot vedea nici un fel de film, iar dacă aud măcar nume gen Swarzenegger sau Angelina Jolie fac o cădere nervoasă.

Suport cu greu tristețea orașului, revenirea la rutină, sufăr că nu mai am de alergat la filme, conferințe de presă și evenimente speciale.

Mă repar cu greu și cu încetineală și încep să fac planuri pentru anul următor.