Într-o zi de octombrie din primul meu an de liceu, mama mi-a adus la cunoştinţă, emoţionată, că în 28 octombrie (cum să uit data?) eram invitată la onomastica unui licean, vecin şi amic cu L., fiul unei bune prietene de-a mamei. Ea îmi transmisese invitaţia, sugerând că eu urma să fiu însoţitoarea fiului ei.

În ochii tinerilor de azi o astfel de invitaţie protocolară poate fi îngrozitor de desuetă, dar pe atunci – acum mai bine de o jumătate de veac – era un lucru firesc ca o fată să fie invitată cum se cuvine, luată de acasă şi condusă înapoi acasă, în mod cavaleresc, pentru a fi ferită de orice incident neplăcut.

Tocmai intrasem la liceu şi, fiind în al şaisprezecelea an de viaţă, urma (matematic) să cunosc dulceaţa primului sărut[1], dar încă nu avusesem nici măcar prima întâlnire.

Cred că părinţii mei, căsătoriţi din dragoste foarte tineri (mama nu împlinise 16 ani şi tata avea 24) erau aproape la fel de nerăbdători ca mine, altfel nu-mi pot imagina de ce s-au bucurat (aproape mai mult decât mine) şi m-au îndemnat să accept invitaţia, ba chiar s-au implicat în pregătirea evenimentului care – păstrând proporţiile – echivala cu faimosul „debut” în societate al tinerelor de odinioară.

Mama a declarat că trebuie să mergem numaidecât la croitoreasă, pentru că nu aveam nicio rochiţă „de domnişoară”, potrivită unei asemenea sindrofii… Mamei (spre deosebire de mine) îi plăcea la nebunie să meargă la croitoreasă; în anii aceia confecţiile pentru femei erau anoste şi adesea nici nu găsea mărimea potrivită. Cred că această pasiune i se trăgea din copilărie – deşi se născuse într-o familie nevoiaşă, avusese noroc de mătuşa Frida care era croitoreasă şi îi cosea rochiţe foarte drăguţe, combinate din resturile de materiale rămase de la cliente.

Ne-am pornit prin cele câteva magazine de textile din oraş, pentru a alege materialul pentru viitoarea rochie de ocazie. Rafturile acestora erau pline de valuri de stofă şi alte ţesături în culori pale şi cu modele banale, care nu mă atrăgeau deloc. Eu îmi doream – nici mai mult, nici mai puţin – o rochie de mătase naturală!

Bunica Erzsi avea două rochii de gală din crepdeșină, rămase din garderoba ei dinainte de război. Una era gri deschis cu model alb, asemeni unui păienjeniş, cealaltă bleumarin cu un model marinăresc, nişte bărcuţe stilizate roşu şi crem. Bunica Erzsi – o femeie înaltă şi impunătoare – le îmbrăca cu ocazii speciale, asortându-le cu pălărioare cu voaletă şi mănuşi de dantelă. Eram foarte mândră când venea atât de elegantă la serbările mele de sfârşit de an şi apoi ne duceam împreună la cofetărie să mâncăm işler!

Mătasea naturală era moale, plăcută la atingere, cădea perfect pe corpul purtătoarei şi avea nevoie de o întreţinere specială. Bunica Erzsi nu-şi spăla rochiile de mătase cu apă şi săpun de rufe, ci le clătea cu neofalină, operaţiune care se făcea cu multă precauţie, în aer liber, în curtea casei, pentru că altfel riscam să ia foc, să se distrugă rochia sau (Doamne fereşte) să provocăm un incendiu.

În acelaşi timp eram fascinată de povestea mătăsii naturale pe care mi-o relatase Bunicul Nándor. Pe atunci în cartier erau mai mulţi duzi (ungureşte se numesc „eperfa” – adică pom de căpşuni) care îşi întindeau cu generozitate ramurile peste gard, permiţând trecătorilor să se înfrupte din dudele zemoase, albe şi negre, cu gust dulceag.

Bunicul mi-a povestit că atunci când frecventa şcoala primară din Năsăud, înainte de Primul Război Mondial, elevii se ocupau cu creşterea viermlor de mătase. Şi el a cules frunze de dud ca să hrănească viermii de mătase pe care îi ţinea în cutii de carton şi a adunat cu mare grijă coconii înainte de a ecloza. Îi opărea ca să ucidă crisalida şi apoi îi trimiteau la o manufactură, unde se depăna firul de mătase care pe urmă era trimis la ţesătorie.

Am ascultat vrăjită legenda potrivit căreia firul de mătase fusese descoperit întâmplător de tânăra soţie a Împăratului Galben, atunci când un cocon dintr-un dud i-a căzut în ceaşca de ceai fierbinte.

Chinezii păstrau cu stricteţe secretul fabricării mătăsii, cea mai importantă marfă de export, divulgarea acestuia aducând după sine pedeapsa cu moartea. În aceste condiţii, timp de milenii mătasea se putea obţine numai din China, de unde caravanele o duceau pe Drumul Mătăsii în lumea largă, unde se vindea foarte, foarte scump. Monopolul Chinei a fost detronat de nişte călugări misionari ingenioşi au reuşit să fure viermi de mătase (ascunşi în lăcaşul secret din toiagurile lor de bambus) şi astfel s-a răspândit fabricarea mătăsii naturale în Bizanţ şi de acolo mai departe[2].

De copilă îmi dorisem o rochiţă de mătase, aşa cum îmi povestise Bunica Erzsi că purtau prinţesele şi tinerele nobile la baluri. Răsfoind rarele reviste de modă ale copilăriei mele (mai ales Ez a divat, adusă pe sub mână din Ungaria) am văzut modele de rochie de ocazie din voal sau tafta, cu corsaj strâns şi fustă amplă, precum şi costume de vară din şantung.

Pe atunci prea puţine femei îşi puteau permite aşa o piesă vestimentară, mătasea naturală găsindu-se arareori în „comerţul socialist” şi fiind un produs de lux, avea un preţ pe măsură.

Totuşi, în 1962, cu prilejul unei vizite în Bulgaria, mama şi-a cumpărat o superbă mătase naturală pentru rochie, de la Magazinul Central din Sofia (ŢUM – Ţentralnâi Univerzalnâi Magazin)[3].

Splendida ţesătură de un verde pal, imprimată cu un model discret care iriza în diferite nuanţe, în funcţie de reflexia luminii, era înfăşurată pe un manechin expus în vitrina raionului de textile şi costa „o avere”.

Câteva zile la rând ne-am dus cu mama la ŢUM, ne opream la raionul de textile, căscam ochii la cuponul de mătase şi făceam socoteli. În ultima zi a şederii noastre, mama a mai numărat o dată toate „levele” şi toţi „stotinki” pe care-i aveam, constatând cu satisfacţie că erau de ajuns pentru achitarea metrajului minim necesar pentru o rochie (de-a mamei, desigur) – o rochie cu fustă tip butoi şi cu mâneci scurte, care avea să facă furori la Revelion.

Revenind la toamna primului meu an de liceu, văzându-mi dezamăgirea că nu găsim nicăieri materialul dorit pentru „rochia de debut” mama mi-a spus cu mărinimie: „Îţi dau rochia mea „bulgărească” să-ţi coşi din ea ceea ce-ţi doreşti!” După mai mulţi ani, rochia „bulgărească” era ca nouă (fusese purtată doar de Revelion), trebuia doar desfăcută şi transformată pe măsura mea.

În scurt timp ne-am prezentat la Juci néni, croitoreasa noastră inimoasă şi pricepută, care locuia într-un apartament micuţ dintr-un bloc comunist, ticsit cu materiale croite sau aflate în aşteptare, cu rochii pregătite pentru probă sau finisate, croind, cosând şi probând pe cliente, din zori şi până seara târziu. Oricât era de ocupată, nu refuza nicio clientă şi reuşea să termine la timp rochiile care (întotdeauna) erau de “maximă urgenţă”. Nu o dată s-a întâmplat să ducă rochia proaspăt terminată direct la gară (care era aproape de casa ei) şi s-o predea grăbită, dar surâzîtoare, clientei aflate deja pe peron. Juci néni s-a uitat la bucăţile desfăcute ale frumoasei rochii „bulgăreşti” şi a decis să-mi coasă o rochie cu bretele şi bolero, după moda acelor ani. Mult dorita rochie de mătase naturală a fost gata în preziua sindrofiei. Era atât de reuşită încât, în ciuda tuturor complexelor de adolescentă, a trebuit să recunosc că-mi venea bine.

Simpaticul fiul al prietenei mamei, însoţitor desemnat la prima sindrofie, m-a luat de acasă sâmbătă seara. Sufla vântul şi burniţa, dar nu ţin minte să-mi fi fost frig în rochia de mătase peste care îmi luasem doar un fulgarin.

Întotdeauna mi-a plăcut Clujul în serile ploioase, când caldarâmul umed oglindeşte luminile felinarelor, farurilor şi reclamelor multicolore. Am străbătut oraşul şi am sunat la poarta unei clădiri cu etaj, aflate la începutul frumoasei străzi care cândva purta numele Reginei Elisabeta. Ne-a întâmpinat o doamnă simpatică, mătuşa sărbătoritului, care ne-a pofitit să intrăm repede, precizând că eram ultimii sosiţi.

Mi-am atârnat fulgarinul pe cuierul din hol şi apoi am trecut pragul unei camere spaţioase şi luminoase unde, printre alte piese de mobilier elegant, se afla şi o oglindă antică, mare şi de foarte bună calitate, în care m-am văzut din cap până-n picioare, în frumoasa rochie de mătase naturală. Era ca şi cum aş fi trecut poarta unui tărâm de poveste, populat cu fete şi băieţi ceva mai mari decât mine, prietenoşi şi exuberanţi.

Printre ei se afla un băiat şaten care nu avea nimic ieşit din comun în afara ochelarilor fumurii, dindărătul cărora am întâlnit o privire altfel. Nu ştiu dacă a fost dragoste la prima vedere, dar cu siguranţă a fost prima iubire. Delicată, preţioasă, irizată şi… uşor șifonabilă, precum mătasea rochiei mele cu bretele şi bolero.

Andrea Ghiţă

---

[1] Potrivit unui şlagăr maghiar [din filmul Szakitani nehéz dolog (E greu să rupi o relaţie) 1942], care suna astfel „Én már elmúltam tizenhat éves ás megtanultam a csók mi édes” (am trecut de şaisperezece ani şi am aflat cât de dulce e sărutarea): https://www.youtube.com/watch?v=e35oAF9ltbc

[2] Documentându-mă pentru acest articol am aflat că în antichitate, în bazinul Mediteranei se cunoştea tehnologia obţinerii mătăsii din secreţia unei scoicii Pinna Nobilis, despre care se presupune că ar fi fost Lâna de Aur căutată de argonauţi, Se pare că şi în alte ţări, precum Japonia şi Thailanda, se fabrica mătase din timpurile antice. (https://destepti.ro/matasea-naturala-din-fluture-de-matase-scoica-si-paianjen/)

[3] Despre această vizită am relatat într-un articol mai vechi, întitulat Fasolea bulgărească https://baabel.ro/2014/09/andrea-ghita-fasole-bulgareasca/