Când scriu aceste rânduri, îmi tremură mâna și am un mare nod în gât. Probabil că anul acesta mi-am dat cel mai bine seama ce înseamnă să trăieşti în acesta ţară, în Israel.

Când a început totul, în dimineaţa zilei care va rămâne întipărită în memoria colectivă a multor milioane de evrei născuţi în timpuri şi locuri diferite, dar în special a celor care au trăit aici, starea de şoc i-a cuprins pe mulţi dintre ei.

La începutul acelor zile de pomină nu am înţeles prea bine cum s-a putut declanşa acel atac surpriză al forţelor terorii clădite probabil timp de decenii de către Hamas, nestingheriţi de nimeni.

Am urmărit cu sufletul la gură evenimentele incredibile transmise treptat în mass media, terorişti aparţinând atât Hamas-ului cât şi mişcării Jihad Islamic, mânate de dorinţa de a intra cât mai adânc în aşezările israeliene, de a le cotropi, de a ucide şi de a lua prizonieri cât mai mulţi cetăţeni israelieni. Sute de terorişti pe motociclete, în jeep-uri sau cu parapante, au pătruns în localităţile din vecinătatea aşa-zisului zid despărţitor.

Abia după un număr de ore, primele care au apărut pentru a da o mână de ajutor, au fost unităţi ale Poliției, cât şi Unitățile poliției de pază a frontierelor, YSM [1]. În schimb şi spre disperarea locuitorilor atacaţi, din kibbutzuri sau cei din aşezările din interior, ca Sderot, Ofakim şi Netivot, soldaţi ai armatei israeliene, dai şi avioanele care ar fi putut fi salvatoare, au apărut abia după multe ore de frustrare, abia după orele prânzului. În tot acest timp, teroriştii au distrus tot ce le-a ieșit în cale, au ars, ucis, împuşcat şi luat prada vie pentru a fi transportată pe motociclete sau jeepuri în Gaza. Singurii care s-au confruntat cu teroriştii au fost câţiva locuitori ai aşezărilor, cei care aveau pistoale sau arme de foc cu capacitate redusă. În ultima vreme armele de foc lungi fuseseră scoase din dotare.

Haosul şi ciocnirile cu teroriştii au continuat mai multe zile. Am văzut la televizor nenumărate scene de groază. De-a lungul șoselei 232 erau zeci de mașini părăsite, ciuruite de gloanţe ,acele maşini care aduseseră sutele de tineri veniţi să petreacă o noapte de veselie la serbarea din localitatea Re’im [2] și în care ei și-au căutat salvarea, sau măcar un adăpost.

În aceste locuri au fost ucişi cu sălbăticie 260 de oameni. Poveştile unora dintre cei care au reuşit să se salveze te cutremură şi te fac să te gândești la deşertăciune… Vanitas vanitatum, omnia vanitas.  

După câteva zile, armata israeliană, care se dovedise neputincioasă în ziua de 7 octombrie, a început contraatacul care a devenit treptat un crâncen război de gherilă împotriva unor grupuri de terorişti înarmaţi până în dinţi, aflaţi în locuri neaşteptate, atacând din zone locuite, din şcoli sau instituţii medicale. De la începutul intervenţiei armate şi pe tot parcursul războiului, aviaţia a distrus cam tot ce ar fi putut servi drept ascunziş teroriştilor Hamas.

Populaţia palestiniană, anunţată de viitoarele atacuri, a fost obligată să treacă din loc în loc, pe drumurile care li s-au pus la dispoziţie și în tot acest timp bombardamentele aviaţiei israeliene au continuat fără încetare.

Zi după zi, lipită de televizor, vedeam şi încercam să înţeleg catastrofa care se desfăşura aproape sub ochii mei de privitor privilegiat. În timpul primelor zile, Hezbollah din Liban a început să tragă zeci de rachete asupra aşezărilor din nord. Locurile acelea, Kfar Ghiladi, Manara, Hagoșrim, Dan, Dafna erau locurile noastre de plimbare în anii în care copiii erau mici. Dar rachetele s-au abătut şi asupra oraşelor, începând cu Metula și Kiriat Șmona și ajungând în ultimele luni și la Tiberias, Nazaret, Afula, aterizând uneori și în aşezări arabe sau beduine aflate în apropiere.

Iată-ne la începutul anului iudaic 5785, la un an de la atacul cumplit din 7 octombrie, un an în care au fost luaţi 240 de ostatici, au căzut atât de multe victime, sute de tineri soldaţi la datorie, mii de răniţi… Încă nu se pot număra cu adevărat pierderile suferite, pentru că aproape 100,000 de oameni sunt refugiaţi în propria ţară, atât cei din nord, cât şi cei din aşezările sudice, în mare parte distruse…

S-a încercat obţinerea eliberării ostaticilor prin diverse metode, inclusiv cu mijlocirea Egiptului şi Qatarului. Au fost eliberaţi câteva zeci, alte câteva zeci au pierit în Gaza, poate că unii în urma bombardamentelor, alţii ucişi de Hamas sau ţinuţi în condiţii cumplite, inimaginabile, la fel cum era greu de imaginat monstruoasa reţea subterană construită de această organizaţie teroristă care ar trebui ştearsă de pe faţa pământului.

În mâinile Hamas au mai rămas 101 de ostatici, nu se știe câți dintre ei mai sunt în viață și nu se mai vorbeşte de ei. Doar familiile – care pot fi înnobilate pentru felul în care şi-au păstrat cumpătul și pentru puterea de care au dat dovadă – vin seară de seară la demonstraţii în faţa sediului Ministerelor din Tel Aviv sau Ierusalim, împreună cu prietenii lor și cu multe alte persoane care se simt datoare să fie parte a mulţimii protestatare.

De fiecare dată tratativele s-au împotmolit. Între timp în Gaza s-a distrus tot ceea ce putea distruge, şi totuşi, când şi când, o dată la câteva zile, se mai profilează pe cer rachete care ajung în zone sudice, apropiate de fâşia Gaza, în locul dezastrului, unde aşezările israeliene au fost în mare parte distruse – dar uneori rachetele din Gaza mai ajung chiar și în centrul țării.

Iată-ne în 7 octombrie 2024. În ultimele zile am urmărit podcasturi și reportaje audio cu relatări cutremurătoare. De fiecare dată rămân ţintuită, abia mă pot mişca, retrăiesc momentele pe care le evocă mass-media.

Nu am cuvinte pentru a-mi exprima durerea în faţa atâtor oameni pierduți, a tinerilor înspăimântaţi, găsiţi împuşcaţi în maşini sau în mijlocul drumului, a celor ucişi în casele şi paturile lor – printre ei au fost și oameni care au crezut în bună-înţelegere şi nu o dată i-au ajutat pe arabii din preajma lor. Sper că aceia erau alţi arabi.

Este şi tragedia unei întregi generaţii care, făcându-şi datoria cu vitejie şi fără preget, s-a avântat în luptele din Gaza, iar acum, după o foarte scurtă pauză, o parte din ei sunt rechemaţi să lupte în Liban, o nouă campanie care şi-a luat deja primele jertfe.

În timp ce încerc să descriu tot ceea ce am simţit în acest răstimp dureros, al cărui sfârşit încă nu-l întrevăd, sună pentru a treia oară alarma, aici, în oraşul meu. În toată această perioadă, oraşul Haifa a fost privilegiat, chiar şi în ultimele zile, în atacul nebunesc al rachetelor trimise de Iran.

Închei cu cuvintele pe care le-am auzit tot astăzi la televizor:

“În anul 1903 a avut loc pogromul de la Chişinău[3], îndreptat împotriva populaţiei evreieşti locale. Au fost asasinaţi circa 50 de oameni. Pe atunci evreii erau o minoritate lipsită de drepturi şi de cetăţenie. Acum, în anul 2024, evreii trăiesc într-o ţară a lor, o ţară încă disputată de unii vecini, o ţară care deţine o armată considerată una din cele mai puternice din lume. Şi totuşi, în 7 octombrie 2023, în ţara lui Israel a avut loc un alt pogrom în care au fost ucişi 1200 de evrei, cetăţeni ai statului Israel şi ai altor state ale lumii. “

Veronica Rozenberg

[1] YSM a fost înființată inițial și este folosită până în prezent ca unitate profesională și principală pentru tratarea tulburărilor și revoltelor în masă.

[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_festivalul_de_muzic%C4%83_din_Re%27im

Aş vrea să-mi exprim protestul că pe acest link în limba română teroriştii sunt numiţi „militanţi”. Dex.ro dă următoarea definiţie pentru militant: (Persoană) care militează, care luptă intens pentru un principiu, pentru o cauză, care desfășoară o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural; luptător, combatant. Aici în mod clar nu este cazul! Am schimbat textul din Wikipedia în limba română, înlocuind „militanţi” cu „terorişti”.

[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Chi%C8%99in%C4%83u_(1903)