Cei doi bătrâni din povestea mea erau frumoși, fără riduri și parcă nici păr alb nu aveau. Mi se păreau de o vârstă matusalemică, dar acum știu că erau mai tineri ca mine, cea de astăzi. În copilărie mergeam la ei să cumpăr semințe prăjite de floarea-soarelui, în cornete făcute din pagini de caiete de școală ajunse nefolositoare.

Credeam că s-au născut bătrâni, că asta a fost alegerea părinților lor și că pentru mine mama alesese altceva: să mă nasc bebeluș și să tot cresc. Nu-mi era frică de ei. Nu cred că mi se citise / spusese vreo poveste despre vreo bătrână sau bătrân care să vrea răul copiilor, iar pe „bătrânii” din familia mea – bunici, unchi, mătuși – îi plăceam mult.

Câteodată îl găseam pe bătrân ridicat pe marginea patului, așteptând cuminte ca bătrâna să-mi dea marfa pentru care venisem. El depindea mult de ea. Probabil nu reușea nici să se îmbrace singur și nici să se deplaseze fără ajutor. Alteori îl găseam la masă. Nu mă întreba nimic, dar probabil că în ochii mei vedea curiozitatea legată de ce văd prin cameră.

Ce pot să afirm cu certitudine este că în simplitatea vieții lor erau ordonați și trăiau în curățenie. Nu i-am văzut niciodată mâncând semințe așa cum, mai târziu, vedeam că obișnuiesc să facă vânzătoarele de semințe de pe stadioane. Poate nici nu mai puteau, nu mai aveau dinți.

Părinții mei au făcut parte din generația de tineri veniți la București de la țară, imediat după încheierea celui de al Doilea Război Mondial. Bătrâneii din povestea mea îmi păreau descendenții unui șir de generații care trăiseră în București, dar, după cum arătau, mi se păreau mai potriviți să trăiască în mijlocul naturii. Cu ce s-or fi ocupat în timpul întregii lor vieți? Nu am nici cea mai vagă idee.

La sistematizarea străzilor, făcută în prima jumătate a secolului trecut în zona în care locuiam, cei doi s-au trezit cu casa în stradă. Curtea lor era acum carosabil și trotuar. Numai printr-o minune casa nu a fost demolată. Ușa singurei încăperi în care stăteau se deschidea direct pe trotuar, dar nu oricum. Casa era pe colț, la încrucișarea a două străzi. Astfel, scăunelul pe care stătea un vas de tablă cu cornete pline cu semințe puse la vânzare îți răsărea chiar la picioare. Când ajungeau în dreptul casei, trecătorii îl ocoleau. Era vad bun, dar aducea un venit modest.

Pentru noi, copiii, semințele erau mici gustări între mese, ca să avem continuitatea jocului de pe stradă, cum ne era obiceiul.

Niciodată nu am auzit-o pe vânzătoarea mea de semințe strigându-și marfa, așa cum făceau alții, așezați pe trotuar în dreptul propriilor case sau în piețe. Bătrâneii mei vorbeau foarte puțin, spre deloc, iar între ei, probabil, doar atât cât trebuia. Parcă asta făcuseră de când lumea, iar generație după generație de copii îi găseau în același loc. Nu știam dacă aveau copii sau nu. N-am văzut niciodată pe nimeni în preajma lor.

Iarna, focul la care prăjeau semințele le încălzea și camera unde locuiau. Aveau și bucătărie și dormitor în același spațiu, „studio”, cum i se spune acum. Câteodată, doar pentru câteva minute, poposeam în intimitatea locuinței lor. Intram numai când era vreme urâtă și eram invitată. Așteptând cornetul, o vedeam pe bătrână cum amestecă semințele într-o cratiță pusă pe un godin. Tot acolo își pregăteau și mâncarea. Termina prăjitul și punea semințele în cornete cu lingura. Cornetele, unele în altele, așezate pe o măsuță, așteptau să fie umplute. Luam cornetul cald. Nu aveam mult de mers până acasă, cel mult 250 de metri, dar îl țineam în mână și prin mănușa tricotată de mama primeam căldura abia așteptată de mâinile reci.

Imaginile-amintire pe care le am despre ei le regăsesc uneori prin filme și mă duc imediat cu gândul la cei doi bătrânei. Deci, eu am avut un privilegiu, am fost parte dintr-un eventual ciné-vérité.

Îmi amintesc că îi duceam bătrânei caiete consumate și din foile lor ea făcea cornete. După ce terminam semințele, desfăceam cornetele și citeam ce era scris pe crâmpeiul de foaie. O dată, o singură dată s-a nimerit să desfac cornetul și să constat că era dintr-un caiet de-al meu. Am avut un sentiment ciudat. Cred că de atunci nu le-am mai dus niciun caiet. M-a durut vederea acelor foi. E drept, aveau caiete destule! Alfabetizarea și școala, în general, se făceau cu un consum mare de caiete!

Ce n-aș da acum să mai am un caiet din primii ani de școală! Nostalgia aceasta m-a făcut să păstrez primele două-trei caiete ale băieților mei – matematică și citire – și îmi place tare mult să mă uit prin ele. Și nepoții se bucură când dau de ele și mă pun să le răsfoim împreună. O fac cu mare bucurie. Pentru mine sunt lucruri de mare preț. Profit de posibilitățile de acum să vă dau imagini din caiete vechi de peste 40 de ani.

Când mergeam la rude, la țară, era o bucurie să țin în mână o parte din pălăria plantei numită floarea-soarelui și să scot fiecare sămânță din locașul ei, înainte ca aceasta să ajungă la maturitate. Erau trufandale, nu alta! Mă făceam negru-violet în jurul gurii, dar asta nu observam decât acasă, dacă mă uitam în oglindă, ceea ce nu prea obișnuiam. Pe degete, devenite instrument de scos sămânța din alveola ei, vedeam imediat culoarea violacee care se estompa de la praful depus pe mâini în timpul jocului. Culoarea semințelor din pălăria plantei a fost prima culoare violacee pe care am văzut-o în viața mea și pe care am revăzut-o la foile de indigo, străbunicile xeroxului, sau la hârtia albastră cu care ne înveleam cărțile și caietele de școală. Tot cu această hârtie mama acoperea vara ferestrele pentru a reduce încălzirea din camere.

Vara și toamna, locuitorii cartierului ieșeau la colț de stradă cu o găleată cu porumb fiert și cu un grătar improvizat. Coceau porumb. Mama ne interzicea să cumpărăm de la ei. Ne fierbea ea porumb, când ne vizitau rude de la țară și aduceau câțiva știuleți; iar dacă nu, cumpăra din piață porumb pentru fiert.

Când aveam aproape șapte ani, ne-am mutat în casa proprie. Era ceva mai departe, dar treceam deseori pe lângă casa bătrâneilor, pentru că era drumul nostru spre piața principală a zonei, Piața Rahova.

Am întâlnit și alți vânzători de semințe, dar eu rămân cu sentimentul de nostalgie al celor despre care v-am vorbit. Regret mult că nu le-am aflat niciodată numele.

Când am mai crescut, am încetat să mănânc semințe la joacă. Le aduceam acasă și adesea, în timp ce învățam sau citeam, spărgeam semințe.

Nu mai practic de mult timp acest „sport”, dar amintirea mi-e încă vie. Găsesc similitudini între spartul de semințe și guma de mestecat a generațiilor actuale.

Chiar și acum, cu rigorile de igienă care mi-au intrat în reflex, tot aș mai cumpăra de la bătrânei semințe prăjite!

Floarea-soarelui, cea care se rotise după Soare ca să crească și să facă semințe, ajunsese în cele din urmă să fie de folos unor oameni la apusul vieții.

Eu am asimilat multe învățăminte de la persoane care nu au trecut prin școli înalte, poate chiar prin nicio școală! Prin ce au trecut ei, de au dăruit câte ceva celor din jur? Mie îmi pare că au trecut prin viață, arătându-și doar simplitatea.

Elena Stoican, București, 03.07.2024