Casa uitată din Catskills. Povestea cântecului White Christmas și misterul lacului Lew

Vizualizari: 183

Număr vizualizări 183 ori

Adesea se întâmplă să ascultăm melodii mai scurte sau mai lungi, pe unele le și fredonăm fără să ne amintim unde le-am auzit prima dată și cu ce ocazie, și ne bucurăm ca niște copii când le auzim acolo unde nu ne așteptăm – sau, din contră, ne enervăm, atunci când le auzim prea des: în magazine, în metrou și chiar ca sonerie la vreun telefon. Sigur, unele sunt șlagăre aflate în tot felul de topuri, în vreme ce altele sunt foarte vechi, le cântau și bunicii și părinții noștri și practic am crescut cu ele.

Unul dintre cântecele pe care le auzim mai peste tot în perioada sărbătorilor de iarnă este White Christmas, scris de Irving Berlin. L-am auzit la București, l-am auzit și la Budapesta, la Varșovia și chiar într-un magazin la Ierusalim. L-am auzit de atâtea ori, încât nici nu m-am mai întrebat cine l-a compus și când. Aveam să descopăr povestea acestui cântec și a compozitorului care a pus în el atâta suflet, prin intermediul soțului meu, producător de televiziune, atunci când acesta lucra la un proiect despre Catskills — un lanț muntos blând și tăcut, aflat la doar câteva ore de New York City.

White Christmas, cu Bing Crosby, 1950

Nu știam că liniștea munților poate păstra un secret atât de luminos. Irving Berlin, compozitorul evreu care a emigrat din Rusia țaristă, a scris cântecul White Christmas într-o cabană mică și uitată de lume de lângă lacul Lew. În această casă pierdută în mijlocul pădurii s-a născut poate cel mai cunoscut cântec american de Crăciun care ne povestește despre acel Crăciun alb, plin de nostalgie și pe care milioane de oameni îl fredonează fără să știe că rădăcina lui se află într-un colț uitat din Catskills. Casa nu e muzeu, nu e marcată cu o placă. E o proprietate simplă, de familie, ascunsă între copaci, unde tăcerea devine aproape sacră.

Când am ajuns acolo pentru prima dată, drumul era acoperit de frunze umede și de liniște. Aerul mirosea a pin și a timp trecut. Nimic nu anunța că în acel loc modest s-a născut cea mai vândută melodie din toate timpurile. În interior, totul pare înghețat în epoca lui Berlin: pereții de lemn, pianul mic, fereastra care dă spre lac. E o casă care nu vrea publicitate, ci doar memorie. Și poate că exact de aceea e atât de frumoasă.

La începutul secolului XX, munții Catskills erau paradisul ascuns al evreilor newyorkezi. Era o lume paralelă cu cea a marilor orașe. Pe vremea când multe hoteluri afișau la vedere ”Nu primim evrei”, aceștia și-au construit propriile pensiuni, teatre și tabere. În fiecare vară, Catskills devenea o lume evreiască, plină de râsete, muzică și glume. Aici a înflorit cultura Borscht Belt, aici au crescut primele vedete ale comediei americane. și tot aici, în tăcerea iernilor, un evreu modest și genial pe nume Irving Berlin a compus o melodie care avea să devină sufletul Crăciunului de pretutindeni.

Irving Berlin s-a născut în 1888 la Tiumen, în Siberia. Familia sa venea din ștetl-ul Tolochin. Era unul din cei opt copii ai cantorului evreu Moses Beilin și al soției sale Lena, care l-au numit Israel Isidore. Viața evreilor în Rusia imperială era grea și plină de pericole. Dorind ca ai lor copii să aibă o viață mai bună, Moses și Lena au părăsit Rusia. În Statele Unite numele lor de familie a fost schimbat din Beilin în Baline. Negăsind un post de cantor, tatăl a lucrat la o măcelărie kașer, iar mama a muncit ca moașă. Și copiii au fost nevoiți să lucreze de la vârste fragede. Și cu toate acestea, Israel Isidore, copilul sărac, a devenit cel care avea să scrie coloana sonoră a Americii. Nu știa notele muzicale — își dicta melodiile altora — dar poseda un geniu melodic excepțional. Într-o lume de bariere, el a găsit un limbaj universal: muzica.

Primul său cântec, Marie from Sunny Italy, a fost publicat în 1907, dar… cu numele autorului scris greșit: I. Berlin. În loc să protesteze, Israel Izzy Baline a decis să păstreze numele devenind Irving Berlin. Cu patru ani mai târziu a apărut primul său mare succes internațional, Alexander’s Ragtime Band.

Irving Berlin (la pian) și trei cântăreți interpretează *Alexander’s Ragtime Band* în 1938

Însă cântecul său care astăzi este cunoscut și fredonat în lumea întreagă, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, este White Christmas. Și, chiar dacă este legat de cea mai importantă sărbătoare creștină, el nu este despre religie, ci despre dor, despre dorul de acasă, despre iernile copilăriei, despre zăpada care acoperă trecutul cu un strat de lumină. Berlin a scris aceste versuri în liniștea din Catskills, probabil privind lacul înghețat. „I’m dreaming of a white Christmas, just like the ones I used to know…” — o frază simplă, dar care poartă în ea întreaga nostalgie a lumii moderne. Evreul născut în Siberia a scris, fără să știe, cântecul unei planete.

De altfel, Irving Berlin nu este singurul compozitor evreu american care a scris un cântec de Crăciun. Au mai fost și alții și poate că fiecare dintre ei ar merita un articol separat. Johnny Marks a scris Rudolph the Red-Nosed Reindeer. Mel Tormé a scris The Christmas Song. Jule Styne a compus Let It Snow. Toți erau evrei și împărtășeau același sentiment de apartenență la o lume nouă, la o lume mai bună. Pentru imigranții evrei din America, Crăciunul nu era o sărbătoare religioasă, ci o metaforă a dorului. Ei nu se rugau — ei compuneau. Nu predicau — ci cântau.

Casa de lângă Lew Lake e simbolul acestei dualități: un loc evreiesc unde a fost creat un cântec pentru cea mai așteptată sărbătoare a creștinilor de pretutindeni. O casă mică, în pădure, unde un copil al exilului a dat Americii o amintire colectivă. Într-o lume a zgomotului și a marketingului, această liniște are o greutate specială. Mă gândesc uneori că poate chiar tăcerea din jurul casei este o parte din cântec. Că poate tocmai uitarea îi păstrează magia.

În Catskills, natura are o memorie aparte. Lacurile îngheață, dar nu uită. Pădurile se schimbă, dar își amintesc pașii celor care au venit aici să viseze. În serile târzii, când vântul bate printre brazi, ai impresia că auzi o melodie vagă, un ecou al pianului lui Berlin.

Am întrebat localnicii despre casă și am primit răspunsuri precum „Ah, Berlin’s cabin? Da, e tot acolo. Familia o folosește vara.” Niciun panou, nicio poveste spusă turiștilor. Doar o legendă care circulă în șoaptă. Așa e America uneori — ține comorile ascunse și le lasă să trăiască în tăcere. Poate că uitarea e o formă de protecție.

Poate dacă aș povesti această istorie în Europa, unii oamenii s-ar mira. Cum să fi scris un evreu un cântec despre Crăciun? Dar răspunsul e simplu: pentru că doar cine a pierdut un „acasă” știe să-l reinventeze. De aceea, melodia lui a ajuns peste tot în lume. E cântecul unei lumi care visează la același lucru: o iarnă blândă, curată, în care totul pare posibil.

Lew Lake rămâne tăcut. Câteva case de vacanță, câțiva pescari, pădurea care își schimbă culorile. Niciun indiciu că aici s-a scris istoria. Și totuși, dacă te oprești pe malul lacului dimineața, la primele ore, ai impresia că ești martor la ceva sacru. Liniștea are densitate. Aerul are memorie. Și dincolo de tăcere, e muzica lui Irving Berlin care continuă să plutească, invizibilă, peste apă.

Astăzi lumea pare că a uitat această casă. În ghiduri turistice nu apare. Dar poate că tocmai absența o face atât de importantă. Trăim într-o epocă a vizibilului, în care totul trebuie promovat, fotografiat, postat. Dar uneori, adevărata sacralitate stă în invizibil. Casa din Lew Lake e o relicvă a tăcerii. Și, într-un fel, un monument al iernii spirituale — acolo unde credința, arta și exilul se întâlnesc.

Dar, precum spuneam, uitarea este doar aparentă, în realitate localnicii au păstrat în inimi amintirea lui Irving Berlin și se mândresc cu ea. Dl John Conway, istoric și jurnalist căruia i-am cerut câteva fotografii din colecția domniei sale, mi-a scris: ”Noi, cei din comitatul Sullivan (NY), suntem mândri că Irving Berlin spunea adesea că achiziționarea proprietății sale de aici a fost cel mai bun lucru pe care l-a făcut vreodată. Este bine de știut și nu este surprinzător să aflăm că geniul lui Irving Berlin este recunoscut în întreaga lume, nu doar în SUA, patria sa adoptivă.” Cu ani în urmă, el a și dedicat un amplu articol acestei case și a vorbit cu urmașii muzicianului.

Sigur, White Christmas nu este singurul cântec scris de Irving Berlin. De-a lungul carierei sale el a compus peste 3000 de cântece, a scris muzica pentru 19 spectacole de pe Broadway și pentru 18 filme. Printre cântecele sale se numără și God Bless America, cel care a devenit al doilea imn al Statelor Unite, precum și faimosul cântec care binedispune instantaneu pe oricine Puttin’ on the Ritz, pe care cei mai mulți îl asociază cu interpretarea plină de farmec a lui Fred Astaire.

God Bless America, cu Kate Smith, 1943

Puttin’ on the Ritz, cu Fred Astaire, 1946

Pentru mine, căsuța din munții Catskills este mai mult decât o curiozitate istorică. Este o lecție despre America și despre condiția umană. Despre un om care a pierdut totul și totuși a dăruit lumii un cântec despre speranță. Despre liniștea munților care poate fi mai elocventă decât toate scenele din Hollywood. Și despre un lac mic, uitat, care poate conține o lume întreagă. Poate că într-o zi, cineva va ridica un semn acolo, pe malul lacului, și va scrie simplu: „Aici, Irving Berlin a visat și a compus.” Până atunci, povestea merge mai departe în șoaptă. Iar cântecul, născut în tăcere, continuă să colinde lumea ca un îndemn la pace și înțelegere.

Cristina Toma Salomon

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Irving_Berlin