Familia Zador în anul 1945.

În anul 1945 au avut loc evenimente cu mare impact asupra vieții noastre viitoare. Familia mamei mele, care locuia la București, era foarte îngrijorată de soarta surorii celei mai mari, B. M., care locuia la Budapesta împreună cu soțul ei. În 15 februarie 1945, după lupte crâncene, Armata Roșie a cucerit orașul. Nimeni nu știa despre soarta evreimii de acolo. După unele zvonuri, evreii din Budapesta nu ar fi fost deportați (precum cei din provincie), dar situația era confuză. La începutul lunii martie, în plin război, mama s-a hotărât să plece la Budapesta. Toată familia era consternată, dar nimeni nu a putut să o rețină. Mama era o femeie tânără, atrăgătoare, cochetă, nu avea deloc trăsături semite.

De la București a plecat la Cluj, de unde am avut ultimele știri de la ea, apoi mai mult de o săptămână nimic. Singurul mod de a continua drumul spre Budapesta era cu ajutorul unor partizani sârbi care organizau transporturi de alimente spre Ungaria. Întreprinderea lor se numea Titobus. A ajuns cu bine, s-a dus la adresa surorii, dar casa fusese bombardată. A căutat-o prin adăposturile antiaeriane din împrejurimi, pentru că multă lume încă trăia acolo. După câtva timp și-a găsit sora. Era scheletică, avea 40 de kilograme, dar trăia. Se ascunsese de teroarea dezlănțuită de nyilașiști (membrii Crucilor cu Săgeți) care terorizaseră evreimea în ultimele luni ale regimului Szálasi.

Mama a stat cu ea câteva zile până s-a mai întremat, apoi s-au întors împreună la Cluj. De acolo au telefonat și s-a trimis după ele o mașină. Așa se face că într-o seară de sfârșit de martie, era deja primăvară, stăteam toată familia în fața casei de pe Mântuleasa și le așteptam. Bucuria revederii a fost nespus de mare. Scena mi-a rămas în memorie. Din păcate, bucuria surorii nu era completă, deoarece soțul fusese deținut în lagărul din Buchenwald, de unde s-a eliberat cu o boală gravă de plămâni. Au mai trăit câțiva ani fericiți, au adoptat fiica de trei ani a unei rude apropiate, orfană de ambii părinți, uciși la Auschwitz. Verișoara mea Vera trăiește la Los Angeles.

După instalarea guvernului Petru Groza și clarificarea situației Transilvaniei de Nord, apoi revenirea administrației române la început de aprilie, părinții mei s-au hotărât să se întoarcă definitiv la Cluj. Au lichidat rapid ceea ce se putea, firma unde lucra tata era anunțată de mai demult, mama era casnică, așa că au plecat la Cluj doar cu îmbrăcămintea și strictul necesar. Tata, un model de corectitudine, nu a acceptat să locuim într-una din casele familiei, unde ar fi fost spațiu suficient, ci să așteptăm întoarcerea surorilor din deportare și apoi cei cinci frați să hotărască cum se vor folosi spațiile. Așa că la început am locuit în apropiere, pe str. Crișan de astăzi, într-un apartament închiriat. Au început tatonările pentru înființarea unui mic atelier de tricotat ciorapi. Visul lui era să lucreze pe cont propriu. Nu prea avea capital, mașinile de tricotat erau mai mult din import, erau și probleme administrative și de aprovizionare, oricum era încă război. Pe la începutul verii au reușit totuși să pornească activitatea cu două-trei lucrătoare pe care tata le-a instruit cu răbdare. Toată familia lucra, tata cu partea tehnică, aprovizionare, promovare, mama cu organizarea și vânzarea, iar cumnata cu partea financiar-contabilă. 

În această perioadă eu am rămas la București ca să termin clasa I. Locuiam la o soră a mamei, pe str. Mântuleasa, unde era spațiu suficient. Școala era destul de departe și nu avea cine să mă însoțească, așa că timp de trei luni am mers singur la școală. După mulți ani am reconstituit traseul: de pe Mântuleasa ieșeam pe calea Călărași, luam tramvaiul până la Piața Mare (Unirii de astăzi), traversam pe la Spitalul Brâncovenesc și pe niște străduțe din spatele Palatului Justiției (de pe chei) ajungeam la str. Antim. Cred că cititorii bucureșteni își dau seama că era o mică excursie. Dar totul s-a sfârșit cu bine, am absolvit clasa I și la sfârșit de iunie am venit și eu la Cluj. Un unchi m-a dus la gară, am călătorit singur cu trenul, dar eram bine instruit. La Cluj mă așteptau părinții. Pentru prima oară am călătorit cu o birjă trasă de cai – și am văzut dezastrul după bombardamentul aliat din iunie 1944. Pe str. Horea, până în zona Sinagogii neologe nu erau mai mult de 5-6 case întregi, iar gara era complet distrusă. Astfel s-a întregit familia. Tata era foarte ocupat, dar avea propria afacere.

În august 1945 la firma IDIT, unde lucrase tata, a avut loc un incendiu devastator. După ce s-au refăcut cât de cât clădirile, au apelat la tata să se întoarcă la București și să repornească producția. Nu putea să-i refuze. A oprit activitatea și a trimis lucrătoarele în concediu. În 5-6 săptămâni a pus pe picioare fabricația, a instruit personalul de întreținere, apoi s-a întors la Cluj.

Cu suma, probabil considerabilă, primită pentru acest efort, a cumpărat 10 mașini de tricotat ciorapi produse de un excepțional maistru mecanic clujean (dl. T. Zs.) cu care se cunoșteau din tinerețe. Mi se pare senzațional că atunci, în 1945, s-au putut realiza astfel de mașini, cu batiul din fontă turnată.

Mașinile au fost montate în fostul atelier de croitorie de dame al surorii sale Zádor Margit, a mai angajat 7-8 lucrătoare, le-a instruit și producția mergea bine. Se fabricau exclusiv ciorapi de bumbac (șosete și trei sferturi) în diferite culori. Avea cererea destul de mare și prețurile erau modice. M-am alăturat și eu echipei familiei; sarcina mea era să duc ciorapii la vopsitoria lui nenea G. de pe str. Cloșca de astăzi, la 500 de metri de atelier.

În această perioadă, bineînțeles, s-au înscris în PCR și activau de zor în organizația de bază Horea (naivă greșeală !!!) Spun „bineînțeles”, pentru că unchiul meu Árpád Zádor, care atunci era un fel de cap al familiei, fusese simpatizant de stânga în perioada interbelică (membru în Ajutorul Roșu, dar nu ilegalist), iar imediat după 1945 a fost pentru scurt timp activist (pe linie economică) la Comitetul Județean PCR.

În vara anului 1945, situația evreimii clujene era un amestec de așteptare, speranță, indignare, nemulțumire (mai ales pentru cei care nu și-au putut recupera locuințele și averea), dorință de a reîncepe o nouă viață… Până în toamnă s-au întors puținii supraviețuitori care mai doreau să revină la Cluj, întâi cei din detașamentele de muncă forțată, apoi cei care scăpaseră din lagărele de exterminare și cei din grupul Kasztner (Elveția). Aflându-se că familia Zádor supraviețuise (nu se știa că noi trăiserăm în România), o mulțime de prieteni, cunoscuți, foști „șomeri” (din mișcarea Hașomer Hațair) ne-au trecut pragul. Eu eram responsabil cu deschiderea ușii. Unii își căutau rudele, alții aveau probleme de cazare sau chiar financiare, de existență. Toți au fost ajutați în limitele posibilităților.

Despre surorile lui tata nu aveam nicio știre. Încet-încet s-a aflat adevărul de la supraviețuitori. Două surori au fost selectate încă la rampa de recepție și duse direct în camera de gazare, iar a treia, Melitta Zádor, juristă de profesie, a fost repartizată la muncă, dar văzând condițiile de acolo, a refuzat să se hrănească și a murit de inaniție. Aceasta este mărturia doamnelor G. I. și L. T. la Tribunalul Cluj, cu ocazia formalităților de moștenire pe care le-am întreprins după decesul părinților mei.

În toamna anului 1945 am fost înscris în clasa a II-a la școala elementară Bob care avea un bun renume în oraș. Eram o clasă destul de numeroasă, fete și băieți, cu o învățătoare excepțională, aceeași până în clasa a IV-a. Totul a mers bine, până la ora de religie. Elevii ortodocși au rămas pe loc, cei greco-catolici au trecut strada la școala elementară greco-catolică de lângă biserica Bob, iar elevii evrei (eram doar trei) au fost îndrumați să meargă la Liceul Mixt Evreiesc de pe str. Constanța (fostă Eőtvős u.), unde se țineau ore de religie pentru toți copiii evrei din oraș. Acolo funcționa un fel de heder condus de un oficiant de cult în vârstă. Am început cu alef-beit, era destul de greu, învățătorul nu prea avea răbdare, noi nu-l înțelegeam, a fost un dezastru. În final toți am primit nota cea mai mică de trecere. Învățătoarea i-a sugerat lui tata să intervină la conducerea școlii, dar el s-a jenat, așa că am rămas cu notele mici care mi-au stricat media. Dar oricum nu eram premiant, așa că n-a fost o tragedie.

Toamna târziu, tata şi fratele său mai mare au hotărât să ne mutăm într-una din casele familiei. Era o casă elegantă, o vilă cu parter și etaj și cu grădină. La parter fusese atelierul de croitorie al mătușii mele Margit Zádor. Atelierul ei fusese foarte cunoscut, avea o clientelă numeroasă și lucrătoare pricepute. Aici funcționa acum atelierul lui tata, iar noi ne-am mutat la etaj. De altfel, cele două case ale familiei, inclusiv terenul de 1000 m², au fost finanțate aproape integral din veniturile mătușii Margit și după ce ele s-au finalizat (în 1934 și 1942), ea și-a împroprietărit frații cu câte un apartament (tata deținea 1/5 din total).

În 1945 s-au reînființat comunitățile evreiești, cea ortodoxă și cea neologă. Unchiul meu a fost ales în comitetul de conducere a comunității neologe. Sarcina majoră a noii conduceri era reclădirea sinagogii. La începutul lunii octombrie 1944 ea fusese aruncată în aer de către trupele germane aflate în retragere. Deocamdată slujbele religioase se țineau în sălile de clasă ale școlii din curtea lăcaşului de cult.

În anii 1946-1947 toată familia noastră a fost angrenată în acțiunea sisifică de reclădire a sinagogii și apoi organizarea unei mari festivități de reinaugurare / resfințire care să confirme că evreimea din Cluj mai poate să renască. Prima problemă importantă era finanțarea. Statul român nu putea ajuta, era perioada dificilă de după război. Rabinul Șef al României, Dr. Alexandru Șafran, a lansat o chemare emoționantă pentru o colectă publică. Au răspuns apelului și au făcut donații trei mari comunități (Timișoara, Brașov, Sibiu), zece firme (societăți comerciale și bănci) și 65 de persoane private (mai ales din Cluj și București, dar și din alte orașe și din Palestina). A fost o solidarizare exemplară a evreimii din România. Frații Árpád și Rudolf Zádor au fost printre donatorii importanți. S-a găsit și un inginer constructor, Samuilă Lengyel, care s-a angajat voluntar să conducă lucrările și în 1946 a început reconstrucția. Așa se face că în 14 septembrie 1947, la 60 de ani de la prima sfințire din 4 septembrie 1887, sinagoga neologă din Cluj a fost reinaugurată și, mai târziu, a primit denumirea Templul Memorial al Deportaților Evrei din Cluj, în amintirea martiriului celor peste 16.000 de evrei deportați, majoritatea uciși la Auschwitz.

A fost un eveniment memorabil. S-au adunat sute de evrei clujeni, supraviețuitori ai Holocaustului, împrăștiați în toată lumea. Curtea sinagogii era arhiplină și toată lumea avea lacrimi în ochi. Aveam 9 ani și solemnitatea la care am participat și eu mi-a rămas în memorie toată viața.

Părinții mei au lucrat luni de-a rândul la organizarea festivității. Acasă se discuta numai de asta. În 1946 se puteau realiza convorbiri telefonice internaționale cu ţările din Europa, foarte greu cu Palestina și deloc cu SUA. Întreaga mobilizare s-a făcut prin poștă, prin sistemul „din aproape în aproape”. Adresele celor identificați se comunicau prin rude și prieteni. A fost ultima întâlnire de acest fel a evreimii clujene de pretutindeni. După 1948 s-au închis granițele, atât la intrare cât și la ieșire.

Atelierul funcționa mulțumitor, dar încă de la începutul anului 1948 tata a fost sfătuit să-și lichideze afacerea, pentru că se aștepta naționalizarea (care a avut loc în iunie 1948). Aceasta fiind situația, încă din primăvară, tata a donat cu acte în regulă toate echipamentele și inventarul către secția de tricotaje pentru copii a Cooperativei Victoria care, din 1961, avea să fie parte componentă a cunoscutei fabrici de tricotaje Someșul Cluj. Înțelegerea a fost ca toate lucrătoarele să rămână angajate și tata să fie numit șeful de secție, funcție pe care a deținut-o aproape până la pensionare. Astfel s-a încheiat perioada de patron a tatălui meu care a durat cam trei ani. Mama s-a angajat și ea la o întreprindere de construcții cu sediul în Palatul Bánffy (unde este acum Muzeul de Artă).

În vara anului 1948, după ce am absolvit cele patru clase primare, a urmat Reforma Învățământului. Toți băieții absolvenți de la școala Bob au fost înscriși din oficiu la Liceul de Băieți nr. 3 (fost Seminarul Pedagogic Universitar, astăzi prestigiosul Colegiu Național Emil Racoviță). Astfel, în toamna anului 1948, eu eram elev de liceu, iar părinții angajați „în câmpul muncii”, cum se spunea atunci.

Epilog.

Între anii 1948 – 1950 a avut loc marea acțiune de verificare a membrilor PCR. Chiaburii, comercianții, speculanții, patronii, chiar și micii meseriași, elementele burgheze etc. erau indezirabili. Foarte rapid, chiar la primul val, tata și chiar mama au fost excluși din PCR ca foști mici meseriași cu angajați, deci exploatatori. Ulterior, la formularele de cadre pe care le-am completat la facultate, la serviciu (Tehnofrig) și la cereri de pașapoarte, la rubrica „apartenența politică a părinților” eram obligat să scriu „exclus din PCR”. La asta se mai adăuga că aveam rude în străinătate (în Israel și R. F. Germană). Niciuna dintre aceste informaţii nu suna bine; am purtat acest stigmat până prin anii 1970, dar până la urmă acest fapt nu a contat prea mult în evoluția mea profesională.

Andrei Zador