Paula Duţă: DESPRE CĂRŢI, OAMENI ŞI FLUTURI

Fiecare carte îşi deschidea aripile şi ne ducea în lumea ei, reală sau imaginară. Cu aripi de tafta înmuiată în stele ori îngreunate de polenuri cufundate în catifeaua poveştilor de dragoste, rătăcind printre continente de gânduri în derivă sau învingând gravitaţia dincolo de munţii selenari, pretutindeni în jurul nostru erau fluturi, în orice anotimp şi dincolo de noi, descoperindu-ne, recreându-ne, descompunând mistere şi ţesând plase argintii de prins vise.

 

Mama citeşte zilnic, devorează cărţile în lungile insomnii şi în scurtele vacanţe.

Fluturi cu aripi de cerneală sunt atraşi de lumina veiozei sau de nimbul din jurul frunţii ei când zâmbeşte discret cufundată în cărţi. Copil fiind îi surprindem cum roiau într-un dans nebun gonind timpul din ceasul de la mâna cu care plecau pagini după pagini…

M-a contaminat uşor, precum dai o viroză cuiva care-ţi stă în preajmă. Am simţit cum molima aceasta afecta mica mea familie, biblioteca din lemn de nuc gemea la fiecare salariu al părinţilor înghiţind îngrozită încă un rând, şi încă un rând de cărţi-fluturi. Ne complăceam în această înfrigurată preocupare care strecura printre noi frisoane de emoţii, convulsii de râs şi o înfometată febră de mai mult zbor.

Fiecare carte îşi deschidea aripile şi ne ducea în lumea ei, reală sau imaginară. Cu aripi de tafta înmuiată în stele ori îngreunate de polenuri cufundate în catifeaua poveştilor de dragoste, rătăcind printre continente de gânduri în derivă sau învingând gravitaţia dincolo de munţii selenari, pretutindeni în jurul nostru erau fluturi, în orice anotimp şi dincolo de noi, descoperindu-ne, recreându-ne, descompunând mistere şi ţesând plase argintii de prins vise.

Cărţile tatei erau nişte fluturi mari, aspri, cu  aripile grele şi întunecate. Gemeau când le luam de pe raft la fel cum un moşneag dojeneşte un tânăr fără minte. Le deschideam pe ascuns când tata nu era acasă. înghiţeam pe nerăsuflate fotografii monocrome cu trupuri contorsionate, cu membre amputate şi capete desprinse de trup, cu epave cuprinse de flăcări şi avioane înşurubându-se în vălătuci de fum. Erau acei fluturi oferiţi bărbaţilor ca să devină şi mai bărbaţi, îmi spuneam când le puneam la loc. Poate şi fluturii războinici au nevoie de un armistiţiu când nimeresc din greşeală în mâinile unui copil.

Cărţile mamei semănau cu un roi de fluturi mici şi delicaţi, uniformi şi aparent identici.

De obicei de la mama zburau la bunica pe care o auzeam suspinând cu patimă seara când aşeza pe noptieră cartea, apoi ochelarii şi închidea lumina. Înţelegeam că erau acei fluturi care făceau ca femeile să fie şi mai femei, iar în taină le urmăream periplul printre prieteni şi aşteptam cu înfrigurare să se întoarcă acasă în biblioteca de nuc proaspăt vopsită de unde să le întreb în secret cum voi deveni şi eu femeie la fel ca mama şi bunica.

Mama avea câţiva fluturi speciali. Aduna cărţi de călătorie şi zbura cu ele în toate colţurile lumii, dar avea o destinaţie preferată. Îmi amintesc aripile acelui fluture cu delicateţea florilor de cireş din ţara Soarelui Răsare. Cândva fratele ei îi spusese că debarcase într-un port nipon şi zărise în vitrina unui atelier fotografic exact chipul ei într-un chimono alb cu cocori aurii. Nu putuse să-l înduplece pe proprietar să-i vândă fotografia, atunci cumpărase o cană de porţelan pe care se vedea încadrat într-un filigran fin chipul unei femei. Şi astfel a readus-o discret acasă pe mama… Eram plină de nerăbdare să înflorească cireşul din curte ca să-i spun mamei că Japonia a venit la ea.

Tata era mai sceptic în această privinţă. Fluturii războinici nu-i dădeau pace. Se încăpăţâna să refuze roiul de fluturi călători ai altora dorind să fie el cel care să ne ducă în zbor acolo, dincolo de nori, pe alt continent unde  oamenii sunt liberi ca fluturii. Alungat printr-o grimasă a sorţii de dincolo de Atlantic, tata a rămas prins cu o pioneză aici într-o pulbere de optimism pe care nu i-a putut-o nimeni scutura de pe aripi.

Devenise cel mai frumos fluture pe care-l văzusem vreodată. Tandru, liber şi puternic, o carte deschisă din care puteai lua totul, de la sublim la înţelepciune şi haz. Alături de el, un alt fluture cu ecouri de sakura pe părul negru cu unduiri albastre îmi şoptea cât de mult mă iubeşte deschizându-mi orizontul lăuntric al lecturii. Reuşea să-mi echilibreze stările proaste şi mă învăţa să nu mă las niciodată cuprinsă de deznădejde, să depăşesc neputinţele prin care se călesc fluturii vii înainte de a deveni pagini de carte.

Nu v-am spus că mama devenise cu timpul o cititoare avidă de nuvele. Le prefera pentru că sunt concentrate şi adună esenţe ce nu pot fi la fel de puternice într-un roman. Şi astfel, printre aceşti noi fluturi, am descoperit un antidot la tristeţe. Nu este chiar cea mai frumoasă nuvelă pe care am citi-o şi totuşi… Am regăsit de curând ideea ei preluată pe mesaje transmise pe facebook şi într-o antologie de texte menite de a alina cu o „Supă de Pui pentru Suflet”, figurând cu un autor anonim.

Cum ne aflăm în pragul unui Nou An de încercări de tot felul m-am gândit să vă împărtăşesc acest exerciţiu al optimismului oferit celui de lângă noi.

Autorul îşi plasează personajul cheie al nuvelei la fereastra unui salon dintr-un spital de campanie al Primului Război Mondial. Imaginaţi-vă un bărbat schilodit trupeşte şi sufleteşte care găseşte resurse să privească pe o fereastră aflată lângă patul de suferinţă şi să le povestească celor din salon, orbi, ologi şi muribunzi crâmpeie din viaţa care se perindă afară. Şi astfel fiecare dintre cei prezenţi se regăseşte în pacea căminului uitând preţ de câteva clipe monstruozitatea războiului care i-a mutilat. În fiecare zi, o nouă imagine zugrăvită de cel de la fereastră îi apropie şi mai mult de iluzoria senzaţie a recuperării timpului pierdut departe de cei dragi. Bărbatul va muri într-o zi cufundând întreg salonul în tăcere. Fereastra nu exista. Era zidită.

Pentru cei care nu ştiu, am povestit „Zidul”, din culegerea de nuvele şi povestiri intitulată „Fericirea unora…”,  a lui Maurice Druon.

Vom deveni şi noi o fereastră pentru cineva într-o bună zi…Clipa de speranţă este ceea ce avem toţi nevoie. Este stropul de miracol care face dintr-un om fără rost un om nepreţuit, dintr-un om taciturn un individ agreabil, dintr-un om bolnav sufleteşte unul puternic. Clipa care dăruieşte viaţă fără a cere nimic în schimb.

Sau poate doar un roi de fluturi pe care să-l eliberăm cu dezinteres şi iubire.

Fiecare dintre oamenii minunaţi pe care i-am avut alături în viaţă au fost asemenea unei cărţi deschise care ne-a condus viaţa spre lumină. Ei sunt fereastra noastră dincolo de care nu vor exista ziduri, pentru că acestea doar noi avem puterea de a le ridica sau zdrobi.

Vă doresc un Nou An fericit, cu împliniri şi sănătate şi….cu fluturii pe care-i adunaţi în preajmă pentru a va purta în zbor peste obstacole !

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *