A comemora 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord a fost o idee comună foarte multora. Ea nu trebuia să fie rechiziționată de nimeni nici să fie motivul unei competiții grotești, ci dimpotrivă, un prilej ca – unind toate ideile si capacitățile – să se acționeze într-un important și unic demers de recuperare a memoriei martirilor evrei din Ardeal. Până la urmă n-a fost aşa, din varii motive, ajungându-se la reeditarea comemorărilor organizate an de an în comunitățile de unde au fost deportați evreii din Transilvania de Nord. În acestă conjunctură la Braşov am creat un Spaţiu Memorial…
Lungul meu drum până la această comemorare de 70 de ani a început acum 76 de ani, într-o vară încă senină a anului 1938, când mi-am văzut pentru prima și ultima oară marea familie din partea mamei mele, de fapt trei familii: Reismann, Majtenyi și Augenstein. O familie evreiască din acele timpuri era numeroasă și unită. Dezbinări familiare erau extrem de rare, divorțurile aproape inexistente, deși cele mai multe căsnicii se întemeiau prin aranjamentele grijulii ale părinților. Foarte puține iubiri la prima vedere. Tinerii, mai ales tinerii evrei din lumea satelor sau a micilor orașe, aveau destul de puține ocazii să se întâlnească cu tineri de vârsta lor, nu mergeau la baluri; târguri de fete nu se organizau pentru evreice; școlile mixte încă nu se inventaseră decât pentru clasele primare, unde perspectivele de căsătorie erau destul de îndepărtate, așa că era aproape firesc ca în materie de căsătorii cea mai importantă instituție să fie cea a pețitorului respectiv a pețitoarei, cunoscuți în idiș sub denumirea de șadhen. Limba idiș era limba vorbită de majoritatea evreilor din Transilvania de Nord din generația bunicilor noștri, abia generația părinților care au urmat școli publice a început să vorbească și să utilizeze curent limba ”locală”, de regulă cea în care au învățat – maghiara în majoritatea zonelor transilvane, pe alocuri româna sau germana.
Familia Reisman locuia la Amați, un sat modest la 3 km de Satu-Mare, având mai puțin de 900 de locuitori. Aici s-a așezat la sfârșitul secolului 19 bunicul meu Reisman Adolf, un tânăr fermier evreu (ca să nu folosesc termenul – acum peiorativ – de țăran) proaspăt căsătorit cu Jeremias Aranka, fata unor evrei religioși. Bunica a primit o mică zestre (fără zestre nu se putea mărita o fată), cu care Bunicul a girat un mare împrumut de la Creditanstalt Bank din Viena cumpărând o moșie în comuna Păulești, de care ținea satul Amați. Acolo și-au clădit și o casă mare și frumoasă. Desigur Banca a pus ipotecă pe pământ iar Bunicul a plătit toată viața împrumutul și mai ales dobânzile. A avut o familie mare – opt copii, jumătate fete, jumătate băieți – si-a dezvoltat o fermă model cu turme de ovine și cirezi de bovine, cu o fabricuță de produse lactate, cu tractor și batoză. Fetelor le-a dat zestre și le-a măritat, lărgind familia. Mamei mele i-a aranjat o căsnicie tocmai la Lupeni, un orășel (pe atunci comună) de mineri în sudul Transilvaniei, la aproape 500 de km. Distanță mare, care după 10 ani avea să devină infinită. (Ca) de la viață la moarte.
Bunicul a murit de moarte bună în 1938, la câteva luni după ce m-a cunoscut pe mine, cel de al 4-lea nepot, căci numai două fete și unul din băieți apucaseră să-și întemeieze famili.
Vremurile începuseră să devină tulburi, abia trecuse criza și apăruseră legile rasiale. În Germania erau deja în toi, în România erau în pregătire sub guvernele Goga și apoi Gigurtu. Unchii mei au plecat în Argentina, să vadă acolo posibilitățile de emigrare a familiei. Dar evenimentele s-au precipitat, Dictatul dela Viena și cedarea nordului Transilvaniei către Ungaria au schimbat situația politică, și statutul evreilor din Transilvania a devenit confuz. Pentru moment părea o îmbunătățire față de brutalitățile ,pogromurile legionare și deportările începute în nordul Moldovei, Bucovina și Basarabia, față de dislocarea populației evreiești din zonele rurale și de confiscarea averilor sau proprietăților evreiești. Familia mamei ne trimitea mesaje îngrijorate din Satu-Mare, Oradea și Carei, aflând despre situația din ce în ce mai amenințătoare pentru evrei în România si insistând să ne mutăm la Satu-Mare. Apoi a urmat tăcere. Ungaria a fost ocupată de Germania. Au început să circule zvonuri, frânturi de informații despre ororile deportării, despre atrocitățile comise de bandele ”nyilașiste”. Dar încă nu știam. Mama, cu intuiția ei feminină și cu trăirea ei interioară intensă alături de mama si de surorile ei, a bănuit Răul, plângea fără încetare, cu sau fără lacrimi, și uneori îndrăznea să-mi șoptească frica ei, ca Bunica să nu fi pățit ceva, că era în vârstă și slăbită de atâta viață muncită. Și apoi am aflat. Nu mai știut exact momentul.
Dar deodată, ca lumina orbitoare a unui fulger, am știut. Nu mai era loc nici de durere nici de revoltă. Mama nu și-a revenit decât peste un an și jumătate in 1946 când – pe neșteptate – Bela, unul din verii mei, s-a întors, după ce străbătuse Iadul, întâi luptând (inclusiv alături de partizanii lui Tito) iar apoi căutând în zadar familiile pierdute.
De ce acum? Si cum?
A comemora 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord a fost o idee comună foarte multora. Ea nu trebuia să fie rechiziționată de nimeni, nici să fie motivul unei competiții între diferitele organizații, chiar dacă admitem că fiecare din acestea era motivată de cele mai nobile și curate sentimente de compasiune. Dimpotrivă, trebuia să fie un prilej ca, unind ideile si capacitățile tuturor doritorilor, să se acționeze într-o importantă și unică acțiune de recuperare a memoriei martirilor comunității evreiesti din Ardeal. Considerentele esențiale pentru acest demers au fost și sunt
1. Este foarte probabil ultimul deceniu în care persoane deportate care au supraviețuit lagărelor morții mai pot participa și depune mărturie la o astfel de comemorare. Copiii care la momentul deportarii aveau 14-15 ani au acum 84-85. Supraviețuitori mai tineri nu există, toți copiii mai mici au fost trimiși direct la gazare. Participarea supraviețuitorilor este importantă atât pentru ei (respectul, recunoștința, recompensa morală, modelul) cât și pentru tinerele generații.
● De-a lungul celor 70 de ani, din diverse motive (în special politice, la toate nivele) evreimea din Ardeal și-a pierdut identitatea colectivă. În afara primilor doi ani de după încheierea războiului, evreii ardeleni nu au avut niciun fel de organizație identitară reprezentativă. Această situație a determinat și lipsa unei abordări holistice a efectelor Holocaustului acestei populații evreiești cu o cultură și cu tradiții distincte. Este de subliniat că în Ardeal în secolele XVI-XIX evreii s-au bucurat de condiții mai bune decât în multe alte regiuni ale Europei. Pe teritoriul Ardealului miscarile demografice ale populației evreiesti reprezentau un fenomen curent și de anvergură (căsătorii, studii, motivații existențiale), astfel încât familiile evreiești erau răspândite în toată Transilvania.
● Păstrarea memoriei martirilor Holocaustului a fost o misiune asumată de comunitățile supraviețuitoare, cu sprijin aleator din partea unor organizații evreiești internaționale, donatori, FCER, JDC, mai rar autorități locale. Din acest motiv sunt foarte puține memoriale în afara spațiilor Comunitare (cimitire, sinagogi sau curți ale sinagogilor).
● Deja sunt numeroase locuri și localități în Ardeal unde Comunitățile Evreiești sunt atât de diminuate și slăbite din punct de vedere al resurselor și al logisticii, încât abia pot să păstreze (dacă mai pot!) ceea ce a fost făcut de-a lungul deceniilor, cu greu ne putem aștepta de la aceste comunități la completările atât de necesare. Sunt localități de mare valoare istorică evreiască unde nici nu mai sunt comunități.
Prima inițiativă pentru organizarea unei comemorări speciale în anul 2014, de care am luat cunoștință și la care am cooperat, a fost lansată in vara anului 2013 la un Colocviu organizat de Comunitatea Evreiască din Debrețin și de Asociația Comunităților din Europa Centrală si de Est. Acolo, și apoi cu alte prilejuri, au fost făcute promisiuni ferme și generoase din partea Guvernului Ungariei de susținere financiară și logistică a unui complex de acțiuni și manifestări legate de această comemorare de anvergură. Am considerat atunci și acolo că este îndreptățit și normal ca Guvernul Ungariei să se implice în această minimă reparație morală cuvenită memoriei celor 160.000 de evrei care au fost cândva locuitori ai Ardealului, indiferent de ce fel de cetățenii le-au fost conferite prin deciziile politice ale vremurilor. Am considerat atunci că este firesc și normal că în acest proiect să se realizeze o cooperare formală sau informală între Guvernul României și cel al Ungariei. În acest spirit am încercat și am și reușit să scriem și să inaintăm Guvernului Ungariei, până la termenul indicat de 15 decembrie 2013, câteva proiecte, respectând regulile impuse de prezumtivul finanțator. De-asemenea am solicitat ca organizațiile evreiești din Romania, și în mod special FCER – cel mai important administrator de fonduri publice evreiești – să sprijine efectiv derularea acestei acțiuni pentru care am schițat câteva propuneri. Am încercat să convigem comunitățile din Ardeal să participe la un program de comemorare cu trăsături comune.
Din aceste intenții, cele mai multe nu s-au putut realiza. Principala cauză a fost atitudinea Guvernului Ungariei de a încerca escamotarea responsabilității guvernelor horthyste în deportarea evreilor din Ungaria, precum și refuzul (politicos) de a aviza favorabil majoritatea proiectelor provenite din România. De-altfel, după boicotarea acțiunii guvernamentale de către Mazsihisz, oricum nu s-ar fi folosit finanțări guvernamentale din Ungaria.
Astfel, in locul unui proiect special si specific, s-a regresat la reeditarea comemorărilor ”obișnuite”, organizate ca și în anii precedenți în aproape fiecare din comunitățile de unde au fost deportați evreii Transilvaniei de Nord, poate cu programe mai bogate, cu participare mai consistentă din partea autorităților locale și cu prezența mai numeroasă a conducerii FCER.
Singura abordare consistentă a venit din partea Guvernului României, prin Ministerul Transporturilor si prin Institutul Național pentru Cercetarea Holocaustului ”Elie Wiesel”, si anume instalarea de plăci comemorative pe peretii celor 11 gări transilvane din care au pornit spre Auschwitz trenurile morții.
Un monument la Braşov
Încercând să fim fideli măcar în plan local ideii de a da o anvergură specială comemorării de 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord,și pentru a constientiza faptul că toate familiile evreiești din Transilvania au fost decimate în urma deportării, am reușit să realizăm, cu sprijinul autorităților locale și al FCER, un Spațiu Memorial la Brasov. Am subliniat cu acest prilej la Adunarea de Doliu:
”Multă lume se întreabă de ce am ridicat acest monument al comemorării deportărilor din Ardeal la Brasov, de unde nu a fost deportat niciun evreu. Evreii din Ardeal au constituit o mare familie prin istoria lor distinctă și prin nenumăratele inrudiri. Exterminarea evreilor din Ardealul de Nord, a adus doliul în toate familiile evreiești din intregul Ardeal și din Banat. Este datoria noastră să păstrăm amintirea martirilor neștearsă, ridicând monumente amintirii acelora care n-au avut parte de ele. Este de datoria noastră să aprindem o lumânare în memoria celor la căpătâiul cărora nu au ars lumânări ci doar flăcările crematoriilor. Este de datoria noastră, a ultimei generații de martori încă în viață, să nu uităm și să sfințim jertfa martirilor noștri. Este de datoria noastră să transmitem generațiilor viitoare de evrei și de neevrei, de oameni, mesajul nespus al celor care au murit în chinuri și în batjocura ne-oamenilor, ca NICIODATĂ să nu se repete. NICIODATĂ DIN NOU!
Cu sufletele in bernă ne gândim la cei 240 de brasoveni pe care nu i-am cunoscut, dar care s-au născut pe aceste meleaguri și poate au murit cu o frântură de gând și la ele. Și ne gândim cu durere la cei 38 de copii care azi ar fi putut fi alături de noi, în viață. În spatele monumentului acoperit cu placi negre de granit pe care sunt gravate numele copiilor pieriți la Auschwitz, se află o livadă cu pomi fructiferi, cu vișini. În fiecare an câte un copil din comunitate, totdeauna cel mai tânăr capabil s-o facă, sădește un pom în livada cu visini. În 25 de ani s-au sădit mai puțin de 20 de pomi. Dar de acum încolo pomii, care poartă numele copiilor care i-au sădit, se vor oglindi în luciul plăcilor negre de granit, care poartă numele copiilor care au fost uciși.
Să nu-i uităm. Să nu uităm NICIODATĂ!
Tiberiu Roth
24 mai 2014
