Ceştile de cafea din casa bunicii, rânduite pe raftul de sus al bufetului albastru din bucătărie, erau din porţelan alb cu buline roşii şi albastre.  În fiecare dimineaţă bunica scotea o ceaşcă, o umplea cu erzaţ şi lapte, aşezând-o  pe  o farfurioară, alături de o felie de pâine cu margarină, cu gem de măceşe sau cu magiun. Nu mă dădeam în vânt după niciuna dintre variante… Preferam pâinea cu brânză Liptauer presărată cu arpagic verde tocat, dar asta era o raritate !  Cafeaua (surogat) nu-mi plăcea deloc. Trebuia să stai ore în şir la coadă, la Alimentara din colţ, ca să apuci un pachet de Enrilo sau Mica, din care apoi se fierbea lichidul acela negru cu gust acru-amărui care se dilua cu lapte. Nici laptele nu-mi plăcea. Dar copiii mofturoşi nu aveau ce căuta în casa bunicii, aşa că îmi băgam nasul în ceaşcă, îmi lipeam fruntea de marginea ei şi începeam să beau cu privirea concentrată spre fundul ceştii unde, ca pe un ecran magic, se derula un spectacol de animaţie. Pe măsură ce nivelul cafelei scădea, ieşeau la iveală nişte ovale, care se lungeau sau se scurtau, se deformau, se contopeau şi se separau,  după cum schimbam înclinarea ceştii sau poziţia capului meu. Uneori liniile alcătuiau un iepuraş, alteori un broscoi sau altă întruchipare cu ochi – o nălucă. Jocul umbrelor se încheia odată cu ultima înghiţitură de erzaţ. Puneam ceaşca jos, îmi luam felia de pâine şi o zbugheam la joacă. Deşi eram destul de limbută, am păstrat tăcerea asupra acestui personaj bizar care hălăduia pe fundul ceştii, pitit sub cafeaua cu lapte, ba  uneori nici măcar nu se arăta. Anii au trecut, am părăsit casa bunicii, vremurile s-au mai îndreptat, margarina a fost înlocuită cu unt, iar erzaţul cu cacao sau ceai aromat, pe care nu le mai beam pe nerăsuflate, ca să scap cât mai repede de ele.

După o vreme,  tot la masă fiind şi  jucându-mă cu o lingură de alpaca pe post de oglindă, privindu-mi chipul care-şi schimba forma în funcţie de înclinarea  capului, am dezlegat brusc enigma „nălucii de pe fundul ceştii”.  Nu fusese altceva decât oglindirea feţei mele cu cei doi ochi, nasul şi buzele a căror imagine se modifica după poziţia ceştii şi lumina care pătrundea în ea.

Deunăzi, luând de pe raft una din ceştile copilăriei, mi-am amintit de personajul enigmatic de pe fundul ceştii şi de dezlegarea târzie a identităţii sale. Cugetarea care a venit firesc, în urma acestei rememorări, poate constitui şi tâlcul relatării de faţă: “Nu putem să ne (re)cunoaştem  pe noi înşine decât după ce vom fi golit ceaşca (vieţii) din care ne-a fost hărăzit să bem…Aşa o fi ?

(publicat în premieră revista www.acum.tv)