Am citit pe nerăsuflate cea mai recentă carte a istoricului Carol Iancu, întitulată POURQUOI LE POÈTE ILARIE VORONCA S’EST IL SUICIDÉ? Corréspondances Inédites (1939-1947) [De ce s-a sinucis poetul Ilarie Voronca? Corespondenţa inedită (1939-1947)], apărută în 2024 la Editura L’Harmattan, Paris, în colecţia „Mondes Juifs et lumières du judaïsme”.

Cartea caută motivele pentru care poetul român-francez şi-a pus capăt zilelor, la doar 43 de ani, studiind corespodenţa acestuia cu persoanele care i-au devenit apropiate în anii grei ai războiului şi prigoanei antievreieşti.

Volumul se înscrie în mod firesc în cercetările cunoscutului istoric şi profesor emerit al Universităţii din Montpellier a cărui prodigioasă activitate de cercetare cuprinde, pe lângă istoria socială, economică şi politică a evreilor din România, şi viaţa şi opera artiştilor, scriitorilor şi poeţilor evrei români care s-au remarcat în Franţa.

Recenta sa carte este rodul unei munci de cercetare care s-a întins pe câteva decenii şi s-a desfăşurat nu numai în biblioteci şi arhive, ci şi „pe teren”, unde a realizat interviuri cu prietenii şi cunoştinţele poetului şi a avut acces la scrisorile pe care aceştia le deţineau. Prin publicarea cărţii, cuprinzând corespondenţa inedită a poetului, Carol Iancu oferă cititorilor (dar şi cercetătorilor) informaţii care limpezesc nu numai cauza sfârşitului tragic, ci şi unele aspecte mai puţin cunoscute ale vieţii lui Ilarie Voronca.

În paralel cu munca asiduă de cercetare a vieţii şi operei lui Ilarie Voronca, istoricul şi profesorul Carol Iancu a întreprins diligenţe pentru a-l face cunoscut comunităţii care trăieşte azi în Moyrazès, satul atât de iubit de poet. Un alt obiectiv al său a fost cinstirea memoriei familiei de învăţători Élise şi Jean Mazenq, cei care l-au adăpostit pe Voronca în anii prigoanei antievreieşti şi i-au devenit cei mai apropiaţi prieteni.

Aceste demersuri au început în 2013 şi s-au concretizat în propunerea ca soţilor Mazenq să li se acorde post mortem titlul de „Drept între popoare” (aflată încă în dezbatere la Comisia de la Yad Vashem). În 2019 a fost inaugurat „Spaţiul cultural Jean Mazenq”, găzduit de clădirea restaurată a fostei primării din Moyrazès, unde era atât şcoala primară, locuinţa primitoare a celor doi învăţători, cât şi camera în care a locuit Voronca timp de 17 luni. În vara anului 2023, un zid al clădiri s-a îmbogăţit cu o frescă Street Art, reprezentându-l pe poet alături soţii Mazenq, protectorii şi prietenii săi devotaţi până la sfârşitul vieţii.

Structura cărţii

Primele două capitole, intitulate: Destinul lui Ilarie Voronca (1903-1946). O viaţă sfărâmată la 43 de ani şi Opera literară a lui Ilarie Voronca ¹ (cu subcapitolele: Poet al avangardei române, teoretician al modernismului şi Poet şi scriitor francez: angajamentul umanist şi fidelitatea faţă de imaginaţie) trec în revistă reperele esenţiale ale vieţii şi creaţiei poetului.
Următoarele trei capitole prezintă în sinteză scrisorile adresate prietenilor săi:

Ilarie Voronca la Marsilia, Orpierre, Moyrazès şi Paris, prin prisma coresponenţei cu Jean şi Marcelle Ballard (1939-1946).

Legătura poetului cu Jean Ballard, directorul revistei literare Les Cahiers du Sud, data din1933, când a început să publice articole şi poeme. Ea a durat pe tot parcursul războiului şi în anii de după, până în martie 1946, cu puţin timp înainte de tragicul sfârşit al lui Voronca. Jean Ballard l-a ajutat pe Voronca să se angajeze ca agent de asigurări la Marsilia. Corespondența cu Ballard a continuat și după ce Voronca s-a stabilit în satul Orpierre și apoi la Moyrazès, pentru a se feri de arestarea şi depertarea evreilor, întreprinse de Guvernul de la Vichy. Poetul primea Les Cahiers du Sud şi publica în paginile acestei reviste.

Ilarie Voronca la Moyrazès şi Paris, prin intermediul corespondenţei cu doctorul Saul Axelrud (1943-1946)

Doctorul Saul Axelrud, originar din Cetatea Albă (Basarabia) s-a stabilit în Franţa, la Montpellier, la vârsta de 17 ani, a absolvit medicina şi a început să o profeseze. După ce Guvernul de la Vichy i-a retras cetăţenia şi dreptul de practică din cauza originii sale evreieşti, pentru a se feri de raziile frecvente, a petrecut un răstimp la Moyrazès, unde avea să-l cunoască pe Voronca şi să lege cu el o prietenie trainică. Cele 12 scrisori primite de la Ilarie Voronca i-au fost încredinţate istoricului Carol Iancu în 1978. În 2011, la 65 de ani de la moartea lui Voronca şi 17 ani de la decesul soţiei sale, Colomba, Carol Iancu a publicat versiunea română a celor 12 scrisori inedite în revista Apostrof. https://revista-apostrof.ro/apowp/reviste/2011-06.pdf

Ilarie Voronca la Moyrazès, Toulouse şi Paris prin prisma corespondenţei cu Jean şi Élise Mazenq (1943-1946)

Cea mai amplă corespondenţă a fost purtată cu soţii Mazenq, din Moyrazès, care l-au adăpostit pe Voronca şi cu care a legat o prietenie profundă. În scrisorile ample sau, uneori, în notiţe scrise în grabă sau în telegrame, Voronca le-a împărtăşit toate necazurile, frământările, problemele de sănătate, lipsa alimentelor şi banilor, dar şi puţinele satisfacţii profesionale şi speranţa împlinirii în dragoste. Familia Mazenq i-a venit în ajutor, exprediindu-i colete cu alimente şi haine, împrumutându-i bani şi insuflându-i încredere. Aceste scrisori au un rol esenţial atât pentru a intui cauza sinuciderii sale, cât şi pentru a-i cunoaşte orientarea religioasă şi angajamentul politic. O parte din aceste scrisori, 26 la număr, au fost publicate şi în limba română, tot în revista Apostrof, în 2023.https://adrian-rozei.net/wp-content/images/Apostrof_12_2023-mail-2.pdf

În Concluzii, Carol Iancu trece în revistă factorii cumulaţi care au putut duce la decizia poetului de a-şi lua viaţa: deteriorarea sănătăţii, oboseala, sentimentul însingurării, nereuşita reconcilierii cu soţia sa, Colomba, prima lui mare iubire şi, în sfârşit, pasiunea devoratoare şi profund dezamăgitoare pentru „divina şi diabolica” Rovena.

Anexele (A-H) sunt alcătuite din scrisorile către Jean şi Marcelle Ballard, Saul Axelrud, soţii Jean şi Élise Mazenq, la care se adaugă scrisorile primite de la Rovena Văleanu, iubita lui perfidă, şi cele scrise Élisei Mazenq – după moartea poetului – de sora lui, Wilhelmina Iagnov, şi de soţia sa, Colomba Voronca. O evocare a poetului Voronca, scrisă de Suzette Mazenq-Belmonte, aşa cum l-a cunoscut în copilărie, încheie volumul ilustrat cu fotografii şi documente.

L-am descoperit pe Ilarie Voronca – omul de radio

Poate pentru că am citit şi alte relatări despre sinuciderea lui Voronca ², am căutat în scrisorile sale indicii privind elementele care l-au animat, i-au oferit o oarecare satisfacţie şi i-au inspirat un dram de speranţă, în zbuciumaţii ani parizieni care au precedat decizia sinuciderii. Şi cred că le-am descoperit.

Următoarele fragmente din scrisorile adresate soţilor Mazenq sunt relevante pentru emoţia, agitaţia şi (uneori) chiar optimismul pe care le-a simţit poetul în noua sa ipostază de jurnalist de radio. Iată entuziasmul și îngrijorările începutului.

13 noiembrie 1944

Am fost angajat la Radio pe o perioadă de probă. Dacă voi reuşi, din 1 decembrie voi fi angajat ca director al Emisiunilor româneşti… Va trebui să realizez zilnic câte o emisiune de un sfert de oră şi săptămânal o emisiune de o oră.

25 noiembrie 1944

Sarcina mea e dificilă şi delicată. De fapt, încă nu am început munca. Sunt în perioada de pregătire. Va trebui să scriu un articol pe zi. Un tur de orizont de 5 minute. Desigur, după ce-mi voi fi însuşit rutina, voi găsi timp şi pentru poem.

22 noiembrie 1944

Situaţia mea s-a îmbunătăţit miraculos: am un birou, am hârtie şi cerneală. Cu multe ore de muncă şi cu disciplină, dacă şi Dumnezeu mă ajută, aş putea să lucrez din nou la poemele mele şi la romanul meu… Deocamdată am trei colaboratori: doi ziarişti şi o secretară. La început, până când serviciul va fi pus la punct, voi avea mult de lucru. După aceea emisiunile mele ar trebui să meargă de la sine şi-mi va rămâne timp să lucrez la opera mea.

9 decembrie 1944

Deocamdată sunt foarte prins în organizarea jurnalului vorbit în limba română care va fi difuzat începând din 18 decembrie. Am angajat doi colaboratori interesanţi. Fiecare va realiza câte o cronică pe săptămână, unul pe teme economice, al doilea pe teme muzicale.

19 decembrie 1944

Astăzi la ora 17.15 inaugurez emisiunile mele pe unde scurte: 31,38 m, 25,33 m şi unde medii 464,3 m. Vă daţi seama cât sunt de emoţionat… Aş dori tare mult ca emisiunile mele să reuşească.

Munca la Radio nu era lipsită de inconveniente:

14 ianuarie 1945

Viaţa mea de şef de secţie la Radio e destul de animată. Are şi un caracter diplomatic şi trebuie să navighez printre diferitele susceptibilităţi…

21 ianuarie 1945

Săptămâna trecută m-am văzut de două ori demisionar. Prima oară din cauza prietenului meu, ministrul. V-am spus că el e în conflict cu Frontul Naţional Român. Mie aceşti oameni din Frontul Naţional îmi sunt foarte simpatici şi i-am invitat la microfon: sunt foşti combatanţi în maquis şi îi iubesc. În schimb, prietenul meu, ministrul, s-a supărat şi a înaintat un protest la Quai d’Orsay. Şi, dat fiind că eu i-am invitat să vorbească pe prietenii de la F.N., îmi asumasem responsabilitatea şi m-am şi văzut aproape demisionar. Dar furtuna a trecut. După două zile am avut un alt incident cauzat de o conferinţă pe care am ţinut-o. Dar şi acesta s-a liniştit.

15 februarie 1945

Pentru moment am un post plin de responsabilitate, pe care nu-l pot abandona de azi pe mâine. Sunt un director mărunt care asigură traiul a vreo zece persoane. Am un birou cu patru angajaţi şi 5-6 colaboratori. E o muncă destul de importantă pentru propaganda franceză. Nu-mi acord niciun moment de răgaz. Lucrez 6-7 ore pe zi (chiar şi duminica), pentru că vreau ca emisiunile mele să reuşească.

Chiar dacă emisiunile româneşti aveau în primul rând un caracter politic, propagandistic, Ilarie Voronca alocă spaţiu şi literaturii.

20 februarie 1945

Săptămâna aceasta difuzez mai multe subiecte în franceză. Mâine, un interviu cu René Tavernier, directorul revistei “Confluences”. Vineri, Vercors, sâmbătă Aragon, miercurea viitoare un interviu cu directorul de la „Poésie 45”.

7 iulie 1945

Mai ascultaţi emisiunile mele? Începând de joi, în fiecare zi de joi voi difuza câte o emisiune clasică. Săptămâna viitoare va fi vorba de François Villon.

Următoarele fragmente dau o imagine aproape cinematografică asupra vieţii din redacţia pe care o conducea Ilarie Voronca în perioada agitată de la sfârşitul războiului, un răstimp grevat şi de multe lipsuri.

10 martie 1945

…Ştiţi ce înseamnă să fii şeful unei emisiuni radiofonice? Există un număr nesfârşit de candidaţi care au „dreptul sacru de a vorbi la microfon”. Primesc între 3-5 vizite pe zi (bătrâne care au avut odinioară un soţ român, foşti jurnalişti, pictori, oameni care cred că au talente de campion, prietenii prietenilor comuni, verişori ai unor personalităţi, etc). Ar trebui să mă lupt şi cu colaboratorii acceptaţi care pretindeau să vorbească 7-8 minute, când nu le puteam acorda mai mult de 3-4. Şi în afară de asta intrigile care circulă în jur…

19 noiembrie 1945

Imaginează-ţi viaţa mea de jurnalist parizian. Ziua mea începe la 9.30 dimineaţa… Citesc telegramele sosite peste noapte. Uneori, pe la 10.30, mă apuc să corectez sau să reimaginez poemele mele mai vechi. La prânz caut un restaurant… De la ora 14.00 sunt la biroul care pare un stup: un du-te-vino permanent, vizite, discuţii, nervi, dictare pentru dactilografă, telefoane, scriu un editorial, răspund unei scrisori sau note de servici, pregătesc un interviu, cobor la parter, urc la etajul patru, mă contrazic cu un solicitant, mă duc în cabina de emisie, vorbesc; la 17.30 revin în birou, telefonez, programez o emisiune. La ora 19.00 mă duc din nou la restaurant, mi-e frig şi iau o supă fierbinte.

Din scrisorile sale, dar şi din amintirile lui Suzette Mazenq, reiese că satul său de suflet, Moyrazès, ocupa un loc special şi în emisiunile de radio în limba română ³. În 8 februarie le trimite soţilor Mazenq traducerea franceză a textului citit la microfon, dar şi ei au fost invitaţi la microfonul lui Voronca. Iată ce-şi aminteşte Suzette Mazenq-Belmonte:

Împreună cu mama am fost în vizită la Paris, în Casa Radio, de pe Rue Grenelle, nu departe de Champs Élysées, unde a consacrat o emisiune întreagă satului Moyrazès şi familiei noastre care l-a primit. Era directorul secţiei române de la Radio şi-mi amintesc ce le-a spus atunci ascultătorilor din România: „Élise Mazenq şi fiica ei, Suzette, se află acum în biroul meu. E vorba de familia care m-a adăpostit în timpul războiului”. Ne-a rugat să vorbim şi m-a intervievat şi pe mine. M-a întrebat câţi ani aveam şi i-am răspuns „12, domnule”. Îmi era ruşine de accentul meu din Aveyron.

Către finalul anului 1945, oboseala şi zbuciumul sufletesc, nemulţumirea că nu are timp să scrie literatură, pun din nou stăpânire pe sufletul lui Voronca, iar în pragul crizei declanşate de eşecul relaţiei cu Rovena, poetul se îndepărtează şi de radio, lucru care reiese şi din scrisori:

26 martie 1946

Încerc să-mi regăsesc măsura şi calmul. Deodată mi-am dat seama că totul e fals în preajma mea… Munca mea la Radio, chiar dacă e uşoară şi agreabilă şi-mi lasă timp pentru scris, mă îndepărtează, într-un fel, de lumea franceză şi mă afundă în lumea românească de care am oroare, mai ales din cauza Rovenei. În plus, am un conflict destul de grav cu directorul meu care nu aşteaptă altceva decât demisia mea. Sper ca într-un an sau doi să câştig circa 3000 de franci pe lună şi să plonjez în lumea lecturii şi spiritului francez. De aceea nu doresc să mai locuiesc într-un oraş, ci la ţară…

Închei acest articol cu un text-poem pe care Ilarie Voronca l-a citit la emisiunea românească de la Radiodifuziunea Franceză în 29 aprilie 1945, când încă războiul nu se încheiase, dar începeau să revină supravieţuitorii Holocaustului. Ce păcat că emisiunea nu a fost înregistrată şi nu putem auzi glasul poetului Voronca

Ochii deportaţilor

I-am văzut pe cei care s-au întors din lagărele morţii. Le-am văzut chipurile livide şi membrele descărnate, zeghea fluturând pe trupurile lor stoarse de întreaga tinereţe, de întreaga forţă. Am văzut urmele chinurilor pe care le-au îndurat. Năuciţi, încă îngroziţi de bezna din care au scăpat, se obişnuiesc treptat cu lumea dreptăţii şi păcii care-i aştepta. Dar ceea ce m-a izbit cel mai mult la aceşti bărbaţi şi aceste feme, care au revenit în lumea celor vii, au fost ochii. Ochii deveniţi imenşi pe obrajii îmbătrâniţi prematur.

Ochii tuturor deportaţilor reîntorşi par să se fi mărit din cauza lucrurilor cumplite pe care le-a fost dat să vadă. Da, ochii aceştia, creaţi să admire şi să se bucure de lucrarea vieţii, au privit lucrarea morţii. Ochii acestor deportaţi n-am să-i mai uit vreodată. Aceşti ochi care poartă-n privirea lor amuţită, împietrită, mărturia nenumăratelor cruzimi şi crime pe care le-au văzut. Privirea lor nemărginită ne spune, dincolo de cuvinte, ceea ce nicio limbă vorbită nu poate rosti.

Surse fotografii
Fotografia cărţii: Andrea Ghiţă

Portretul lui Ilarie Voronca: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ilarie_Voronca_by_Robert_Delaunay.jpg

Robert Delaunay (1885-1941), Public domain, via Wikimedia Commons

Traducerea fragmentelor din scrisori: Andrea Ghiţă

Andrea Ghiţă

1. În acest articol utilizez titlurile traduse în română. ↩︎
2. Ilarie Voronca, Jurnalul Sinuciderii, Editura Tracus Arte, Bucureşti 2016 – volum îngrijit de Vladimir Pană ↩︎
3. Un fragment din textul despre Moyrazès, re-tradus de mine din franceză în română: Dragi ascultători, aş dori să vă spun câteva cuvinte despre un sat din Sudul Franţei care, fără nicio îndoială, este o imagine fidelă a tuturor satelor franceze animate de patriotism. Micul sat despre care vă vorbesc se află în Departamentul Aveyron şi numele său are o rezonanţă poetică: Moyrazès. Acest sat poate fi foarte drag sufletului românesc, din mai multe motive. Mai întâi pentru că dialectul aveyronez seamănă tulburător de mult cu româna. Unele cuvinte se regăsesc neschimbate în limba română. Dar există şi o similitudine de caracter şi temperament între aveyronezi şi români. Modul lor de vorbi şi a cânta (celebrele „bourrée” seamănă cu doinele) este identic cu ale românilor. Ospitalitatea lor este extraordinară. Astfel, nu e de mirare că în timpul ocupaţiei un număr mare de contestatari au fost adăpostiţi Moyrazès. Din acest punct de vedere Moyrazès este un simbol al admirabilelor sate franceze unde s-au grupat şi s-au putut organiza cei din Rezistenţă şi din Maquis. Dar mai există un motiv pentru care le vorbesc românilor despre Moyrazès. Învăţătorii din acest sat m-au adăpostit timp de doi ani. Învăţătorii au jucat un rol foarte important în cadrul Rezistenţei. Doamna şi Domnul Jean Mazenq. Generoşii învăţători din Moyrazès m-au ajutat şi mi-au dat sfaturi pentru traducerea a cincizeci de poeme de Arghezi, care sper că vor fi publicate într-o zi. ↩︎