Fiind inginer-șef la o firmă modestă din New Jersey, mă tot jucam cu ideea de a pleca la o companie mai mare, cu vizibilitate mai bună și șansa de a participa la proiecte mai prestigioase. Deși am făcut pasul mult mai târziu, ani la rând m-a ținut pe loc un avantaj irezistibil: călătoriile în străinătate, pe cheltuiala companiei. Pentru cineva care își petrecuse jumătate de viață dincolo de Cortina de Fier, perspectiva era prea bună ca să o ratez. Dintre numeroasele călătorii pe care le-am făcut, una e mai deosebită.
În 1988, cu pașaportul în mână, am pornit spre Uniunea Sovietică (va rămâne „Uniune” încă patru ani). Compania mea obținuse un contract pentru livrarea unuia dintre produsele mele, iar eu mă alăturam unei echipe de ingineri de la firma principală contractantă. Cunoscând varianta românească de comunism, eram dornic să văd, în sfârșit, modelul original și nu am fost dezamăgit.
Primul contact
După ce pierduse pe rând pe Brejnev, Andropov și Cernenko — trei lideri îmbătrâniți, într-un imperiu în declin — URSS avea, în sfârșit, la cârmă un reformator intelectual: Mihail Gorbaciov. Perestroika și Glasnost erau cuvintele la modă ale zilei. Se simțea un suflu de aer proaspăt. Aterizând pe aeroportul din Moscova, am coborât din avion cu bagajele, peste care trona câte o cutie cu aparatură de măsură și cu calculatoare.
Întâi vama: toate bagajele sunt verificate la sosire. Coada nu era prea lungă, dar lucrurile au devenit interesante când am văzut o familie de evrei religioși percheziționată amănunțit. Vameșul răsfoia cartea lor sfântă ca și cum se pregătea să dea examen din Tora — sau poate căuta o a unsprezecea poruncă secretă care cheamă la revoluție. În cele din urmă, mulțumit că nu introduceau propagandă anticomunistă, i-a lăsat să treacă. Noi ne așteptam la același tratament, dar am fost surprinși când ofițerul abia s-a uitat la noi, ne-a ignorat bagajele și ne-a făcut semn să trecem.
Controlul pașapoartelor a mers și mai repede: nicio ștampilă, doar o foaie de hârtie împăturită, cu o ștampilă roșie care certifica intrarea în Uniunea Sovietică. La ieșirea din aeroport ne-a întâmpinat o tânără drăguță care reprezenta agenției „Inturist” care urma să se ocupe de transferurile noastre.
Șoferul ne-a lăsat la un hotel rezervat străinilor, chipurile cu un standard mai ridicat. Odată instalați, am predat pașapoartele pentru înregistrare, obținând încă o ștampilă pe foaia de hârtie, dovadă că am ajuns în capitală. Nu știu ce însemna o cazare mai simplă la Moscova, dar nu era ușor de imaginat. Fiecare cameră avea însă propria ei linie telefonică, lucru explicabil când nu există centrală internă.
Având o zi liberă înainte de următorul zbor, am ieșit să explorăm împrejurimile. Colegii mei americani se holbau cu ochii cât cepele la tot ce vedeau. Atâtea lucruri erau noi pentru ei, încât a trebuit să le fiu interpret cultural. Un lucru imposibil de ignorat era cantitatea și, mai ales, dimensiunea propagandei politice. Clădiri de douăsprezece etaje acoperite complet cu cifre romane uriașe, celebrând congresele Partidului sau inscripția „Lenin a trăit, trăiește și va trăi” pe acoperișurile unui șir de clădiri. Era parcă menită să fie citită de pe Lună.
Momentul cel mai amuzant? O vizită la poștă, după timbre. Ca în multe țări europene, era un centru multifuncțional: poștă, telefon, telegrame, plăți, toate la un loc. Pe masa de scris se afla o călimară și un toc de lemn cu o peniță ruginită, ceva între o pană de gâscă și o armă medievală. Colegii mei erau tablou. „
– Bine ați venit în capitala celui mai mare rival al Americii, le-am șoptit.
Nu descriu rafturile goale din supermarketuri sau fețele posomorâte ale trecătorilor. Poate altă dată.
Următoarea oprire: orașul Brejnev
A doua zi am zburat la Brejnev (de atunci revenit la numele original, Naberejnîe Celnî), un oraș la vreo 1000 km la est de Moscova, în Republica Autonomă Tătară, gazda unui vast complex petrochimic, construit după al Doilea Război Mondial de prizonieri de război, mi s-a spus.
Aveam locuri la clasa întâi, sau cel puțin așa scria pe bilețelul scris de mână. În realitate, avionul sovietic avea o singură clasă. A noastră era „întâi” pentru că stăteam în față. Îmbarcarea și debarcarea se făceau pe o rampă la coadă, fără uși laterale.
După un zbor de două ore, avionul s-a oprit la o oarecare distanță de clădirea aeroportului. Întâi au ieșit piloții, apoi însoțitoarea de bord a chemat „clasa întâi”, iar noi am defilat cu bagajele sub privirile atente ale celorlalți pasageri. Duba care ne aștepta ne-a dus la terminal, în timp ce restul mergeau pe jos.
Mai târziu, duba ne-a dus „acasă”. Două săptămâni am locuit într-un bloc de zece etaje rezervat în întregime experților străini. Din nou ni s-au luat pașapoartele, de data asta trimise la Kazan, capitala Republicii Tătare, pentru înregistrare, iar foile noastre de hârtie au primit o nouă ștampilă.
Bine ați venit în URSS!
A doua zi ne-am trezit într-un nou ecosistem de specialiști străini și locali, ingineri, tehnicieni și personal auxiliar, în mare parte femei, care să ne asiste și, probabil, să raporteze despre noi. Erau ingineri germani, britanici și olandezi. Proiectul era să modernizăm complexul și, după unii, să-l facem mai sigur, pentru că așa cum era, putea să sară în aer în orice moment. Cu toată neglijența în privința măsurilor contra accidentelor, peste tot erau panouri cu instrucțiuni de salvare a punctelor vitale, în caz de atac nuclear.
Cel mai apropiat contact al meu era un britanic vesel care conducea unul dintre ateliere. Evident avea experiență în acel mediu și își plasase discret oglinzi astfel încât să-i vadă pe vizitatori înainte ca ei să-l vadă pe el. Uneori mă întreba cum se scrie câte un cuvânt, apoi mi-a mărturisit că lipsise de la școală, fusese evacuat în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Cu toate că eram considerați o comunitate segregată, lucram și socializam cu localnicii. Așa că, în mod firesc, bănuiam că eram totuși ținuți sub observație.
– Cine e informatorul? – am întrebat.
– Cel care iese mai puţin în evidenţă – a răspuns britanicul.
Cred că l-am găsit: un inginer american, încântat de ceea ce vedea în raiul proletar, învăța limba și, din când în când, făcea comentarii critice despre țara lui. Eram gata să-i accept inocența idealistă, când a apărut cu un borcan mare de icre negre, în extaz cât era de ieftin și de accesibil. „Fiecare soldat poartă în raniță bastonul de mareșal”, spunea Napoleon. Probabil că fiecare comunist poartă în raniță un borcan mare de icre negre.
Curând au ieșit la iveală realitățile tehnice. Colegul meu povestea că aveau nevoie de bobine de sârmă de cupru și li s-a furnizat un produs local. Spre consternarea lor s-a dovedit că avea întreruperi şi curentul nu circula prin el dintr-un capăt în altul. Întregul lot a fost aruncat și s-a adus altul din India.
Menționez un exemplu al tehnologiei lor de comunicații: un văr din New York m-a rugat să sun pe cineva în Rusia; din SUA era imposibil să-l contacteze. I-am promis că voi face tot posibilul și m-am dus la omniprezentul oficiu PTT, cerând acces la cabina telefonică.
– Aș vrea să sun la acest număr.
– Nicio problemă, vă aranjez convorbirea.
Un minut mai târziu:
– Gata, v-am programat. Puteți suna miercuri, la ora 17, săptămâna viitoare. Și nu era un apel internațional! Nimic nu mă mai mira. A doua zi am cerut ajutorul noului meu prieten de la uzină, iar el mi-a dat acces la linia lor.
Cunoștințele mele de rusă, adormite atâția ani, au prins din nou viață, spre surpriza și bucuria mea, ușurând comunicarea cu localnicii, în conversații aproape fluente. În general, oamenii erau curioși, prietenoși și citiți. Cenzura și propaganda nu făcuse decât să le sporească curiozitatea despre lumea occidentală inaccesibilă. Mulți erau de părere că poporul rus și cel american sunt foarte asemănătoare.
După program, comunitatea de „specialiști străini” trebuia să se întoarcă la „hotel”. Singura distracție era barul de la etajul 11, cel mai înalt punct din oraș. Aburii de bere și votcă și diferențele culturale creau un fel de comunitate internațională în miniatură, trăind în armonie. Desigur, nu puteam sa las lucrurile așa. Aveam o cunoaștere intimă a sistemului sovietic și, nechibzuit, am încercat să o împărtășesc. Străinii erau prudenți când venea vorba de politică, dar erau și ignoranți și indiferenți.
Interacțiunile „frățești” cu femeile locale erau tolerate, reușind o apropiere între est și vest cel puțin la scară locală. După o ședere îndelungată pe proiect, câțiva s-au căsătorit cu localnice. Acestea erau mai deschise la discuție, motivate în principal de loialitatea față de patrie. Soția rusoaică a unui inginer britanic, de pildă, nu avea idee despre foametea din Ucraina orchestrată de Stalin în anii de dinainte de război și era indignată că eu credeam o asemenea propagandă imperialistă.
Îmi amintesc că am vorbit cu un electrician local, care a fost surprins să afle că săptămâna de lucru de cinci zile fusese legiferată în SUA cu mulți ani înainte de a fi introdusă la ei. Înainte de plecare, mi-a dăruit o carte, Crimă și pedeapsă de Dostoievski, îndemnându-mă cu emoție să nu uit limba rusă.
Rămas bun
Munca mea se apropia de sfârșit și urma să mă întorc acasă via Moscova. Desigur, nu înainte ca pașaportul și hârtia cu ștampile să fie trimise la Kazan pentru ștampila de ieșire.
Moscova, din nou la același hotel Ostankino, cu țevile expuse, coborând din tavan prin podea în camera de dedesubt, și cu prosoape de mărimea șervețelelor. Fiecare etaj avea o supraveghetoare, o femeie în vârstă plantată în colțul holului ca o cameră de supraveghere umană.
În ciuda cazării modeste, hotelul era central și am putut vizita Kremlinul și cupolele sub formă de bulb ale catedralei Sf. Vasile, ridicată pentru a comemora victoria împotriva hoardelor tătare invadatoare şi tunul Ţar.
În Piața Roșie se vedea un șir nesfârșit de oameni așteptând să viziteze mausoleul lui Lenin. Șirul era menținut la acel nivel pentru a afișa respectul poporului față de părintele revoluției. Ca străin sub aripa „Inturist”, mi s-a oferit să sar peste rând. „Oamenii sunt ciudați când ești străin”, spunea Jim Morrison, așa că eu, străinul, am refuzat oferta. M-am gândit că o mumie egipteană m-ar interesa mai mult decât Lenin.
La plecare, la controlul pașapoartelor, foaia de hârtie plină de vize de intrare și ieșire a fost reținută și am rămas fără nicio dovadă că vizitasem vreodată Uniunea Sovietică. Înainte să-mi înapoieze pașaportul, ofițerul a întrebat de ce scria „născut în România”, când eu m-am născut la Cernăuți. I-am explicat că atunci când m-am născut eu, teritoriul aparținea României. A părut nedumerit.
Încă nu știam că anul următor aveam să repet călătoria, cu evenimente mai dramatice și cu o dovadă indirectă în pașaport că am fost acolo.
(Va urma)
Vladimir Brunstein
Surse imagini
Oraşul Brejnev (actualmente Naberejnîie Celni)
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/39/Naberezhnye_Tchelny_1.JPG
Brücke-Osteuropa, Public domain, via Wikimedia Commons
Sf. Vasile
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/90/7087._%D0%9C%D0%BE%D1%81%D0%BA%D0%B2%D0%B0._%D0%A5%D1%80%D0%B0%D0%BC_%D0%92%D0%B0%D1%81%D0%B8%D0%BB%D0%B8%D1%8F_%D0%91%D0%BB%D0%B0%D0%B6%D0%B5%D0%BD%D0%BD%D0%BE%D0%B3%D0%BE.jpg GAlexandrova, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons
Tunul Ţar, Moscova
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Moscow_July_2011-10a.jpg Muns, CC BY-SA 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0, via Wikimedia Commons
Mausoleul din Piaţa Roşie
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8c/0_234_Roter_Platz_%28Lenin-Mausoleum.jpg
W. Bulach, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons