De-a lungul timpului, gimnaziul evreiesc de sine stătător autorizat în 1920, a cunoscut trei perioade principale de existenţă 1. Asociaţia Şcolară Evreiască Tarbut cu două gimnazii de băieţi şi de fete (1920 – 1927), 2. Kolozsvári Zsidó Gimnáziumok [Gimnaziile evreieşti din Cluj] (1940 – 1941) care, începând din toamna anului 1941 s-au unit funcţionând, până la sfârşitul lunii martie 1944, sub numele de Kolozsvári Izraelita Koedukációs Gimnázium [Gimnaziul Mixt Israelit din Cluj], 3. Liceul Evreesc din Cluj / Kolozsvári Zsidó Líceum (1946 – 1948).

Elevii de la Zsidlic

Restricţia de numerus clausus pentru elevii şi studenţii evrei introdusă în şcolile şi universităţile maghiare din Ardealul de Nord în anul şcolar 1940 – 1941, s-a transformat în numerus nullus chiar pe parcursul aceluiaşi an, iar dacă nu, atunci cu siguranţă în anul următor 1941 – 1942. În cele mai multe şcoli creştine elevii evrei deja existenţi erau toleraţi şi pe mai departe, dar nu mai era permisă înscrierea alţilor noi. În aceste condiţii alternativa era Zsidlic.

Să menţionăm că şi această nouă restricţie a dus la creşterea numărului elevilor particulari ai gimnaziului evreiesc, întrucât evreilor li se interzisese şi înscrierea ca particulari în alte şcoli. În aceste condiţii orele de pregătire pentru examene a elevilor particulari reprezenta un venit sigur pentru tinerii evrei bacalaureaţi, bine pregătiţi, dar care din cauza legilor rasiale nu mai aveau acces la universităţi.[1]

În cei patru ani de funcţionare, la gimnaziul evreiesc au învăţat cel puţin 586 de băieţi şi 549 de fete, adică minimum 1145 de elevi. La acest număr trebuie să adăugăm efectivele claselor I/a şi I/b din anul şcolar 1943-1944, pe care nu le cunoaştem. Un indiciu ar fi că în anul anterior în clasele I de liceu fuseseră 88 de băieţi, respectiv 83 de fete, în total 171 de copii. Putem presupune fără a greşi că nici în anul şcolar 1943 – 1944, clasa I/a de fete nu avea un efectiv mai scăzut, în timp ce potrivit mărturiei lui András Dévényi, în clasa întâi de băieţi învăţau în jur de 60 de elevi.[2] Potrivit acestui raţionament, în cei patru ani de funcţionare, pragul şcolii a fost trecut de circa 1300 de elevi.

De la Zsidlic direct în ghetou

După instalarea ocupaţiei germane la Cluj, elevii evrei nu s-au mai dus la şcoală, începând din prima zi a lunii aprilie fiind şi ei obligaţi să poarte steaua galbenă în şase colţuri, fiind supuşi şi restricţiilor de circulaţie pentru evrei care intraseră în vigoare.

Între timp consiliul profesoral făcea diligenţe şi, cu un ultim uriaş efort, obţinea aprobarea ca în cursul lunii aprilie să poată organiza examenul de bacalaureat pentru absolvenţii de la Zsidlic. Astfel, cu câteva zile înainte de înfiinţarea ghetoului, elevii Gimnaziului Evreiesc din Cluj îşi dădeau bacalaureatul în condiţii speciale. Astfel încât, la începutul lunii mai, o parte din absolvenţii promoţiei 1944 au fost închişi în ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj ducând cu ei diploma de bacalaureat proaspăt obţinută… Unii dintre elevii din provincie au plecat acasă, la familiile lor, imediat după ce au auzit vestea ocupaţiei germane, împărtăşind soarta evreimii din localităţile de baştină, dar marea majoritate a elevilor fiind din Cluj, a rămas în oraş. Aceştia din urmă din urmă au fost internaţi în ghetou, rând pe rând, în zilele de la începutul lunii mai.

De-a lungul anilor, unii dintre bacalaureaţii de la Zsidlic au reuşit să intre la facultate, în ciuda restricţiei de numerus clausus. Printre aceştia s-a numărat Katalin Weisz, care în 1942 a obţinut cea mai mare medie de bacalaureat din Cluj. Datorită acestui rezultat excepţional a fost admisă, în calitate de studentă cu statut excepţional, la secţia de latină-maghiară-istorie a universităţii clujene. În aprilie 1944, Katalin Weisz, frecventa cursurile universităţii purtând steaua galbenă în piept. Peste câteva zile a fost târâtă în ghetoul de la fabrica de cărămizi, din locuinţa familiei ei de pe strada Király (actuala Brătianu).

În anul universitar 1943 – 1944, tot sub restricţia de numerus clausus, şi Tibor Lusztig a fost admis, tot ca student cu statut special, la secţia de latină-franceză-maghiară, care a urmat cursurile cu un carnet de student de culoare galbenă.

Victime şi supravieţuitori

Dureros de puţini dintre elevii de la Zsidlic au reuşit să supravieţuiască iadul lagărelor naziste de exterminare şi de muncă. În momentul deportării o mare parte dintre elevii claselor I-IV din cursul inferior nu împlinise 14 ani, iar rata de supravieţuire a acestei grupe de vârstă tinde către zero. Elevii claselor V-VIII au beneficiat de şanse mai mari, fiind firesc ca majoritatea supravieţuitorilor să fie din rândul acestora, atât în ceea ce priveşte fetele, cât şi băieţii. Tot printre supravieţuitori se numără şi cei peste cincizeci de copii clujeni din Grupul Kasztner, dintre care în jur de 40 învăţaseră tot la Zsidlic.

Potrivit datelor postbelice, din cei 900 de elevi înscrişi la gimnaziul evreiesc în anul şcolar 1943 – 1944 au revenit la Cluj doar 70, însă aceste date necesită o nuanţare. Conform datelor sintetizate în 1992, cu prilejul întâlnirii de anvergură a foştilor elevi de la Zsidlic şi ulterior completate, aceştia ştiau cu siguranţă că după Holocaust rămăseseră în viaţă 179 de fete şi 183 de băieţi dintre foştii colegi de şcoală. Rezultă că numărul supraviețuitorilor cerţi este de cel puţin 362. Potrivit mărturiei listelor alcătuite cu acelaşi prilej, numărul colegilor despre care se ştia în mod cert că au pierit în Holocaust se ridică la 144, 50 de băieţi şi 94 de fete. Rezultă că soarta a cel puţin 794 din cei 1300 de elevi de odinioară este necunoscută, foştii colegi neavând nicio informaţie despre ei în ultimii şaptezeci de ani. Dacă ne permitem să presupunem că 5% dintre ei ar fi supravieţuit, fără să-şi contacteze ulterior făştii colegi, ceea ce este puţin probabil, ar însemna încă 40 de persoane. Socotindu-le şi pe acestea, numărul supravieţuitorilor s-ar ridica la 400, şi ne conduce la concluzia că cel puţin peste 70% dintre elevii gimnaziului evreiesc clujean din perioada războiului şi-au sfârşit viaţa ca martiri.

În rândul evreilor din Ardealul de Nord, rata de supravieţuire a Holocaustului este de 25 – 30%. Luând în considerare faptul că în cazul de faţă majoritatea covârşitoarea persoanelor era de vârsta adolescenţei, a căror rată de supravieţuire era considerabil mai mică, pragul de 70% poate fi considerat în mod justificat ca o limită inferioară, ponderea reală a victimelor putând fi doar mai ridicată de atât.

Supravieţuitorii s-au îndreptat în două direcţii: o parte a revenit la Cluj, iar cealaltă, după eliberarea din lagăr, a căutat să ajungă în Palestina, iar un număr mult mai redus dintre ei a ajuns în ţările occidentale. Numărul supravieţuitorilor reveniţi la Cluj a fost de circa 70 – 80.

În 1972 istoricul Béla Vágó scria următoarele:

„După război am făcut un bilanţ trist: aproape jumătate din clasa noastră a pierit, ceea ce reprezintă o rată de supravieţuire mai ridicată decât media generaţiei mele. Dar cei care au rămas în viaţă au ştiut să ofere sau să stoarcă de la viaţa aceasta vitregă, doar ceea ce li se cuvine elitelor (…) şapte sunt sau au fost profesori universitari, iar ceilalţi sunt intelectuali cu performanţe peste medie. Sunt medici, chimişti, matematicieni şi alţi specialişti remarcabili.”[3]

Cele de mai sus sunt valabile şi în cazul sintezei de faţă, referitoare la toate clasele gimnaziului evreiesc de odinioară. Îndeobşte, după război, cei care au supravieţuit grozăviilor lagărelor naziste şi detaşamentelor de muncă au încercat să se integreze în societate, să înveţe şi să obţină succese, majoritatea covârşitoare reuşind să atingă aceste obiective.

1. Epilog: liceul postbelic

Trei sferturi din evreimea din Ardealul de Nord a pierit în lagărele de exterminare şi de muncă, respectiv în detaşamentele de muncă. Acest raport este valabil şi în cazul elevilor, cu menţiunea că din rândul elevilor claselor I –IV abia au supravieţuit câţiva, în timp ce rata de supraviețuire în rândul elevilor din cursul superior, a fost ceva mai ridicată decât media. Totuşi, prea puţini tineri de vârstă şcolară au revenit la Cluj. În ciuda acestui fapt, în lunile de după război a apărut necesitatea reînfiinţării şcolilor evreieşti, întrucât în afara supravieţuitorilor, se stabiliseră la Cluj mai multe familii de evrei maghiari proveniţi din Ardealul de Sud, respectiv de evrei români, din Regat.

În 1945 cadrele didactice revenite acasă au înfiinţat o şcoală primară în clădirea de pe strada Eötvös (actuala Constanţa), al cărei director era Árpád Bihari, şi unde preda şi Zsigmond Schwartz.

Gimnaziul avea să se reînfiinţeze abia în aprilie 1946, funcţionând până la reforma învăţământului din 1948 când s–au desfiinţat toate şcolile confesionale din România. Directorii acestei instituţii de învăţământ care între 1946 – 1947 a purtat numele de Liceul Evreesc din Cluj, între anii 1947 – 1948 Liceul Teoretic Mixt Evreesc, iar apoi Liceul Teoretic nr. 9, au fost: Samu Braver (1946 – 1947), Erzsébet Nichtburg (1947 – 1948) şi Norbert Fuchs.

Tabloul absolvenţilor Liceului Evreiesc postbelic, promoţia 1947

Béla Vágó a predat în această instituţie din septembrie 1946 şi până la desfiinţarea ei. În 1972, vorbind despre cea de a treia etapă a gimnaziului evreiesc din Cluj, a arătat stările de fapt ciudate create în sânul acesteia: „(…) Cred că pentru psihologi, sociologi şi alţi cercetători ai disciplinelor înrudite aceşti doi ani ar [fi putut] reprezenta o experenţă unică. Cine s-a adunat în noua şcoală? Cine putea să se adune? Se înfiinţa o şcoală evreiască într-un oraş din care lipsea o întreagă generaţie de evrei. Pentru noi titlul de roman „Oraşul fără copii” era o realitate. 70% dintre elevi provenea din Ardealul de Sud sau din vechiul Regat, destul de mulţi erau refugiaţi din Bucovina. Ceilalţi 30% se compuneau din copii care supravieţuiseră în ascunzători, cei care reveniseră de la Budapesta, aşa numiţii „elveţieni” şi puţinii care scăpaseră din lagărele morţii.”[4]

Prima întâlnire a absolvenţilor Liceului Evreiesc din Cluj (postbeli)

Potrivit relatării renumitul istoric decedat de curând elevii formau o „tinerime studioasă cu un profil ciudat şi o structură cu totul aparte”, ceea ce nu este deloc surprinzător luând în considerare cele suferite. Într-adevăr, majoritatea elevilor era formată din „copii îmbătrâniţi” printre care se numărau şi „cei care au traversat infernul infernurilor şi ştiau mai mult despre feţele hidoase ale vieţii, decât venerabilii de 70 de ani din perioada interbelică”.

Béla Vágó povestea că era întristător să vezi „copii de 15 – 16 ani, lipsiţi de romantism, fără iluzii, peste măsură de cinici şi suspicioşi”, „ produse tipice ale catastrofei pe care au supravieţuit-o doar din întâmplare”. În ciuda acestei stări de fapt, în şcoală trona un climat intim „profesorii şi elevii formau o familie solidară”, „zidurile convenţionale dintre copii şi adulţi s-au dărâmat”; cadrele didactice nu doar predau, se discuta şi se polemiza „despre orice subiect, în afara unuia singur”. Profesorul nu-şi amintea de niciun prilej în care „cineva ar fi avut puterea să vorbească despre trecutul recent”.

„Totul era prea proaspăt în memoria noastră, nefiind în stare să vorbim ca la şcoală despre ceea ce se petrecuse cu noi. În mai 1947, am sărbătorit la şcoală cea de a doua aniversare a încheierii războiului. Au venit şi oaspeţi ne-evrei, care au ţinut discursuri. A fost şi un incident în timpul programului. Un elev de 15 – 16 ani nu a mai avut puterea să asculte până la sfârşit explicaţiile unui ins privind cauza pentru care au fost ucisă surioara sau mama lui… Eu am prezentat un rezumat istoric al celui de al doilea război mondial. N-am avut forţa să amintesc, măcar cu o vorbă, tragedia noastră. Şi toţi au considerat că era firesc” – a relatat profesorul Vágó.[5]

Şcoala a fost amenajată într-o clădire de pe strada Eötvös (actuala Constanţa), nu departe de casa de pe colţ care aparţinea comunităţii de rit ortodox. Nici de astă dată clădirea nu corespundea cerinţelor unei şcoli medii, iar dotarea era foarte precară. Şi de această dată corpul profesoral a făcut tot posibilul pentru ca rezultatele şcolare să nu lase de dorit. La fel ca în anul 1940, în primul an de funcţionare a gimnaziului evreiesc reînfiinţat, absolvenţii din 1947 au făcut faţă foarte onorabil examenului de bacalaureat şi Liceul Evreiesc s-a ridicat la nivelul celor mai bune şcoli din oraş. Se preda şi limba ebraică, sâmbătă înainte de masă elevii participau la serviciul divin, însă corpului profesoral i se pretindea ca elevii să fie educaţi în spirit comunist. Dat fiind că în anii aceia se ridicase din nou chestiunea orientării elevilor către ramurile productive, în 1947 s-a înfiinţat o şcoală medie industrială, sub direcţiunea lui Norbert Fuchs, desfiinţată şi ea, în 1948.

În vara lui 1948 totul s-a năruit definitiv. Şcoala a fost naţionalizată, împreună cu toate şcolile din România şi cu aceasta şi istoria Zsidlic a luat sfârşit.

În următoarele două decenii majoritatea covârşitoare a evreimii maghiare supravieţuitoare a Holocaustului a emigrat din România. O mare parte dintre cei reveniţi din lagăre, au optat pentru aliah, părăsindu-şi ţara natală mai devreme sau mai târziu, în funcţie de presiunea multor factori determinanţi ai acestei opţiuni. Cei mai mulţi au plecat în Israel, dar unii s-au stabilit în Germania, Franţa sau alte ţări occidentale. Dintre elevii de odinioară doar câţiva au mai rămas la Cluj. Cu aceasta s-a încheiat şi cea de a treia (scurtă) etapă a educaţiei evreieşti de nivel mediu din Cluj şi a devenit limpede că cea de a patra etapă a Zsidlic nu avea să mai existe.

Intâlnirea foştilor elevi ai Zsidlic, la Shefaym, Isreal 2010

Generaţiile următoare trăiesc în patria străbună, unde păstrează tradiţiile familiei, ocrotind şi memoria şcolii cunoscute şi alintate cu diminutivul Zsidlic.