Ziua însorită de primăvară foarte timpurie, cu vremea caldă, serios decalată față de data din calendar, ne-a prilejuit o întâlnire plină de bucurie, mie și prietenei mele din copilărie, Heidi, cu care mă întâlnesc mult mai rar decât mi-ar plăcea. Motivul este evident administrativ și ține de faptul că în prezent locuim în țări diferite.

Această mică istorioară face parte din categoria celor care iau naștere prin metoda ”subiecte sunt peste tot în jurul nostru, trebuie doar să fii atent la ceea ce te înconjoară și să asculți”. Întâmplarea mi-a fost povestită de prietena mea cu care ne-am regăsit după mulți ani, la o vârstă când înțelepciunea, atâta cât am dobândit-o, a ajuns la noi prin multe bune și rele pe care ni le-a servit viața.

Heidi și cu mine stăteam împreună la o cafea, în tihna împărtășirii unor momente de care ne fusese tare dor. Evocam orășelul copilăriei noastre și cunoștințele comune și pe lângă dulciurile fine care însoțeau cafeaua, ne mai bucuram și de priveliștea atrăgătoare a centrului orașului meu, în dimineața care ne adusese bucuria întâlnirii. Ne-am spus câte și mai câte, am rememorat întâmplări din trecut și asta ne-a făcut tare bine amândurora.

Prietena mea avea pe mâna stângă o foarte frumoasă brățară din cristale rozalii, cu un breloc adorabil în formă de pisicuță. Eu, mare iubitoare și admiratoare de pisici, am observat micul breloc și am admirat brățara, iar de aici încolo am aflat povestea micii bijuterii.

Heidi este maghiară și trăiește de mulți ani în Ungaria dar, la un moment dat, ea și soțul ei au lucrat pentru un timp în Austria. Aici lucrau împreună cu alți oameni veniți pe criterii profesionale din Serbia. Colegele de muncă ale lui Heidi erau toate sârboaice și vorbeau doar limba sârbă sau puțină germană. Heidi vorbește maghiara, engleza și româna dar deloc germana și cu atât mai puțin, sârba. Așadar nu era cale de comunicare verbală între ele.

În cursul activității zilnice se întâmpla adesea ca Heidi să nu fie de acord cu celelalte, ba unele dintre sârboaice îi stârneau chiar sentimente de mânie. Totuși, fiindcă nu putea să comunice în nicio limbă, trebuia sa-și țină sub tăcere supărarea, deși tare i-ar fi picat bine să-și spună oful! Și aici vine parte interesantă: fără o limbă comună, femeile nu s-au putut certa, nu și-au putut spune vorbe grele și prin urmare nici nu au avut ocazia să se supere unele pe altele.  A trecut o vreme până când Heidi a început să rupă puțină germană și atunci a înțeles că sârboaicele nu erau deloc rău intenționate și că, de fapt, toate enervările fuseseră provocate de neînțelegeri banale.

Așa cum se întâmplă adesea, femeile din acel grup de naționalități amestecate au trecut peste bariere, s-au împrietenit și s-au îndrăgit chiar foarte mult, până la urmă formând legături umane în modul cel mai cald și adevărat. Chiar dacă nu au comunicat verbal, ele au comunicat sufletește. Au continuat să lucreze bine împreună, să se ajute și să se sprijine. Heidi și soțul ei erau oameni care își respectau foarte serios munca și pe colegii lor și au observat că acest lucru era apreciat în mica lor comunitate, ei bucurându-se de stima oamenilor locului. Și-au creat astfel, pentru câțiva ani, un mediu cald și plăcut într-un loc care începuse prin a fi străin pentru ei, dar devenise o casă pe care o iubeau și căreia Heidi îi păstra o amintire luminoasă.

Mai târziu, când drumurile li s-au despărțit, Heidi a primit de la colegele ei brățara ca amintire. Cu toate că această întâmplare s-a petrecut cu mulți ani în urmă, Heidi păstra cu emoție mica brățară ca pe un porte-bonheur la care ține foarte mult și care îi amintește de colegele ei sârboaice și de faptul că uneori, în mod paradoxal, este mai bine să nu poți comunica chiar tot ce simți pe moment.

Viața are modurile ei ciudate de a ne da lecții, de a ne arăta ce e bine și ce nu, cum ceea ce trebuie să se întâmple va găsi modalitatea de a se împlini. Suntem mereu învățați că trebuie să comunicăm ceea ce simțim, că acest apanaj al omului – cuvântul vorbit – este extrem valoros și important. Desigur că așa și este de cele multe ori, dar, iată, pot exista situații când faptul că nu dispui de vorbele pe care le-ai vrea spuse devine un avantaj care, răsucit de viață în modul ei meșteșugit, te duce spre legături umane de mare căldură și frumusețe. Spus mai pe șleau, tăcerea chiar poate fi de aur!

Ceea ce mi-a mai mărturisit Heidi cu acest prilej, un lucru pe care nu-l știam despre ea și familia ei pe care o cunoșteam și o îndrăgeam de mult, din copilăria marghitană, a fost că ea avea strămoși de origine germană, din zona München și Stuttgart. Mi-a povestit cum, aflându-se departe de casă, în locul austriac străin și printre oameni necunoscuți, fragilă sufletește, a simțit de multe ori cum strămoșii ei originari din apropiere o ocrotesc, îi dau puterea de a merge mai departe; le simțea prezența copleșitoare în sufletul ei. Heidi a învățat acolo că oamenii pot fi urmașii unor națiuni diferite, dar că în suflete strămoșii se pot face simțiți în moduri uimitoare, a învățat că nu trebuie neapărat să-ți exprimi imediat toate sentimentele, ci să exersezi răbdarea care te va ajuta să înțelegi multe despre oameni și despre firile lor, despre felul lor de a găsi drumuri comune. Știam și eu că un strămoș foarte îndepărtat al meu provenea de pe undeva din Serbia și, astfel, am fost amândouă încântate să ne dăm seama, o dată în plus, cum apartenența străveche la un imperiu comun a amestecat sau a despărțit neamuri și popoare, iar apoi destinul le-a adus din nou împreună în împrejurări neașteptate și pline de învățăminte.

Am mai băut câte o cafea, Heidi și cu mine, continuând să ne împărtășim una alteia aceste amintiri care ne-au transformat felul de a vedea lumea, evocări pornite de la mica brățară din cristale roz. Ne-am promis să repetăm întâlnirile noastre ori de câte ori viața ne va prilejui revederi atât de plăcute și ne va îngădui să-i deslușim tâlcul uimitor.

Foto: Anca Laslo

Anca Laslo