În copilăria mea a existat un an în care am făcut ce am vrut. Starea aceea de libertate nu am mai întâlnit-o niciodată de atunci. Era în anii ’50, înainte de a merge la școală. Sora mea, care era cu doi ani mai mare, începuse clasa întâi la 6 ani și ceva și mama s-a gândit să fac și eu același lucru. Nu știu cum rezolvase pentru ea, dar la mine trebuia să obțină o dispensă, adică un înscris aprobat de un cadru didactic sau de un funcționar desemnat pentru așa ceva. Era singura posibilitate ca un copil să înceapă școala înainte de a împlini 7 ani.

Îmi doream mult să fiu școlăriță. Habar nu aveam ce mă așteaptă, dar voiam creioane, caiete și ghiozdan. În ziua când urma să i se semneze hârtia care îmi dădea dreptul să încep școala la 6 ani și jumătate, nu am vrut să rămân acasă și am mers cu mama după dispensă.

Am ajuns în locul cu pricina, mama a intrat și i-a spus funcționarului pentru ce venise, iar domnul acela a întrebat-o dacă mă crede potrivită să încep școala. Mama a răspuns că da și întrebările au continuat. Cum arăt? Ce înălțime am? Surprinsă de întrebări, i-a spus că sunt cu ea de mână. Desigur, domnul stătea la un birou și pe mine nu mă văzuse, pentru că, probabil, avusese privirea în niște dosare. Eram mai mică decât înălțimea biroului plus hârțoagele de pe masă! La rândul lui, surprins și înduioșat, domnul a rugat-o pe mama să renunțe la ideea de a mă înscrie la școală. „Lăsați fetița să mai crească, tovarășa Dincă! Nu vedeți ce mică este?” Eu nu-mi amintesc decât biroul, dovedit zid de netrecut, părtaș la refuz și la ceea ce avea să se întâmple. Înduioșată de argumente sau nemaiștiind ce să spună, mama a renunțat la dispensă. Cred că a fost ușor de convins și pentru că îmi mai știa o așa-zisa „întârziere în dezvoltare”, nu vorbisem până pe la patru ani. Am aflat acest lucru abia mai târziu și mă foloseam de el când mă certau că vorbesc prea mult, spuneam cu un aer obraznic că eu recuperez anii de tăcere. Da, mă știu dintotdeauna vorbăreață și când vorbești mult, mai aluneci și-n obrăznicie. Cu trecerea anilor, am învățat și să ascult, mai ales când mi-am dat seama că am doar de câștigat din asta.

Mama, biata de ea, îmi reproșa că eu sunt de vină, nu ar fi trebuit să merg acolo unde mi se hotăra soarta. Era convinsă că domnul acela i-ar fi aprobat cererea dacă nu aș fi fost lângă ea! Astfel diferența de doi ani dintre mine și sora mea s-a transformat pentru început în trei clase diferență la școală.

În acel an nu m-au mai dus la grădinița fabricii, unde fusesem până atunci, după anii de creșă, și nici nu au ales altă grădiniță în cartier. Nu știu din ce motiv. Așa că am cam umblat tot anul hai-hui prin zonă, în loc să încep ce îmi doream. Îmi amintesc perfect că bântuiam pe străzi de dimineața până după prânz, când venea sora mea de la școală, dar nu știu dacă mergeam în grup cu alți copii sau chiar o făceam de capul meu.

O dată m-am urcat într-un tramvai care întorcea pe atunci la Piața Rahovei. Pesemne, mă ajutase cineva ca să urc. Voiam să văd Bucureștiul și dincolo de Cartierul Rahova! Norocul meu a fost că un vecin de pe strada noastră m-a văzut și m-a dus acasă. Nu știu dacă am primit vreo „recompensă” potrivită faptei, dar știu că m-am speriat rău și n-am mai încercat aventura.

La un moment dat s-a întâmplat o tragedie. A murit cineva de pe o stradă apropiată. Se urcase într-un pom, creanga cedase și el căzuse. Nu a mai putut fi salvat. Credeți sau nu, două-trei zile am zăbovit mult timp pe lângă rudele îndoliate, analizând mortul din coșciug. Curiozitatea mă țintuise acolo. Era pentru prima dată când vedeam „pe viu” un om mort. Am fost prezentă și la unele secvențe din ritualul religios și mi-au dat și mie să mănânc odată cu cei care treceau pe acolo.

Cred că nu am lipsit de la niciun eveniment de acest fel din cartier. Cum aflam de ele chiar nu-mi amintesc.

Mult timp după trecerea acelui an, la clasica întrebare „Ce vrei să te faci?”, mă lăudam că mă voi face medic, pentru că aveam deja cunoștințe în domeniu, bașca practica.

Acela a fost anul bântuirii mele prin cartier. Pe lângă evenimentele tragice, participam la mai toate certurile și disputele din împrejurimi. Eram martor ocular și curiozitatea înnăscută intra în acțiune, dar nu-mi cerea nimeni părerea. Nu cred că eram singura gură-cască, poate doar să mă fi numărat printre cei mai mici dintre spectatori. Dar nu m-am făcut nici medic, nici avocat, cu toată „expertiza” mea timpurie.

Tot din acea perioadă de hălăduială am început să fiu trimisă frecvent să cumpăr țigări și / sau pâine. Pe atunci tata fuma. Îmi amintesc că ajungeam acasă cu o mare parte din pâinea neagră mâncată, mai ales dacă era caldă. Nu rezistam s-o am sub nas și să nu mă înfrupt. Păcat că nu puteam mânca direct din miez, care îmi plăcea cel mai mult. Biata pâine ajungea acasă plină cu găuri pe margine, de forma dinților mei. Și acum îi simt mirosul și gustul…

Așadar, nu mergeam la școală, dar învățam să mă descurc la cumpărături mult mai bine ca sora mea. Toată copilăria și adolescența, eu făceam aprovizionarea familiei cu mici cumpărături, iar sora mea rămânea acasă să îndeplinească alte sarcini.

Mai rău era iarna, când îmi înghețau mâinile, noroc că distanțele pe care le aveam de parcurs erau scurte. Cartierul nostru avea alimentară, centru de pâine, sifonărie, unitate de vânzare a vinului vărsat, găzărie, toate destul de aproape. Cam acestea erau dughenele pe care le vizitam frecvent.

Sifoanele le duceam mai greu. Mă înțepa ceva la degetele cu care le țineam, unul într-o mână, altul în cealaltă, pentru că o plasă ar fi fost prea lungă pentru mine și aș fi târât-o pe jos. Îmi plăcea să mă uit la mașinăria interesantă care îmi umplea sifonul. Cred că era periculos pentru un copil să stea aproape de instalație, dar nu existau restricții în acest sens. Despre bidonul din tablă în care cumpăram un litru de gaz lampant, ce să vă spun!? După ce că era dificil de dus, îmi mai rămânea pe degete și mirosul de gaz care se diminua numai după mai multe spălări pe mâini. Și, cum nici apă curentă nu aveam, vă închipuiți cât purtam pe degete parfumul!

Apă aduceam și noi, fetele, când am mai crescut, dar nu de la izvor, ci de la cișmea. În găleata de 10 litri, din tablă, luam 6-7 litri ca să fie mai ușor de cărat. Plasticul a apărut mai târziu. Din când în când mă mai opream pentru a schimba mâna care ducea găleata. Nu bănuiam că ar fi fost mai bine dacă echilibram aceeași cantitate de apă în două găleți mai mici. Nu aveam așa ceva.

Ajungând adolescente și văzând că nu creștem așa cum ne-am fi dorit, îi reproșam mamei că de aceea am rămas scunde. Dar nici părinții noștri nu erau înalți! Cu cine să semănăm?

Revin la povestea cu dispensa. Cum un dezavantaj nu rămâne singur, am făcut parte din prima promoție care a terminat școala elementară cu 8 clase, nu 7, așa încât, când am intrat la liceu diferența școlară dintre mine și sora mea devenise de patru ani.

Așadar, mă pot lăuda că am trecut prin cunoscuta „Clasă Zero”, acum aproape 70 de ani, într-un fel de pionierat și, poate, de invidiat de mulți copii. Am absolvit-o fără să primesc calificative sau note după vreun program sau curriculum școlar.

Pentru mine este și înduioșător, și plăcut să povestesc aceste amintiri din copilărie. Nimic nu e întâmplător în parcursul vieții fiecăruia din noi. Credem că depindem mult de alegerile altora, dar nu e așa. Depindem doar de ce alegeri facem noi.

Privind în urmă, nu regret drumul parcurs în viață: mi-au plăcut profesorii, colegii și tot ce mi s-a întâmplat. Nu-mi pare rău că am insistat să merg cu mama să obțină dispensa! Pentru tot ce a urmat, cred că drumul mi s-a potrivit mănușă!

Așa-zisele eșecuri sau nereușite sunt puncte de inflexiune care ne îndreaptă întotdeauna pe calea cea bună. Se pare că ele sunt corecții divine ale unui parcurs aparent întâmplător.

Elena Stoican, București, 14 octombrie 2024