Cred că cel mai simplu și mai onest răspuns este – ”nu știm”. Nu știm cine sunt deoarece se opun cu vehemență încercărilor autorităților de a-i înregistra, identifica în țara în care au ajuns mai întâi, de obicei una care nu este membră a spațiului Schengen, nu știm de unde vin și ce au făcut acasă la ei. Știm un singur lucru: unde vor să ajungă. Într-un loc sigur unde vor putea supraviețui, o țară bogată (de sărăcie s-au săturat). Ceea ce iarăși știm, sau presupunem, este că între ei se află și unii cu alte gânduri, urâte, chiar ucigașe. Dar, cel puțin până acum, nu s-au manifestat decât în cazul incidentului din Franța. Susținem prezumția de nevinovăție și credem că cei mai mulți sunt cu adevărat refugiați.

Am aflat, între timp, de ce nu vor să fie identificați. Cum prima haltă a lor a fost Grecia, Serbia, Macedonia sau Ungaria, în cazul în care nu li se recunoaște statutul de refugiat, ar fi rămas acolo. Și nu vor acest lucru deoarece, chiar dacă e mai bine decât la ei acasă, deoarece nu este război, nu sunt amenințați să moară, știu că nu se vor putea adapta ușor, nu vor găsi de lucru, vor da tot de sărăcie De aici și suspiciunea, în primul rând a autorităților ungare, că majoritatea ar fi imigranți economici, nu adevărați refugiați. De parcă de sărăcie nu ai dreptul să fugi. Oricum, știu că în țările bogate au rude, prieteni, comunități de conaționali, îi pot ajuta, se pot pierde, până vor fi descoperiți și vor începe formalitățile de retrimitire va trece mult timp, mai pot câștiga niște bani, puțină liniște. (De menționat că există un alt fenomen interesant. Grupuri de refugiați, mai ales sirieni ajunși în Germania, se creștinează. Motivul principal este faptul că în zonele de unde provin, creștinii sunt persecutați, astfel că pot primi azil și sub acest motiv).

Din păcate, cât știm noi atâta știe și Uniunea Europeană. Trebuie să recunoaștem că, cel puțin deocamdată, UE stă neputincioasă în fața acestui fenomen nemaiîntâlnit în istoria modernă a Europei. Este adevărat, după cel de-al doilea război mondial, Europa era plină de refugiați…europeni, foștii deținuți ai lagărelor de exterminare nazistă care au supraviețuit și nu mai doreau să se întoarcă acasă, prizonieri de război sovietici, eliberați care, la rândul lor, nu mai vroiau să se întoarcă deoarece erau conștienți ce-i așteaptă, vlasoviști, cetățeni ai URSS care, dintr-un motiv sau altul, s-au aliat cu armata germană .(Una dintre cele mai nemiloase decizii ale aliaților a fost retrimiterea celor două categrii în URSS deși se bănuia ce li se va întâmpla. În schimb mii de militari naziști au scăpat cu viață, unii au fost recuperați chiar de aliați, alții au reușit să se refugieze prin rețelele clandestine, în America de Sud sau, înarmați cu acte false, au emigrat chiar în SUA și Canada, descoperiți după multe decenii și nu toți). Dar numărul acestora era infim față de ceea ce se întâmplă astăzi. Observatori ai fenomenului și nu numai ei și-au dat seama că țările europene nu au nici o strategie pentru a face față situației. Am putea spune că nu aveau de unde să știe de apariția acestei situații cu totul excepționale. Alții însă nu sunt de această părere și susțin că trebuia să observe semnele. Atunci când lângă granița turcă se află două milioane de refugiați din Siria și Irak, era logic că, drept consecință a intensificării războaielor din regiune, masa de oameni care tot se adună, se va mișca, se va deplasa. Este una dintre explicațiile apariției fenomenului cu care ne confruntăm și nu cine știe ce conjurație misterioasă, bani dați de diferite organizații sau persoane, un nume care se vehiculează fiind George Soros sau…Vladimir Putin (Deci ajungem la vechea conspirație iudeo-bolșevică).

La ora actuală Europa dă examenul solidarității și al concepției unității. Chiar dacă nu putem vorbi chiar de corigență totală, suntem pe aproape. Ceva, ceva s-a încercat să se facă, dar prea puțin. Dacă structura UE ar fi reușit să se modernizeze, așa cum s-a dorit și UE ar fi avut o politică externă comună, organisme mai flexibile și o voință unitară și nu ar fi reapărut egoismele naționale, xenofobia, populismul, poate s-ar fi ajuns până acum la un proiect mai coerent. Norocul refugiaților: există totuși omenia, compasiunea manifestată de societatea civilă, de organizațiile ei, de miile de voluntari, de o mare parte a populațiilor. Încă de la început, nu doar de când a apărut acea imagine tragică a băiețelului sirian înecat în mare, aceasta doar a intensificat dorința de ajutorare a refugiaților.

Trebuie însă să fim realiști. Europa nu poate să-i primească pe toți refugiații, chiar dacă toate statele membre ale UE și cele nemembre vor ajunge la o înțelegere în privința cotelor. Și aici nu ne referim numai la aspectul financiar. Este vorba de adaptarea, integrarea unei mase mari de oameni care a venit dintr-o altă cultură, cu alte obiceiuri, cu unele valori specifice. Procesul de integrare nu a reușit nici în perioadele de pace, cu un număr mai mic de oameni și nici la cea de a doua generație care s-a născut și a crescut în țara de adopție și a profitat din plin, trebuie să recunoaștem, de avantajele sociale oferite de aceasta. Chiar dacă, din cauza unor greșeli de concepție pe care acum nu le vom analiza, se simt nedreptățiți, segregați, în țara din care au venit ar fi murit de foame , ar fi rămas analfabeți și cerșetori. Și dacă atunci nu s-a reușit, cu atât mai greu se va reuși în condițiile actuale. De aceea, oricât de nemiloasă pare le prima vedere, o triere a lor și retrimiterea imigranților economici în țara lor, sunt necesare. Apoi, celorlalți li s-ar putea oferi adăpost temporar până când situația din țările lor se reglementează, se termină războaiele și va începe un timid proces de pace. Aici se poate adăuga ajutorul occidental pentru reconstrucția țărilor respective, cu supraveghere strictă pentru ca miliardele de euro sau dolari să nu ajungă în conturile liderilor lor, așa cum s-a întâmplat cu fondurile oferite Autorității Palestiniene. Se pare că Yasser Arafat a strâns o avere frumușică de pe urma bunăvoinței organizațiilor ONU și al altora.

Toate acestea sunt însă măsuri temporare. De fapt, răul trebuie tăiat de la rădăcină, trebuie eliminate cauzele acestui fenomen iar acestea sunt războaiele din regiune. Și aici, și cu părere de rău, sunt de acord cu ideea lansată de Horia Blidaru, consilier la Parlamentul Europei, într-un articol publicat în ”Adevărul”: soluția problemei este un război terestru, lansat în Orientul Mijlociu, respectiv în zona Siriei, împotriva Statului Islamic, dar și a altor grupări, cu implicarea armatei americane (și a altor aliați). Numai în acest fel s-ar putea pune capăt situației din zonă. O victorie decisivă a armatelor aliate ar putea deschide calea tratativelor și eventual, cu timpul, ar duce la instaurarea păcii. Dar acest lucru, arată autorul articolului, nu se va putea iniția decât după alegerile prezidențiale din SUA, după toamna lui 2016. Ce va însemna un astfel de război, ce sacrificii va cere și care este probabilitatea de a pune capăt tuturor conflictelor din zonă, cunoscând faptul că nu este vorba de o singură armată dușmană, ci de multe grupări care urmăresc diferite obiective, nu au fost abordate în articol. În consecință, perspectiva pe termen scurt și mediu este menținerea situației actuale. Ceea ce înseamnă pentru Europa, noi și noi valuri de refugiați. Întrebarea este cât vor putea răbda popoarele europene, chiar și cu cea mai mare bunăvoință, această invazie, când vor apărea manifestări mai dure de xenofobie și anti-islamism sau, Doamne ferește, atentate teroriste. Și atunci ce va face Europa cu refugiații? Astfel că, revenim la întrebarea – titlu din articol iar răspunsul este același. Nu știm.

Eva Galambos