La 18 februarie 2025 s-a stins din viaţă dr. Judith Szabó (1928-2025), reprezentantă de frunte a Şcolii Clujene de Medicină, prima femeie chirurg generalist din Transilvania, un om de ştiinţă erudit şi empatic, dăruit pe deplin profesiunii sale nobile.

În 21 februarie a fost înhumată la Cimitirul Evreiesc de rit neolog din Cluj, în prezenţa unui număr mare de prieteni, foşti colegi şi pacienţi.

Sunt prietena lui Judith, la fel cum au fost şi mama mea şi tatăl meu. Împreună cu Judith făceau parte dintre acei evrei arădeni „norocoşi” care, adolescenţi fiind, au reuşit să supravieţuiască ororilor celui de-al Doilea Război Mondial.

E un lucru foarte rar ca o pensionară, o văduvă de 96 de ani fără copii, fără fraţi, surori şi nepoţi, fără să fi avut multe funcţii de conducere şi care nu a beneficiat de prea multe onoruri oficiale să adune atât de mulţi oameni la un loc, într-un cimitir evreiesc mic şi intim, într-o zi atât de friguroasă. Adunarea aceasta numeroasă se datorează calităţilor umane excepţionale ale doamnei doctor, ale iubitei noastre Judith. Ne-am adunat aici ca să mai retrăim puţin sentimentele pe care le încercam în preajma ei. Ştiu de la domniile voastre sau de la Judith că fiecare dintre dv. o consideraţi specială. Ce a făcut-o atât de specială şi de iubită? Inteligenţa ei, cultura generală, profesionalismul, lipsa de prejudecăţi, umorul, dar mai ales devotamentul ei faţă de prieteni şi pacienţi, dorinţa şi capacitatea ei de a ne ajuta pe toţi.

Spunea că dorinţa de a ajuta pe alţii era rostul vieții ei şi că asta a menţinut-o activă şi implicată până deunăzi. Ne-a consultat, ne-a consiliat, ne-a învăţat, ne-a provocat, ne-a confruntat, ne-a îndrumat. Printre altele, a avut calităţi excelente de educator (a predat nu numai chirurgie la UMF, dar şi anatomie şi fiziologie pentru informaticieni şi pentru asistente medicale). Ştiţi cu toții că a fost un chirurg foarte bun, nu e nevoie să auziţi de la mine, dar sunt şi eu printre cei care am fost operaţi de dânsa.

De unde proveneau aceste calităţi ale ei? Ea credea în genetică şi într-adevăr a moştenit înţelepciunea tatălui ei, dar şi perseverenţa mamei, precum şi capacitatea acesteia de a menţine ordinea şi de a fi disciplinată. În plus, la Judith am văzut dorinţa de cunoaştere ridicată la puterea a zecea.

Cum spuneam, ea a făcut parte dintr-un grup de adolescenţi evrei care au suferit rigorile legilor rasiale din România. Ar fi trebuit să termine şcoala generală şi să intre la liceu în timpul războiului. Nu a ajuns la Auschwitz, precum copiii din Ardealul de Nord, scăpând astfel de exterminare. Dar legile rasiale din România de atunci au alungat familia din casa natală din Sântana. Tatăl a fost obligat să renunţe la negoţul de piei care le asigurase un nivel de trai decent şi a trăit experienţa muncii forţate. În 1940, adolescenta de 13 ani, premianta clasei, alături de mulţi alţi copii evrei, printre care şi părinţii mei, au fost excluşi din şcoli. Dar comunitatea evreiască din Arad s-a organizat, astfel încât acei adolescenți și-au putut continu educaţia într-o şcoală proprie, neacreditată. Au creat o comunitate şcolară unde elevii au învăţat limbi străine, bazele istoriei artei, ale literaturii universale şi ale ştiinţei. Ei nu aveau voie să meargă la cinema, la teatru, la ştrand, și nici pe trotuarul din partea dreaptă a bulevardului din centrul orașului. Totuşi, adolescenţii aceia au continuat să înveţe, să discute între ei despre romane şi poezii, teatru şi artă, transformând dezavantajul în avantaj. În acele vremuri de sărăcie şi nesiguranţă Judith scria, cânta la pian, iubea, lega prietenii pentru viaţă şi se gândea la nedreptăţile care o îngrădeau. În urma întoarcerii armelor împotriva fasciştilor, a primit dreptul să îşi continue studiile şi printre preocupările ei a triumfat atracţia spre medicină. Deşi complexată de anii de discriminare, a ales studiile cele mai exigente, absolvite cu brio, care îi permiteau să îi ajute pe alţii.

Am vorbit despre această perioadă de adolescenţă, fiindcă atunci s-au pus bazele personalităţii ei deschise către semeni şi către frumos, întotdeauna dornică să descifreze complexitatea lumii. Ura naţionalismul, urmărea ştirile din lume, citea şi ţinea la prietenii ei. Nu cunosc pe nimeni care să fi avut mai mulţi prieteni decât Judith.

Mulţumim celor care sunt alături de noi şi îi deplâng decesul. Noi, și mai ales cei mai tineri dintre prietenii ei, suntem – pentru o vreme – garanţia neuitării ei.

Maria Roth