În decursul timpului am scris multe articole, printre care și unul intitulat Bunicii mei, dar despre părinții mei, care au jucat un rol deosebit în viața mea, nu am scris nimic. La vârsta mea cred că trebuie să scriu și despre ei, ca cel puțin nepotul meu să afle câte ceva despre părinții mei, străbunicii lui.
Tatăl meu, Leon (Leibu) Korber, născut în anul 1892 la Câmpulung Moldovenesc, a urmat șapte clase și apoi a învățat meseria de geamgiu și de tinichigiu de la tatăl lui, bunicul meu. A plecat la Viena ca să obțină titlul de meșter. Când a început Primul Război Mondial a revenit la Câmpulung și a fost recrutat ca soldat. Îmi povestea cu mare plăcere că nu a fost pe front, dar ca soldat a fost în multe locuri ale vastului imperiu al Austro-Ungariei. După ce s-a întors, a reluat activitatea alături de bunicul. În anul 1922 s-a căsătorit cu mama.
Mama mea, Clara Hutman, născută în 1899 la Botoșani, a rămas orfană la 11 ani. Bunicul, David, s-a recăsătorit cu Ghizela, o văduvă din Iași, care avea un fiu. A urmat numai patru clase primare și apoi a fost dată ucenică la o croitoreasă. Dar fiind foarte isteață, ea a învățat pe ascuns alături de fratele ei vitreg. Eu l-am cunoscut pe bunicul David și pe tanti Ghizela și când m-am întors din Transnistria după deportare; amândoi erau încă în putere.
Părinții mei s-au căsătorit în anul 1922. Mama a venit la Câmpulung și s-a adaptat foarte repede. După un an au avut primul copil și atunci au părăsit casa bunicului. El a continuat cu mare plăcere să lucreze ca geamgiu și cu zestrea mamei și-a deschis și un mic magazin de sticlărie. Singurul lucru pe care l-a luat în deportare a fost diamantul pentru tăiat geamurile.
Cu toate că tata se supăra repede, în realitate era un om foarte blând. Țin minte că sora mea a avut mari dificultăți să învețe să citească – literele le știa, dar nu reușea să le lege. Singurul om care a reușit s-o ajute a fost tata. Eu mă înfuriam, mama nu avea destulă răbdare să se ocupe de ea. Tata o lua în brațe și cu blândețe a reușit. Mai târziu ea a fost o elevă excelentă.
Când am fost deportați, la început tata a intrat într-o depresie cumplită. Pentru un om activ ca el era de neînchipuit să stea zile întregi fără să facă nimic. Atunci mama mea, chiar fără să știe psihologie, i-a găsit tot felul de activități manuale care l-au salvat.
Tata avea mâini de aur: din niște tablă veche pe care o găsise la gunoi a făcut o sobiță pe care am gătit multă vreme și la care ne-am încălzit în iarna cumplită a anului 1942. Nu știu ce unelte a folosit, doar nu avea la el nimic, dar a improvizat ceva ca să poată lucra.
Revenit din deportare, la Botoșani, prima lui ocupație a fost cea de geamgiu. Orașul fusese bombardat de armata germană și a avut foarte mult de lucru. Mai târziu, când mama și sora mea s-au întors și ele din deportare, a lucrat în magazinul bunicului David.
Când sora mea era studentă cu un copil mic și a avut nevoie de ajutorul lor, părinții s-au mutat la Iași și acest oraș a devenit ,,acasă” pentru ei. Nu cred că le-a fost ușor.
Tata a fost un timp vânzător într-un magazin de stat și apoi s-a pensionat. Mi-a povestit cât de greu i-a fost să nu mai lucreze și cu ajutorul mamei și al nepotului pe care l-a crescut s-a adaptat la viața de bunic. Ducea copilul la grădiniță, apoi la școală. Făcea totul pentru el, chiar șireturile de la pantofi i le lega. Cred că decizia nepotului de a deveni profesor de germană a fost o urmare a faptului că părinții vorbeau între ei în limba germană, deși amândoi știau bine românește.
Decesul relativ prematur al mamei mele, în anul 1971, a fost pentru tata o lovitură grea din care nu s-a vindecat niciodată. O ajuta pe sora mea la treburile casnice, venea pentru 2-3 săptămâni la București, dar nicăieri nu-și găsea locul. Și totuși a trăit până la 96 ani. Aproape că nu a fost bolnav, doar la sfârșit, timp de câteva zile nu a mai mâncat aproape nimic. În ziua morții se uita mereu la ceas, ca și cum s-ar fi grăbit la o întâlnire. S-a stins liniștit.
Fie-le la amândoi memoria binecuvântată.
Mirjam Bercovici
București, 18-11-2024
