Ierusalimul este orasul potrivit pentru  Șabat. Are o solemnitate specială care o împrumută atmosferei.Aerul respiră sfințenie. De la ora unu după prânz de Iom Șiși (ziua șasea care este Vineri) toată lumea întră într-un fel de efervescență. Comercianții încep să-și strângă mărfurile de pe tejghele, toată lumea se grăbește să se pregătească de sărbătoare. Apoi după vreo două ore nu mai vezi țipenie de om pe străzi, mașinile sunt din ce în ce mai rare, ca mai târziu în jur de ora trei totul să se transforme parcă lovit de o baghetă magică…în nemișcare  Poarta Jaffa, cea mai frecventată poartă de intrare în Orașul Vechi este parcă părăsită, doar un arab care vinde porumb fiert mai însuflețește locul, strigându-și oferta…”Reclama” lui zgomotoasă sună deranjant în liniștea majestuoasă a amurgului. Dintr-o dată peisajul se animă. Apar grupuri, grupuri de bărbați, cei mai  mulți îmbrăcați în negru, cu pălării ciudate negre și ele, de sub care se deconspiră parcă voit prezența nelipsitei ”kipa”. Unii mai tineri purtând doar câte o cămașă albă, poartă același fel de pălării negre în ciuda zăpușelii. Aproape toți au bărbi și perciuni fluturând în ritmul mersului. Bărbi negre impunătoare, dar și bărbi albe rărite de ani. Cele mai numeroase… cărunte. Mulți dintre bărbați  țin de mână copii care se străduiesc, alergând, să țină pasul cu tații sau bunicii lor cu care seamănă leit la port, parcă ar fi copia lor micșorată. Mai rar apare și câte o femeie îmbrăcată sobru și cu pălărie.Toate grupurile se îndreaptă spre aceași destinație: Zidul Plângerii.

Shabat la Zidul Plângerii

Acolo se face cea mai fastuoasă  primire a Prințesei Șabat. Și niciunul dintre ei nu stă pe gânduri dacă este sau nu periculos – în actuala conjunctură, când te poți aștepta in orice moment sa fii pândit și înjunghiat acolo – să se roage în apropierea celui mai disputat loc de pe pământ. Unii îi admiră pe acești oameni, alții îi respectă, mulți îi detestă.

haredim

Cu un nume generalizator ei sunt numiți ”ultra religioși”, deși această denumire este nepotrivită pe de o parte pentru că religios ori ești ori nu ești, pe de altă parte pentru că ea pune sub același ”acoperiș” credincioși cu atitudini și practici religioase esențial diferite. În Israel s-a încetățenit denumirea de ”haredim”, derivând  din  cuvântul ebraic ”hared” care are semnificația de ”temere” dar și ”tremurare” ambele stări resimțite de oameni în raport cu Puterea Divină. Fără să vrem ne amintim de termenul de ”quaker” (tremurător) denumire atribuită unei secte creștine-protestante americane din Utah (Salt-Lake City) care e cunoscută prin simplitatea și moralitatea vieții pe care o duc adepții ei și  a portului ferit de evoluțiile modei, de sute de ani

Câte ceva despre Haredim și Hasidism

BESHT – Baal Şem Tov

Această denumire relativ recent intrată în uzul public, acoperă o realitate de sute de ani cel puțin. Frământata istorie evreiască de la cucerirea Canaan-ului până la izgonirea evreilor de către Romani  din țara devenită Iudeea a fost marcată de  asaltul  aproape neîncetat al diferiților vecini și al diferitelor imperii, dar și de lupte vehemente între grupări  ideologice antagoniste,care au dus – ce e drept doar rareori – la lupte fraticide. Una din curentele importante ale antichității iudaice a fost hasidismul. Termenul ebraic are semnificația devotamentului, fidelității. Hasizii erau acei evrei credincioși, devotați cu nemărginită dăruire, învățături – aşa cum a fost transmisă ea din generație în generație – și aplicării ei în viața cotidiană. Dacă ar fi să încercăm să definim atitudinea lor astăzi, probabil că termenul cel mai aropiat ar fi cel de”conservatorism”. Termenul de ”hasid ” a fost ”reinventat” în secolul 17 de un ”profet” al timpurilor moderne  cunoscut sub numele de Baal Șem Tov care în limba ebraică înseamnă Stăpânul Numelui Bun. Sensul acestei denumiri purtate și de alți ”Maggidim” (predicatori) era de a distinge pe cei care prin comportamentul lor și prin devotamentul față de interesul obștesc se bucurau de o apreciere pozitivă. Această denumire se asociază și cu credința că lumea ar fi susținută de 36 de oameni drepți care, din când în când, își fac apariția în  realitate. Baal Șem Tov cel mai notoriu purtător al acestui apelativ, s-a numit Israel ben Eliezer și atât viața cât și învățăturile lui au devenit legende. BEȘT (forma acronimică a numelui Baal Șem Tov) nu a lăsat o operă scrisă.

Creatorul  Hasidismului întruchipa, el însuși, învățătura sa și cei care au promovat-o s-au folosit de exemplul vieții lui întrețesută cu legende și de numeroasele povestiri și parabole care i-au fost atribuite. Miezul hasidismului era iubirea cu pasiune și bucurie sinceră a unui D-zeu care ”Este în toate și Toate sunt în El”. Hasidismul era expresia unui reviriment religios al evreilor din Europa de Est. Dezamăgiți și disperați după anii de progromuri neîncetate ( printre care un ”loc de frunte” au deținut cele conduse de Bogdan Hmelnițki – un călău de evrei, dar cotat de ucrainieni  erou național) și după ”aventurile” falșilor Mesia care au stârnit speranțe și apoi oroare în masele evreiești, însetate de salvarea lor din mizeria în care au fost condamnați să trăiască. Aria în care hasidismul s-a născut și apoi s-a răspândit a cuprins actualele teritorii ale țări sau provincii ca Lituania, Polonia de Sud-Est (Galiția), Belarus, Ucraina (deVest), Republica Moldova,Transilvana de Nord-Vest,Ungaria Slovacia.

Certuri în ”familie”

Aproape toți învățăceii lui BEȘT au devenit personalități rabinice importante care au impulsionat prin scrierile lor răspândirea hasidismului și au contribuit la salvgardarea acestui curent în fața adversității manifestate de ”talmudiști” al căror exponent și lider informal, dar recunoscut,a fost Gaonul de la Vilna (Eliahu ben Șlomo) și el un renumit învățat cu profunde studii rabinice,cunoscător și al cabalei sursa misticismului evreiesc.El era fidel, de neclintit, principiilor enunțate de Maimonide care consfințeau rigurozitatea extremă în respectarea Torei scrise și orale a căror origine considerată divină stă la baza raționamentului rabinic. În pofida piedicilor puse de cei care negau legitimitatea mișcării hasidice, secolul XVIII a fost martorul unei creșteri remarcabile a mișcării, mai ales datorită caracterului ei  popular.

Gaonul din Vilna

Propriu-zis ”hasidismul” nu a fost niciodată o mișcare organizată, cu un centru nici măcar ideologic. Ca urmare a fragmentării politice a teritoriilor din Europa de Est, comunitățile evreiești se închegau în jurul unor personalități rabinice creându-se curți rabinice în care ”puterea” se transmitea din tată în fiu, adevărate dinastii rabinice. Multe din celebrele curți rabinice constituite atunci există și astăzi. Cea mai notorie este fără îndoială  cea înființată de Rabinul Șnaier Zalman în 1775 în satul Liubavici ( Belarus) căreia i-a dat numele  de Chabad (un acronim al cuvintelor ebraice pentru ”știință” ”înțelepciune” ”credință”) azi cunoscut în lumea întreagă de evrei și neevrei. Atât de mare a fost opoziția manifestată de ”mitnagdim” (tăgăduitori) încât, prin uneltiri nefondate, au reușit să determine chiar arestarea lui Șnaier Zalman. Avântul Hasidismului părea însă  de neînfrânt până când un alt curent nu a răscolit viața evreiască.

Lumina vine de la Apus:)

Acest curent a fost iluminismul evreiesc ”Hascala” care a însemnat ieșirea din izolare,dărâmarea zidurilor virtuale ale ghetourilor medievale și intrarea evreilor ca cetățeni egali în vâltoarea vieții moderne. Pașii determinanți au fost abandonarea izolării, completarea educației evreiești – care se referea la cunoașterea și aprofundarea Torei și Talmudului, cu toată imensa literatură de explicare și comentare a lor – cu educația laică umanistă și științifică, de care cea mai mare parte a copiilor și tinerilor evrei nu au putut  (sau nu s-a vrut) să aibă parte. Mințile acestor copii și tineri ”ascuțite”, prin studii talmudice, au constituit un teren fertil pentru a absorbi cu aviditate cunoștințele atât de profunde și variate pe care școala laică le putea oferi. Educația şi, odată cu ea, emanciparea a avut două efecte majore. Pe de o parte tinerii evrei au dobândit șansa de a se realiza profesional, în diferite domenii ale vieții economice și sociale într-o perioadă de urbanizare accelerată și de reorganizare socială, pe de altă parte a devenit din ce în ce mai frecvent contactul cu societatea din afara ghetoului în care evreii au trăit într-un fel de izolare impusă dar acceptată. A fost  vântul libertății și egalității care a început să bată pe ulița evreiască, răscolind populația ”ștetel”-urilor din răsăritul Europei și făcând posibilă o ”revoluție” pașnică a conștiințelor evreiești. Această revoluție a căpătat faimosul nume de Haskala (iluminism) și propovăduitorii ei notorii, cel de ”maskil” (cu forma plurală de” maskilim”). Inițierea mișcării este atribuită lui Moses Mendelsohn, dar numeroși ”maskilim ” l-au urmat mai ales în est unde trăiau masele evreiești obligați să locuiască în Zona de Rezidență la marginea Imperiului Rus.

Moses Mendelsohn

Principalele lor obiective erau educația laică, învățarea și folosirea limbii populației în mijlocul căreia trăiau (pe lângă omniprezenta limbă idiș), adaptarea limbii ebraice la cerințele unei limbi moderne și folosirea ei ca limbă literară, limitarea influenței rabinilor și a Curților rabinice în viața cotidiană, modernizarea portului și renunțarea la îmbrăcămintea care-i deosebeau de populațille  majoritare, într-un cuvânt reformarea vieții evreiești și apropierea comportamentului evreilor de cel al lumii înconjurătoare. În fața acestei “provocări”,hasidmii și mitnagdimii (oponenții lor talmudiști) – care timp de un secol s-au dușmănit și s-au denigrat vehement – s-au coalizat refuzând orice schimbare a educației, limbii, portului sau organizării comunitare, afirmând că orice abdicare de la ”mițvot”-uri (legile și regulile conținute în Tora scisă și orală) este echivalentă cu trădarea iudaismului. Pentru a califica atitudinea lor inflexibilă față de consecințele tendințelor reformiste,au fost de acord să-și asume până și o denumire în limba greacă, lăsându-se numiți ”ortodocşi” adică cei care păstrează ”dreapta credință”. În timp ce în Vest tendințele reformiste se accentuau, cuprinzând pături importante ale societății evreiești.în plină dezvoltare economică și culturală, în Estul European evreiesc domnea sărăcia, asuprirea și… ortodoxia. La intersecția dintre Vest și Est, în Austro-Ungaria s-a petrecut sciziunea între cele două curente . Printre personalitățile rabinice, care după modelul evreilor din Germania au început să introducă reforme în viața evreiască, a fost și rabinul Aaron Chorin din Arad încă de la începutul secolului XIX. El a înfruntat cu încăpățânare, reacțiile conservatoare ale rabinului Moses Sofer din Bratislava

Cum s-a născut ”Neologia”?

Adevărata ”schismă”  s-a produs mult mai târziu în perioada 1867-1870, după concordatul  între Ungaria și Austria care a generat conglomeratul politic denumit Imperiul Austro-Ungar (de fapt o uniune”personală” asigurată de Franz-Josef care deținea concomitent calitatea de Rege al Ungariei și Împărat al Austriei). Primul ministru al Ungariei, baronul József Eötvös, a convocat un Congres al tuturor comunităților evreiești ain Ungaria (care cuprindea în acea perioadă în afara actualului teritoriu al Ungariei, Slovacia,Transilvania, Voivodina, Ucraina Subcarpatică și Croația (cu peste 900 de mii de evrei la recensământul din 1910). Congresul, care avusese drept scop acordarea deplinelor drepturi comunităților evreiești si convenirea relațiilor cu statul maghiar, s-a transformat într-o dispută acerbă, care a condus la constituirea și recunoașterea de către stat a celor trei curente ale aceluiași cult (evreiesc) și anume curentul Ortodox (Reprezentat prin Biroul Central al Comunităților Ortodoxe Autonome) curentul Neolog (comunitățile reprezentate prin așa numitul Comitet Executiv) și curentul Status Quo (Comunități neafiliate). Comunitățile ortodoxe din Transilvania au fost printre cele mai numeroase și mai conservative. După unirea Transilvaniei cu România (in 1918) organizarea comunităților evreiești din această provincie a avut de suferit numeroase schimbări care, în final, au dus la pierderea autonomiei dobândite în secolul XIX. Cele din Ardealul de Nord Vest – sub ocupație maghiară în timpul celui de al doilea Război Mondial – au fost decimate în Holocaust. Au supraviețuit mai puțin de 15% din evreii care au fost deportați. În câteva orașe s-au refăcut comunitățile distruse, dar în afară de amintiri nu a mai rămas nimic din viața evreiască odinioară tumultoasă. Și doar câteva monumente (foarte puține și acelea ascunse prin curțile sinagogilor părăsite) păstreză memoria zecilor de mii de evrei uciși. Am un sentiment special pentru Satu-Mare (Satmar) pentru că de acolo au fost deportați toți membrii familiei mele (Reisman și Majtenyi) din care nimeni nu a mai rămas în viață. În schimb a scăpat cu viață (Baruch Hașem:) Yoel Teitelbaum, –”satmarer Rebbe” ales în 1928 șef rabinul ortodox al Sătmarului.

Joel Teiletbaum – Satmarer Rebbe

În aprilie 1944, când populația evreiască a orașului a fost închisă înghetou, înainte de a fi expediată spre Auschwitz, își liniștea enoriașii că pentru credința lor D-zeu îi va salva. Pe el într-adevăr l-a salvat, reușind să scape în Elveția cu ”trenul Kasztner”.și să ajungă la New-York unde a creat cea mai mare comunitate ortodoxă hasidică,cu propria sa rețea de societăți de afaceri, dar și cu propria rețea de școli religioase unde se predă în limba idiș. Astăzi secta hasidică cunoscută sub numele de Satmar și condusă de dinastia rabinică Teitelbaum, are peste 120 de mii de adepți și promovează nu  doar un antisionism și antiisraelism feroce în ”alianță” cu organizația relgioasă Naturei Karta (Păzitorii Cetății) din Ierusalim, ci și o inflexibilă opoziție față de orice abatere de la preceptele și practicile prevăzute e Tora, Talmud și Șulhan Aruch.

Mereu  ”Contra”

Antisionismul nu este doar o atitudine a dinastiei Teitelbaum. De la începuturile mișcării sioniste modern ortodocşii (Haredim) a luat o poziție fermă, potrivnică acestei năzuinți devenită ideologie și crez respectiv politică și salvare a unei importante părți a poporului evreu. Exponenți importanți ai ortodoxiei, precum rabinul Soloveicik și mai apoi rabinul Șneerson din Liubavici, din nou uitând de antagonismele dintre ei, și-au unit glasurile pentru dezavuarea sionismului. Ei susțineau că sionismul reprezintă o amenințare care va distruge credința și religia, înlocuindu-le cu un naționalism periculos,  tinzând să facă din poporul Israel – ales de Dumnezeu ca să fie o ”lumină între popoare” – o națiune la fel cu celelalte…

Ideea de a se reașeza evreii în țara lor ancestral, din care vicisitudinile istoriei i-au exilat cu două mii de ani în urmă, o considerau o blasfemie asemenea celei provocate de ”falșii Mesia” care au propovăduit cu două secole înainte,, mântuirea poporului evreu. În anul 1912 haredimii au înființat organizația Agudat Israel pentru a apăra  și promova interesele poporului evreu în spiritul Torei, în exilul care trebuia să se termine doar prin venirea lui Mesia. Ei au refuzat ideea că înființarea unui stat evreiesc ar putea însemna un prim pas spre epoca mesianică. Nici măcar în perioada în care – în mod explicit, prin consolidarea Germaniei naziste, devenea evidentă amenințarea vieții evreilor din Europa – nu au acceptat soluția sionistă, singura care mai rămăsese. Doar după ce Holocaustul a devenit o realitate cunoscută și recunoscută public unii din haredim au fost dispuși să-și amelioreze atitudinea față de Statul Sionist care între timp se născuse. Unele grupări cum ar fi Chabad au acceptat ca membrii lor să efectueze serviciu militar în Țahal (armata Israeluilui) pe baza roționamentului acceptat în Tora că dacă este în pericol viața ai voie și în Șabat să te aperi purtând arme. Prin extensia acestui raționament Israelul, ca țară înconjurată de dușmani, este într-un permanent pericol de a fi atacat, deci nu se încalcă nici-o lege halahică de către cei care se înrolează în armată și satisfac serviciul militar a considerat Chabadul, încurajând pe tinerii lor aderenți să nu refuze serviciul militar, ca cei mai mulți haredim.

.

Orice început e greu

Primii haluțimi nu au fost religioși. Ba din contră. Majoritatea celor care au devenit sioniști și începând cu anul 1882 au emigrat în Palestina (pe atunci încă o țară foarte slab populată) au fost tineri între 20-30 de ani, animați de ideile revoluționare ale epocii, idei care erau de esență socialistă, și în niciun caz  de extracție religioasă. În kibuț-uri, forma cea mai răpândită de așezări  sioniste organizate pe principii ale unui socialism utopic, erau tot felul de organism – grădinițe, școli, dispensare, restaurante, biblioteci, săli de întruniri, săli de cinema, de teatru sau concerte – dar în niciun kibuț, cel puțin din cele înfiinţate înainte de întemeierea  statului, nu erau sinagogi, dar nici forme de educație religioase,de regulă nelipsite din orice comunitate evreiască.

haluţim

Deci primii ”coloniști” nici vorbă să fi fost religioși. Dealtfel cum am subliniat și în această scurtă prezentare, unul din motivele importante ale atitudinii antisioniste a ortodoxiei a fost temerea ( îndreptățită dealtfel) că ”intreprinderea” sionistă nu va fi religioasă. Așezările sioniste stabilite, înaintea și în perioada Mandatului Britanic, au servit mai multe scopur: strategice, politice, economice, sociale, dar în niciun u caz religioase. Scopul explicit al așezărilor evreiești a fost revenirea poporului evreu în țara sa, recunoscută ca atare de Liga Națiunilor, un for care a generat fapte de drept internațional, a ratificat tratate de Pace și a mandatat Marea Britanie să favorizeze și să înlesnească întemeierea unui Cămin Național evreiesc, sprijinind imigrația evreilor în Palestina. Era implicită calea democratică prin care acest Cămin Național înființat putea deveni un stat independent, în baza criteriilor universal acceptate de autodeterminare. Ișuv-ul evreiesc în Palestina a demonstrat o capacitate strălucită de autoadministrare, ceea ce mai trebuia făcut era asigurarea majorității demografice. Acestui scop au servit așezările (coloniile) evreiești. Nu a fost impusă (și nici nu se putea impune) o anumită restricție geografică a coloniilor care prin dezvoltare economică și socială s-au închegat în localități, orașe, municipii. Evreii s-au așezat acolo unde au putut dobândi pe căi legale terenuri, pe care au construit condiții de viață și dezvoltare.Toată această imensă muncă de întemeiere, a unui stat modern și prosper din nimic a fost realizată de COLONIȘTII (Pioneri, Haluțim) evrei, care au populat Palestina (Ereț Israel) până în 1948 și apoi Israelul (după 1948), motivați de idealul sionist al renașterii naționale,sau mânați de nevoia de a-și salva sau a-și proteja viața amenințată. Ei nu au  fost motivați decât în  mică măsură de argumente religioase.

Continuarea  este și mai grea…

Planul Allon

După victoria zdrobitoare  a Statului Israel  în războiul de Șase Zile, au apărut variate păreri în opinia publică, în clasa politică, în armată, în serviciile de securitate referitor la modul cel mai înțelept de a administra fructele victoriei: ”teritoriile ocupate”.  Cel mai pertinent se pare că a fost ”Planul Allon” care avea în vedere negocierea  ”teritoriilor ocupate” contra unor acorduri de pace și securitate. Cu Egiptul și Iordania s-au încheiat tratate de pace bazate pe acest principiu. A rămas fără soluție și nu s-a putut încheia, până acum, un acord de pace cu Autoritatea Palestiniană, recunocută ca partener de dialog, ca reprezentând un viitor Stat după ce acesta  reușește îndeplinirea criteriilor necesare autodeterminării. Deocamdată după aproape 50 de ani de încercări nu se poate întrevedea o soluție politică pentru încheierea unui acord de Pace. În timpul acesta a continuat mult disputata întemeiere de noi așezări (COLONII) evreiești. Ceace s-a schimbat fundamental față de etapa dinainte de 1967 este motivația coloniștilor. Ei sunt în cea mai mare parte Haredim. Și chiar dacă în unele situații au fost și argumente economice care i-au încurajat să se așeze în ”Teritoriile Ocupate” (prețul terenului, costurile construcțiilor care s-au dovedit atractive) motivația lor a fost de natură ideologică, religioasă.

Poate un fel de nostalgie a izolării?

Tiberiu Roth, 10 Noiembrie 2015