Unul din argumentele doborâtoare cu care ești întâmpinat de israelieni când îți dai cu părerea despre situația din Israel este că nu poți avea o părere dacă nu trăiești acolo. Acest argument ar trebui aplicat, prin urmare, la întreaga planetă. E cu totul altceva când cineva din afară își exprimă compasiunea. Să admiri, să participi la doliu, să te bucuri pentru acorduri de pace sau armistiții este acceptabil. Desigur, conștiința anumitor evrei din diaspora nu este tocmai împăcată. Cel puțin a mea nu este. De câte ori ascult știrile, vorbesc cu vărul meu sau cu prieteni ai căror copii sau nepoți fac armata, mă cuprinde un sentiment de rușine, de părere de rău că nu pot pune umărul, că băieții mei nu sunt periclitați, nu apără țara în care probabil că s-ar simți cel mai în siguranță în ce privește prejudecățile și atacurile antisemite. De fiecare dată când se vorbește de succesele israelienilor în știință, în cercetare, când primesc vreun premiu Nobel, nu pot eluda sentimentul că mândria e nemeritată. Întotdeauna când se vorbește, se scrie, se țipă lucruri denigratoare în legătură cu țara al cărei cetățean mai sunt, mă cuprinde un sentiment de neputință. Cum aș putea face și eu ceva? Cum aș putea scădea, micșora prejudecățile față de evrei, de israelieni?
Dacă mă expun, îmi pierd siguranța anonimatului, îmi pun viața în pericol. Nefăcând-o, mă simt lașă, neputincioasă. Bucuria că s-a ajuns în sfârșit la un armistițiu, că ostatecii vor fi eliberați, nu prea am cu cine s-o împart în afara cercului de prieteni și a familiei. Știu din start că nu îmi este permis să critic guvernul israelian, politica lui Netanyahu, chiar dacă informațiile le am din surse comune cu cei ce trăiesc cu acest guvern și simt repercusiunile amoralității șefului de guvern… căci, așa cum spuneam la începutul acestui articol, eu nu pot avea păreri, eu nu trăiesc acolo. A durat o veșnicie captivitatea lor, așteptarea cu sufletul la gură ca ei să fie eliberați. A durat la nesfârșit lupta împotriva Hamasului (și cu siguranță nu s-a sfârșit), am ascultat și am văzut la nesfârșit ravagiile din Gaza. Am fost martori la ura lumii întregi împotriva israelienilor și a evreilor de peste tot. Am asistat neputincioși la indiferența majorității față de atrocitățile arabilor din Gaza din 7 octombrie 2023. Toate încercările de a stârni compasiunea față de evrei au dat greș. Emisiunile informate și informative nepărtinitoare nu au fost receptate de cei cărora li se adresau. Peste tot în lume forțele reacționare, naționaliste, xenofobe se organizează și ajung la putere. Democrația e în pericol și odată cu ea minoritățile de orice fel… și totuși cea a evreilor nu e primită în rândul celor obidiți, nu se consideră că ar fi în pericol.
Pentru mine, cea mai mare rușine și contradicție este reușita extremei drepte din Israel. Existența ei nu face decât să întețească ura și prejudecățile lumii față de evrei.
Și uite că până la urmă tot mi-am dat puțin cu părerea despre politica din Israel.
Închei exprimându-mi nespusa bucurie că, în sfârșit, după enorme eforturi diplomatice și compromisuri dureroase, ostatecii se vor întoarce acasă!
Vera Medrea
