De curând s-a stins din viaţă, în Africa de Sud, Nelson Rohlihlala Mandela (Madiba) Dalibunga, pe numele sau complet – englezesc și Xhosa, un descendent al Familiei regale Thembu. El a fost plâns de mulțimile care l-au considerat părintele națiunii, ceea ce este una din definițiile cele mai incorecte ale fostului Președinte al Statului care a renunțat, pentru prima oară în istoria sa la discriminare și segregare pe baze etnice.
Un conglomerat eterogen
De curând s-a stins din viaţă,în Africa de Sud, Nelson Rohlihlala Mandela (Madiba) Dalibunga, pe numele sau complet – englezesc și Xhosa, un descendent al Familiei regale Famiet. El a fost plâns de mulțimile care l-au considerat părintele națiunii, ceea ce este una din definițiile cele mai incorecte ale fostului Președinte al Statului care a renunțat, pentru prima oară în istoria sa la discriminare și segregare pe baze etnice. De ce este această noțiune falsă? Răspunsul este foarte ușor de dat, nici astăzi încă nu există o națiune sud africană distinctă, pentru că avem acolo o enormă eterogenitate lingvistică, culturală, de etnicitate și de tradiții de o mie de feluri diferite .
Să începem cu a sublinia faptul, insuficient cunoscut de cei aflați în afara granițelor țării, al existenţei a două grupuri mari de albi, afrikanerii, urmași ai primilor coloniști olandezi în regiune, care astăzi vorbesc limba afrikaans, o urmașe a olandezei vorbite de primii colonișt și descendenții lori, limbă care s-a rupt de evoluția naturală a olandezei vorbite în continuare pe teritoriul Olandei, dar care și-a creat propriile norme de evoluție, noi, în virtutea noilor realități pe care ea a trebuit să le satisfacă. Alături de aceștia trăiește o destul de însemnată comunitate de anglofoni, și ea foarte eterogenă în noul său cadru de existență.
Pe de altă parte există un enorm conglomerat lingvistic și cultural de vorbitori a mai multor limbi bantu, care la rândul lor se împart, fiecare dintre ele, în despărțituri dialectale și subdialectale. Aici, de semnalat faptul că între limbile și dialectele lor există niște relații deosebit de specifice – vorbitorii limbilor, în diferitele lor variante dialectale, au greutăți în a se înțelege între ei, în timp ce vorbitorii unor dialecte ale diferitelor dialecte aparținătoare unei anumite limbi concrete, în cadrul acestora, se pot înțelege destul de satisfăcător pentru a susține dialoguri relativ normale, dacă ele nu sunt marcate de alți factori diferențiatori.
Aceste două stări de lucruri sunt suficiente pentru a pune sub semnul întrebării definiția Africii de Sud ca fiind o națiune distinctă de oricare alta.
De altfel, nu este lipsit de importanță să vorbim și despre existența unor extrem de slabe relații de solidaritate socială și general umană, nu numai între primele grupuri descrise ceva mai sus, dar chiar și în interiorul macrocomunității triburilor și a celor mai diferite federații de triburi… Chiar dacă trecem cu relativă ușurință peste existența, încă înaintea desegregării oficiale, ale unor miliardari și multimilionari negrii care închiriau cu anul suite în cele mai elegante hoteluri din Johannesburg, Pretoria și/sau Capetown, care mai posedau și în suburbiile negre ale acestor metropole vile și palate ultraelegante, alături de cele ceva mai modeste construcții ale unor alți negrii, deocamdată ceva mai modești…
Și să o spunem pe șleau – nu am vorbit încă deloc despre existența diferitelor grupuri de populații mixte trăitoare mai ales in sud, în propriile lor ghetto-uri…,alt fenomen care contrastează puternic cu noțiunea și termenul, mult mai cuprinzător de NAȚIUNE…
Printre alte surse de deosebiri nu ne-am referit deloc la existența unor narative distincte ale diferitelor comunități și subcomunități etnice și lingvistice, pe care unii încearcă să ni le impună ca fiind primii germeni ai unor folcloruri diferite, dar care au, totuși, și un element comun, protestul și contestarea legitimității a tot ceea ce nu le aparține…
S-a vorbit şi se mai vorbeşte, cu destul de multă insistență, despre existența în Africa de Sud, a unei rainbow nation deși această metaforă nu poate ține locul prezenței efective a factorilor care definesc STATUL NAȚIONAL (chiar dacă încercăm să ni-l imaginăm ca pe unul compus din mai multe componente multietnice).
O ficţiune generoasă
Deci, termenul de părinte al națiunii este o ficțiune generoasă, dar care nu se bazează pe nici o realitate concretă observabilă cu ochiul liber, chiar dacă, asemenea multor susținători albi ai ANC-ului, am fi dispuși să avansăm un anumit credit acestor aserțiuni.
Și, totuși, au existat și unele regretabile disidențe, deloc lipsite de semnificație, provenite, aparent, din rivalitățile străvechi, existente între populațiile vorbitoare ale limbii xhosa şi cele aparținătoare triburilor zuluse, subordonate unor regi localnici de ai lor, nedispuși să renunțe la diferitele lor privilegii…
Dar asta nu înseamnă că am nega cumva, calitatea autentică și incontestabilă de mare conducător popular, de organizator al lupte pentru demontarea discriminării și a segregării, de conducător carismatic care a știut, de mai multe ori, să atragă sub steagul eliberării sociale mai multe elemente ale eterogenei compoziții a populației – indiferent de limba maternă, de crezul lor religios sau orice alt criteriu de clasificare a unei societăți cu totul lipsite de omogenitate – tot ce îi apropia pe diferiții discriminați și segregați se reducea la existența acestui statut, de neinvidiat al lor.
Un merit deosebit care îi revine lui Nelson Mandela și lui Desmond Tutu este crearea celebrelor lor Truth and Reconciliation Commisions, care i-au pus față în față pe răufăcătorii celor două foste tabere – cele ale autorităților discriminatoare și segregatoare cu cei ai celor care luptau pentru demolarea primelor. Chiar dacă nu puține din ședințele acestora s-au încheiat în ridicol și lipsă de semnificaţie. Au existat nenumărate cazuri care au reuşit să producă reconcilieri autentice între comițătorii infracțiunilor nou legiferate.
Un lucru care li se poate reproșa, deopotirivă, lui Nelson Mandela și arhiepiscopului anglican Desmond Mpilo Tutu, colaborator apropiat al primului, este lipsa aproape totală de preocupare pentru pregătirea unor urmași, care să știe să continue lupta de eliberare socială, nu numai cu AK-ul 47 în mână, atât de generos oferit de diferiții lor sponsori și sprijinitori externi ai luptei de eliberare socială, ci ca administratori și conducători capabili, pentru a funcționa la cele mai diferite niveluri ale societății pe care ei o visaseră și pentru care mulți dintre ei au luptat cu pasiune. Avem cel puțin două dovezi incontestabile – Thabo Mbeki, cel care i-a urmat imediat, la Președenție, lui Nelson Mandela, a fost un om limitat, care – de exemplu – refuza să aprobe importul de medicamente împotriva HIV și SIDA, deoarece, ele erau ineficiente şi nu făceau decât să sporească veniturilor fabricanților albi de medicamente, în schimb a recomandat, cu toată seriozitatea președențială, recurgerea la diferitele plante medicinale, autohtone, iar urmașul acestuia, cel de al treilea Președinte al Africii de Sud, Jakob Zuma, este un cunoscut poligam, care tocmai în preajma urcării sale pe scaunul prezidențial, și-a cumpărat o a patra soție, și împotriva malversațiunilor sale multe și diferite, se desfășoară destul de multă vreme o amplă anchetă polițienească, încă neterminată…
Marele nedreptăţit
Dar ceea ce mi se pare a fi cea mai mare nedreptate istorică și culturală este uitarea, aparent, deliberată, a faptului că la monumentul schimbării de regim politic, a contribuit ŞIun alt factor uman – președintele schimbării de curs – Frederic W. de Klerk, fără a cărui inițiativă nimic nu s-ar fi putut schimba. El a fost acela care a știut să întindă mâna ca semn de împăcare între cele două tabere. Adevărul est că succesele militare ale Umkhonto we Sizu (brațul armat al ANC) nu au fost de natură să impună celeilalte părți cererea de tratative. Dar în frumtea celeilalte părți s-a aflat un om cu VIZIUNE, care a înțeles comandamentul vremii – ÎMPĂCAREA părților aflate in conflict. 
Că lucrurile stau așa și nu altminteri o dovedește deosebit de pertinent însăși decizia Comisiei Parlamentului Norvegian de a acorda Premiul Nobel pentru pace amânduror conducătorilor celor două părți aflate în conflict și nu numai unuia singur dintre ei… De aceea a părut deosebit de întristător faptul că la solemnitățile oficiale de la Johannesburg locul lui F. W. de Klerk nu a fost în primele rânduri ale oficialităților adunate cu această ocazie, ci undeva, în spate, de parcă ar fi fost vorba de un personaj rangul al doilea sau al, căruia nu i se cuvine respectul datorat faptelor sale. Este adevărat că el, destul de curând după primele alegeri parlamentare și prezidențiale, la care a căpătat funcția de vicepreședinte al Africii de Sud, a înțeles să se retragă din viața politică activă, pentru că a simțit că noua atmosferă a conducerii nu i se potrivea.
Nu încerc să fac comparații între cele două personalități și comportamentele lor respective (și nici nu cred că ar fi cazul), dar negarea, fie și numai implicită, a meritelor fostului şef de stat, profund inovator și purtător al unei moralități superioare, este jignitoare nu numai pentru personalitate sa, ci şi pentru o societate care pretinde că a pornit pe calea unor reforme structurale profunde, menite să instaureze un regim cu adevărat democratic și liberal, așa cum se aștepta de la ei marea comunitate internațională.
Regret, și cred că ar trebui să regretăm cu toţii această neglijență păguboasă a noilor autorități de la Pretoria (respectiv Cape Town).
