Noaptea l-am visat pe „domnul Ionel”, un vecin care locuia puțin mai departe. Apoi am privit calendarul. Se comemorează 53 ani de la moartea sa.

Totul a început de la faptul că mama, la fel ca bunica, gătea cu borș. Adică borș natural preparat din cereale.  Mai multe vecine îl preparau și îl vindeau cu 50 bani litrul, dar mamei îi plăcea cel al lui tanti Lenuța.

– Are un gust special, obișnuia să spună.

Acesta era mai scump, 1 leu litrul.

Dar mai era o problemă. Celelalte producătoare erau pensionare și mă puteam duce oricând, dar tanti Lenuța era muncitoare la fabrica „Țesătura” și la ea trebuia să mă duc mai spre seară.

Într-o zi m-am dus totuși mai devreme, pentru că după-amiază aveam cerc de aeromodele. Mi-a deschis un bărbat pe care-l mai văzusem, dar cu care nu vorbisem niciodată. Se sprijinea în două cârje. Mi-a spus răstit:

– Sora mea încă nu s-a întors. Eu nu am stabilitate, așa că ia-ți singur borșul.

Am luat o sticlă din frigider, lăsând-o pe a mea în loc. Apoi i-am întins banii, dar el mi-a răspuns:

– Mai bine cumpără-mi țigări.

Am lăsat borșul în frigider și m-am dus la tutungerie. Vânzătoarea, dna Melinte, era tot o vecină. Mi-a dat „Carpați de 1 leu” și le-am dus lui nenea Ionel – aflasem și cum îl cheamă. Dar tutungereasa i-a povestit mamei și ea s-a speriat:

– Sper că nu te apuci de fumat. La 8 ani?!

Nu m-am apucat, dar m-am împrietenit cu „dl Ionel”, cum începusem să-l numesc. Uneori îmi dădea o monedă de 3 lei și mă ruga să-i cumpăr un pachet întreg de Carpați.

Într-o zi de vară l-am văzut pe balcon. Plângea. Când m-a văzut, m-a chemat la el și a început să-mi povestească:

– Era în 1940. Tocmai terminasem anul universitar și am fost mobilizat. Eram ofițer în rezervă și am fost repartizat într-o unitate care trebuia să-i primească „cu pâine și sare” pe soldații români ce se retrăgeau din Basarabia cedată URSS. Să le ridicăm moralul.

Nu știu exact ce s-a întâmplat în gara Galați. Era un loc împrejmuit, un lagăr unde se adunaseră câteva mii de persoane care doreau să se reîntoarcă la familiile lor din Basarabia, dar soldații români, frustrați de retragerea umilitoare și instigați de lozinci antisemite ca „evreii comuniști”, i-au separat pe evrei și i-au măcelărit cu focuri de armă, pe fundalul vagoanelor de tren.

Speriat de masacru, am fugit până în port. Am intrat în prima cârciumă și am cerut o țuică. După vreo jumătate de oră, un soldat necunoscut mi-a spus:

– Domnu’ sublocotenent, veniți să vedeți cum îi aruncă pe jidani în Dunăre.

Ce am văzut nu voi uita niciodată. Pe malul apei se oprise un camion militar plin cu cadavre, iar soldații aflați sus, pe mormanul de morți, jefuiau cadavrele și le aruncau în Dunăre.

M-am întors la gară, gara Galați, și nu-mi venea să cred: cu ochii mei am văzut stive mari de cadavre pe care soldații le căutau după bijuterii, bani ori mai știu eu ce, apoi le urcau în autocamioane. Au fost și ambulanțe despre care se spunea că „transportă răniți la spitale”, dar eu nu am văzut răniți. Erau sute de morți, chiar și copii.

Am fugit spre Brăila, unde-mi aveam domiciliul, dar nu puteam rezista și am intrat într-o cârciumă de pe Calea Brăilei, pe la Bariera Traian.

S-a uitat la ceas:

– Hai, du-te la aeromodele!

Așteptând autobuzul m-am gândit că în grădina publică, lângă fântâna arteziană, îl auzisem pe bunicul discutând cu un prieten despre aceasta, dar ei erau evrei.

Cu alte cuvinte dl Ionel, invalid de război, avea nevoie de un ascultător, iar eu aflam lucruri despre care familia nu îmi povestea direct. Nu încă.

Altă dată mi-a povestit:

– La început am lucrat la cooperativa „Munca Invalizilor”, dar nu reușeam să-mi țin gura și m-au expediat acasă.

Nu mi-am putut înfrâna curiozitatea:

– Ce ați spus?

– Că nu era armată germană în oraș.

Mai târziu a început din nou să povestească.

– Fiind considerat „dezertor”, după două luni de închisoare am fost eliberat. Dar am avut un coleg de celulă, un tanchist care se retrăgea din Basarabia. El mi-a povestit despre „incidentul de la Giurgiulești”, când Armata Roșie nu a respectat condițiile tratatului și a devansat unitățile motorizate și cele de blindate românești aflate în curs de evacuare.

Sovieticii au aplicat tactici foarte agresive, instalând puncte de control, punând soldații români, în special pe cei din Basarabia, în situații foarte periculoase.

Astfel au ajuns la capul de pod de peste Prut, la punctul de trecere Galați – Giurgiulești, cu șase ore înainte de evacuarea și cedarea oficială a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța.

Tancurile românești au tras și ei au ripostat.

Nefiind încadrat în niciuna dintre unitățile aflate în luptă, camaradul meu de celulă a fugit la Brăila, unde a fost condamnat.

Brusc s-a auzit soneria. Era o femeie necunoscută pe care mi-a prezentat-o:

– Ea este sora Maria. De două ori pe săptămână vine să-mi facă masaj.

Maria era o femeie frumoasă de vreo 30 ani, iar dl Ionel a remarcat cu tristețe:

– S-o fi cunoscut eu înaintea războiului! Probabil ea era o copiliță, dar mama ei…

Apoi pe alt ton:

– Acuma mergi sănătos, dragule. Altă dată o să-ți povestesc despre Bătălia de la Odessa!

S-a ținut de cuvânt.

– După închisoare am fost lăsat la vatră, dar exclus din Universitate. Eram considerat „trădător”.

Lucram ca ajutor al unui profesor de istorie, desenam „hărți ajutătoare” și speram ca odată și odată să ajung și eu la catedră. Dar în primăvara următoare, în 1941, am fost din nou chemat sub drapel. Se pregătea un nou război.

Și uite așa am ajuns în Divizia a XV-a de infanterie. Nu cred că aveam calități de militar și cu atât mai puțin de comandant.

La drept vorbind, nu prea știu ce calități aveau superiorii mei, coloneii și generalii care ne-au trimis direct în gura lupului, fără a ține cont că sovieticii aveau linii de rezistență bine construite și apărate – armata generalului Malinovski lupta cu spatele spre mare, unde Marina Română era practic inexistentă, fiind total surclasată de cea sovietică. Au primit muniție și s-au retras organizat.

În timpul unui bombardament, un obuz care a explodat în apropiere mi-a spart capul, mi-a retezat piciorul drept, organele genitale și mi-a rupt piciorul stâng.

Astfel am fost trimis din nou la Galați.

Ce fac acum? Locuiesc la sora mea care e văduvă de război, iar fiica ei s-a căsătorit și s-a mutat.

Știu că-ți place decorația mea. O să-i spun sorei mele să ți-o dea atunci când n-oi mai fi.

A început să plângă:

– Du-te, puiule, și nu te mai gândi la vorbele unui bătrân nebun!

Peste mai puțin de un an a trecut în altă lume, iar sicriul a fost transportat cu o furgonetă.

Nu era primul deces din cartier. Au mai fost cel puțin doi bătrâni, dar aceia erau „oameni cu stare” și au fost transportați cu autocamioane încărcate cu flori și precedate de fanfare cu alămuri care străluceau în soare precum aurul.

Oare de ce scriu aceasta tocmai acum?

Ieri luptătorii din Hezbollah au lansat un baraj de 40 rachete asupra nordului Israelului ucigând un cuplu care călătorea într-un automobil și declanșând incendii de pădure. Trei copii au rămas orfani. Este ora înmormântării.

Păcat!

Florentino Himelbrand

P.S. Iar se anunță decesul unui militar israelian.

Ah, războiul!