În ultimele decenii, datorită progresului formidabil al tehnologiei și prezenței internetului, suntem adesea părtași în direct, în timp real, la cele ce se petrec în lume, în colțuri uneori foarte îndepărtate. Fie că sunt întâmplări frumoase, cu conotație pozitivă, fie că sunt – de mult mai multe ori – dezastre, nenorociri, războaie, revolte, calamități, ni se dă posibilitatea să le aflăm, să le vedem pe loc. Numărul morților și cel al răniților intră automat în statistici și aproape niciodată nu se insistă asupra sorții familiilor morților, asupra a ceea ce devin răniții, mutilații, cei care rămân schilozi pentru toată viața.

Multe dintre actualele relatări din media îmi amintesc de cazul unui veteran din cel de al Doilea Război Mondial, un bătrân pe care l-am cunoscut acum 15 ani prin natura serviciului meu. Când l-am cunoscut eu, în 2009, avea 83 de ani și își ducea viața într-un scaun cu rotile, într-un sat din Munții Apuseni. Poate că nici nu l-aș fi cunoscut, dacă nu aș fi lucrat atunci în administrația județului, cu responsabilități în sfera asistenței sociale. Bătrânul infirm a venit în audiență la prefectul județului ca să-i solicite ajutorul în obținerea unui scaun cu rotile cu baterie electrică, pentru o deplasare mai ușoară. L-au adus la Prefectura județului doi băieți tineri din satul lui, dintre care unul era însoțitorul la care îi dădea dreptul legea. Veteranul avea la vremea aceea o pensie nu prea mare. Am aflat povestea lui fiindcă prefectul m-a chemat să asist la audiență, împreună cu un alt coleg.

La 19 ani, în ultimele săptămâni ale războiului, pe când lupta în Munții Tatra din Slovacia, un glonț i-a atins coloana vertebrală făcându-l infirm pentru tot restul vieții. De 64 de ani era paralizat de la brâu în jos. Acum, în postura de a cere o favoare, bătrânul veteran era foarte stânjenit, dar nu avea încotro. Ne-a povestit cum, după ce fusese rănit, Statul Român îi asigurase o pensie enormă – 14.000 de lei în anii 60-70 era ceva colosal. Astfel că, printr-un aranjament pecuniar demn de povestea unei tragedii în toată regula, se căsătorise cu o fată din sat și avusese doi copii. Copiii nu erau ai lui, nevasta îl luase pentru bani, făcuse copiii cu altcineva, dar el fusese mulțumit, căci acel aranjament îi oferise o familie și un cămin. Pe parcursul poveștii îi scăpa câte o lacrimă, în timp ce eu mi le înghițeam pe ale mele, căci îmi era jenă de colegi și de șef. Îi simțeam în glas furia, nicicând stinsă, că i se întâmplase asta lui. Era un om căzut într-o capcană a sorții, o capcană din care nu mai ieșise niciodată și de care nu era vinovat cu nimic. A supraviețuit războiului, dar asta nu înseamnă că a trăit.

La un moment dat, colegul meu l-a întrebat:

– Nu ai putut să te ascunzi, bade, să nu te ajungă gloanțele?

După o scurtă tăcere, veteranul a dat un răspuns pe care nu l-am uitat și cred că nici nu-l voi uita vreodată:

– Jurasem Țării și Regelui să lupt, nu puteam să mă ascund, mi-ar fi fost rușine de camarazii mei, toți făceam ce puteam.

La câteva săptămâni după aceea, prefectul a obținut de la un ONG (o organizație catolică de ajutorare) un scaun cu baterie electrică pe care i l-a dus veteranului în satul dintre munți. A făcut asta cu toată presa locală după el. Când faci o faptă bună nu trebuie să te știe nimeni, o știe conștiința ta și asta este destul. Dar dacă ești politician, atunci principiile morale suferă distorsiuni. Trebuie să întăresc afirmația că nu Statul Român îi dădea un scaun mai bun, ci o organizație particulară. Aici suntem.

Povestea veteranului din Bihor care la 19 ani și-a lăsat sănătatea prin Munții Tatra este ilustrarea a ceea ce înseamnă efectul istoriei asupra vieții unui om. Am scris fraza aceasta și instantaneu mi s-a părut că am folosit cuvinte mari, dar este adevărul. Știm doar că pe globul acesta frământat, aflat în deriva ucigătoare a conflictelor de tot soiul, sunt sute de milioane de astfel de povești pline de tragism.

În anul 2014 participam la o conferință care comemora centenarul debutului primei conflagrații mondiale a secolului trecut. La un moment dat, un scriitor și istoric german pe nume Philipp Blom a spus că istoria consemnată în tratate și manuale seamănă cu realitatea istorică a vieții oamenilor tot atât cât seamănă harta metroului londonez cu metroul însuși. Cuvintele din cărți sunt dezmințite pur și simplu de realitate. Istoria o scriu învingătorii, iar soldații care le asigură victoria rămân, poate, pentru restul vieții lor în scaune cu rotile, sau orbi, sau mutilați în multe alte feluri, uitați prin satele și orașele lor, regăsiți în statisticile seci care nu au nicio legătură cu adevărata tragedie care le îngheață viețile.

Puțin probabil ca veteranul să mai trăiască. Povestea lui ar fi demnă de o carte, o piesă de teatru sau un film. Soarta lui a rămas pentru mine întruchiparea simbolică a ceea ce înseamnă pe lumea asta războiul.

Anca Laslo