Recent a apărut la editura Polirom volumul „Viața ficțiunii după o revoluție” de Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich, o carte bazată pe o ficțiune autobiografică, care conține, de la prima până la ultima pagină, o serie de scrisori. Prima parte, intitulată „Radu Cosașu și fiul său inexistent”, conține schimbul de scrisori între tatăl și fiul inexistent. În această corespondență intervin, la un moment dat și alte personaje: mama inexistentă, un tată inexistent, un prieten al fiului inexistent, o amică existentă a fiului inexistent, un visător, un inexistent colonel pensionar, o inexistentă Veronică din Afula, o inexistentă agentă literară, un corespondent perfect existent, un anticar inexistent din București, un inexistent inginer pensionar, un inexistent și fost revoluționar de profesie, etc. etc.
În una din aceste scrisori fiul inexistent își anunță tatăl că a primit prin internet, de la o fostă prietenă din România, „un teanc de xeroxuri scanate după articole (…) apărute în urmă cu 50-60 de ani în Scânteia tineretului”, care urmează să fie incluse într-o „antologie a rușinii” a presei comuniste dintre anii 1949-1989. Articolele sunt „îngrozitoare” nu doar pentru entuziasmul care le stă la bază, ci prin lozincăreala incredibilă și lipsa de talent cu care erau susținute convingerile. Tatăl se apără, spunând că nu se mai simte responsabil pentru toate păcatele lumii, pentru ceea ce a scris acum 60 de ani. El explică că atât revoluțiile cât și evoluțiile, care s-au produs de atunci, nu pot fi negate. De asemenea el se laudă că încă din 1956 a înțeles tragedia utopiei comuniste, fiind dat afară de la redacție fiindcă nu a recunoscut caracterul contrarevoluționar al evenimentelor de la Budapesta. Iar mama inexistentă, care-l acuză, totuși, că a rămas un nostalgic după tinerețea comunistă, susține: „Un scriitor nu dă lămuriri în afara cărților sale (…) Nu ai ucis, nu ai furat, nu ai turnat «sub comuniști», nu ai primit nici măcar o «Medalie a muncii» (…) dar nici nu ai fost o victimă a lor”. Concluzia ei este: „Nu avem în fața cui să ne justificăm”… Iar autorul ține să precizeze într-o scrisoare către Veronica din Afula, că „nu vrea să admită că prin ce a scris (în Scânteia tineretului, nota mea) ar fi adus comunismul în România”. El nu i-a silit pe cititori să-i citească articolele, scriindu-le el și-a violat propria sa inteligență…
În finalul primei părți a volumului aflăm, că a fost dorința fiului inexistent, ca autorul nuvelelor intitulate Supraviețuiri să revină la numele cu care s-a născut… Drept pentru care, cealaltă jumătate a volumului conține scrisorile adresate lui Oscar Rohrlich de Artur Reznicek, fostul șef al cenzurii din România comunistă. Șirul acesta de scrisori este declanșat de „Ruga” pe care Rohrlich o publică în Dilema, mulțumind Tatălui ceresc, „Adonai Eloheinu”, că a ajuns să-l vadă pe fostul șef al cenzurii contemplând ziarele care apăreau în 1993, necenzurate, în deplină libertate. Cenzorul pensionar, pe care autorul nu-l urăște, este un personaj cultivat, cu o teză despre Bergson, susținută la Iași în 1932. El cunoaște în amănunt biografia adevărată a lui Rohrlich, etapele carierei lui Radu Cosașu. Faptul că elev în clasa a VII-a la liceului Matei Basarab din București, și-a părăsit familia „mic burgheză” și studiile, pentru a deveni „revoluționar de profesie”.  Din redacția Scânteii tineretului,  unde a ajuns „revoluționarul de profesie”, el a fost trimis apoi la munca de jos la uzinele „Timpuri noi”, apoi a făcut armata la cavalerie. La sfârșitul serviciului militar a trimis la Scânteia o scrisoare, semnată „soldat fruntaș Radu Costin”, în care o critica pe poeta Maria Banuș pentru „intimism”, faptă reprobabilă care i-a netezit însă admiterea la Școala de Literatură „Mihail Eminescu”… Poeta nu i-a purtat totuși pică și chiar s-a împrietenit cu Cosașu, în 1971, cum mărturisește în Însemnările  ei. A urmat scandalul provocat în 1955 de articolul „Esențialul”, în care elogia hotărârea lui Hrușciov de a trimite brigăzi de comsomoliști să defrișeze teritorii din estul Uniunii Sovietice. Reznicek apreciază: „naivitățile devin catastrofale din cauza onestității”. Evenimentul principal ideologic al anului 1956 a fost desigur discursul lui Cosașu la Conferința tinerilor scriitori, în care cerea, cu naivitate, nici mai mult nici mai puțin decât promovarera „adevărului integral”. În anul 1956 autorul a înțeles definitiv tragedia utopiei la care aderase. De abia  în 1971 Cosașu a luat pentru prima oară premiul Uniunii scriitorilor  pentru volumul Un august pe un bloc de ghiață.
Fostul cenzor exprimă ideile politice actuale ale autorului. El adoptă ideea lui Michnik, care afirma că „topica și fraza urii anticomuniste sunt aceleași ca topica și fraza urii comuniste”. El susține fără echivoc că „tragedia secolului XX nu e dispariția Uniunii Sovietice, cum susțin cei care au rămas comuniști, ci ceea ce Uniunea Sovietică și lagărul comunist au făcut din comunism, compromițându-l definitiv”.
Proza lui Radu Cosașu, este prin excelență o proză livrescă, care abundă în citate din autori celebri. El îi citează mai ales pe autorii ruși Gogol, Tolstoi, Dostoievski și Cehov, plus cei din raftul al doilea – un Lermontov, un Turgheniev, un Cernîșevski. La aceștia îi adaugă pe sovieticii Isaac Babel, Ehrenburg, Platonov, americanii Graham Greene și Philip Roth dar și pe cehul Milan Kundera, pe austriacul Robert Musil și pe israelienii David Grossman și Amos Oz, etc., etc., etc. O mențiune specială, cu influență asupra evoluției sale politice, o are Edgar Morin, comunistul francez care își face Autocritica, când află despre crimele lui Stalin. Prin scrisorile lui Reznicek autorul ajunge la concluzia  că „nu există autocritici serioase la intelectualii români, de dreapta sau de stânga. Există oportunisme, justificări – (…) În măsura în care și eu sunt un intelectual român – scrie el – , nici eu nu vreau să-mi fac autocritica, sunt într-o lungă tradiție, cu Cioran, cu Eliade, cu Noica și chiar cu cei de stânga, acum anticomuniști competenți” (pag.301).
Noul volum al lui Radu Cosașu ne oferă, în stilul său inegalabil, o abordare curajoasă a biografiei unui scriitor contaminat ideologic în adolescență de utopia comunistă, boală căreia i-a supraviețuit printr-un spirit de frondă și intelectualizare. „Secretul supraviețuirii e autoironia și înțelegerea față de instabilitatea stăruitoare a propriei tale ființe” (pag.69). Pe această linie s-ar putea vorbi în cazul lui Cosașu despre o „rezistență prin belotă”, care l-a ajutat să supraviețuiască la „tâmpenia insuportabilă (și multilaterală) a regimului”. S-a vindecat definitiv de boala din tinerețe, fără a deveni însă un renegat, deși anticomunismul este acum la modă…

Mirel Horodi