Cu ochii deschiși stau pe scaunul meu cel comod și visez…
Casa familiei mele e un fel de colibă țigănească pe malul unui pârâu.
Apa curge repede, cu un susur plăcut.
În jur multă verdeață, flori. Nu vă atingeți de flori!
Mai departe o pădure cu multe poteci și ici-colo colibe în care locuiesc oameni de toate vârstele.
Ei vorbesc limbi diferite, dar se înțeleg prin semne și muzică. Uneori scene de teatru ne-rostite.
Femeile au grijă de copii, bătrânii povestesc nepoților, bărbații construiesc colibe.
Fiecare colibă are o grădină în jur, cu animale domestice și plante cultivate. Multe condimente.
Pomi cu fructe.
În apropiere este un oraș. La intrare în oraș este o lozincă pe care scrie: „Vă așteptăm cu drag pe toți!”
În păduricea cu colibe, comunitatea se întâlnește o dată pe săptămână, discută despre nevoile actuale ale oamenilor din sat, cine are vreo nemulțumire și hotărăște ce vor învăța copiii.
Plimbându-te prin pădure întâlnești căprioare, iepuri, arici și multe păsări. Cel mai guraliv e papagalul, dar nimeni nu îi dă atenție.
Ceea ce este deosebit, este că satul e plin de artiști: poeți, sculptori, pictori, cântăreți. Ei sunt inima comunității.
Tema lor este dragostea și natura.
În regiune este mai tot timpul primăvară și vară. Este și puțină toamnă, altfel nu am găsi castane.
Lumea nu știe ce înseamnă cuvântul război. Nu există arme, doar furculițe, cuțite și lingurițe aduse din oraș.
În fiecare săptămână sunt spectacole regizate și jucate de locuitori pe scene improvizate, cu măști și coruri, ca în Grecia antică.
Uneori se sărbătorește o nuntă. La iarbă verde.
Când moare cineva, toți merg la înmormântare și vorbesc despre zilele frumoase pe care le-a trăit răposatul.
De medic nu e nevoie. Toți cunosc plantele medicinale și știu să se vindece cu ele.
Media de viață este 100 de ani. Dar toți speră că se va prelungi.
Eva Grosz
10/8/2024
7 Comments
Farmecul acestei “utopii,” visata cu ochii larg deschisi, izvoraste din inima doritoare de a evada din realitatea distopica. La prima vedere, lumea din vis pare accesibila, la indemana oricui. Nu ni se cere sa navigam pe mari furtunoase ca sa ajungem pe o insula exotica ca in utopiile traditionale.Visul poate fi considerat si un manifest de principii de viata sau, pur si simplu, ca un balsam pentru inima: “visez, deci exist!
Cât de puțin ne este deajuns pentru a fi fericiți: natura, arta, comunitatea unor oameni dragi, sănătatea. Ne îndepărtăm însă de esența naturii noastre pe care, iată, o mai accesăm doar în vis. Foarte frumos!
Satul iluziilor – Iluzitania.
Visele si chiar cititul lor ne pica bine la suflet.
Eu cred că e foarte important ca omul să viseze, să nu renunţe la vise, la năzuinţe, la speranţă. Să sperăm că acest vis exprimat cu sinceritate, simplitate şi o mare sensibilitate, se va împlini măcar parţial.
Draga Eva, visarile sunt acele iluzii si dorinte pe care ne permitem sa ni le imaginam in dorinta de a infrumuseta existenta. Povestea ta este o sensibila dezvaluire a unei stari socio-umane, pe care nu o putem cunoaste in realitate, nu numai in crunta realitate inc are am fost zvarliti, unii desigur mai dureros decat altii. Visul si contemplarea pe care le impartasesti sunt descrise cu un realism poetic, care ne ofera sansa de a te urma in vis si de a ne insusi poate, fiecare in felul sau, iluziile catre care tanjesti. Bravo…:-)
Minunat. La fel si ilustratia. Merci
Cum am putea suporta realitatea dacă nu ne-am permite uneori să visăm?