(Cuvânt  la lansarea lucrării Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750, Muzeul de Artă, Cluj-Napooca, 5 iulie 2016)

Filosoful Andrei Marga rostind discursul la lansarea unei lucrări de referinţă: Conscripţia fiscală a Transilvaniei în 1750, autor Ladislau Gyémánt

Sînt multe argumente pentru a spune că istoria are mereu importanță mai mare în societate decît alte discipline. Ea este de fapt coloana vertebrală a conștiinței civice. Scrisul istoric, conștiința de sine și cultura civică sînt lăuntric legate.

Cum se scrie, însă, istoria acum? Ce feluri de scriere a istoriei găsim pe standuri? Le-am caracterizat recent (în Andrei Marga, Scrierea istoriei, în „Tribuna”, nr.332/ 2016 Cluj-Napoca, 2016), încît rezum, pentru început, câteva observații.

Cum se știe, în perioada postbelică România a fost dominantă o vreme „scrierea explicit ideologică a istoriei”. Începînd cu 1964 viziunea internaționalistă a stângii de atunci a cedat preponderența unei viziuni mai înfiptă în solul vieții, patriotică. Dar ambele, și „scrierea explicit ideologică” și „scrierea patriotică a istoriei”, au operat reconstituiri ale faptelor prin prisma clasei sociale, respectiv a națiunii biruitoare. Au existat, însă, chiar în aceste condiții, profilări profesionale remarcabile. Mulți istorici au dat, prin săpături arheologice extinse sau exploatînd arhivele nedesțelenite, scrieri rezistente în timp. Nu se va putea reconstitui în viitor istoria României fără scrierile lui Dan Berindei, Alexandru Zub, Constantin Giurescu și, desigur, mulți alții.

Prima observație ce se poate face cu privire la scrierea actuală a istoriei este că arheologii sapă prea puțin, iar istoricii nu stau destul în arhive. Se poate constata ușor pe scrierile însele paupera asigurare documentară și interpretarea necontrolată de fapte istorice. Și unii și alții dau mai curînd monografieri parțiale și interpretări valabile local decît reconstituiri neîndoielnice de evenimente, biografii, epoci. Spus mai direct, se face multă „istorie provincială” –  provincială nu pentru că se ocupă de o parte a Europei sau de provincia unei țări, ci datorită concepției lacunare despre istorie, ca realitate și ca știință, și prea slabei frecventări a arhivelor. Bunăoară, David Prodan a preferat să părăsească învățămîntul superior pentru a putea epuiza arhivele formării națiunii române. Cărțile sale înfruntă cu succes, ca urmare, timpul. Se mai poate adăuga, că alți istorici, precum Stefan Pascu, s-au lansat în considerații largi, care i-au dus la o istorie ce ținea de angajamentul lor civic și politic, așa cum l-au înțeles la timpul lor, dar au stat în arhive. Ei au reprezentat o istorie patriotică, poate cu asincronii de metodologie, dar reconstituirile lor nu pot fi ocolite. Dacă facem comparațiile de rigoare, putem spune că din ceea ce au realizat aceștia a rămas la generații actuale doar un patos obosit și mercantil.

Neexplorîndu-se arhivele și lipsind concepția riguroasă asupra societății istoria se scrie în feluri chestionabile. Se scrie multă „istorie liricoidă”, asumîndu-se fapte cunoscute într-o litanie cu accente mai mult fals poetice decît științifice. Nu se descoperă ceva în arhive, ci se caută detalii a căror etalare într-un peisaj cu puține noutăți pare contribuție. Nu se atinge rigoarea profesională, dar se caută aplauzele diferiților propagandiști. Un romancier reprezentativ era intrigat deunăzi că un  istoric a spus, nu de mult, cu seninătate, confundînd vizibil planurile, că Eminescu ar fi mai bun medievist decît Nicolae Iorga. Acel istoric credea, vizibil oportunist, că astfel îi face un serviciu celui mai mare poet din cultura română!

Unii istorici, pentru a fi în pas cu relativismul în vogă, îmbrățișează „istoria comercială”. Cu siguranță, a venit timpul ca aceasta să fie dezvoltată și la noi. Ea este pe standuri în orice țară. Nu se poate însă epuiza niciodată baza factuală de către istoria comercială. Aceasta rămîne de fapt o scriere a istoriei la interferența dintre istorie factuală, entertainement și literatură.

Alți istorici, dar mai ales neistoricii care intervin fără pregătire suficientă în discuție, nu agreează scrierea liricoidă, dar nu ajung decît la o „istorie controlată de corectitudinea politică (political correctness)”. Mai cu seamă deceniilor postbelice le este aplicată o asemenea scriere. Numai că istoria, cîtă vreme este credincioasă sieși, nu poate reda realitatea în cămașa unei ideologii, oricare ar fi aceasta. În pofida intențiilor afișate, istoria devenită parte a promovării „corectitudinii politice (political correctness)” se încadrează în „istoria propagandistică” dintotdeauna. Acum la aceasta se apelează abundent, sub lustrul unui limbaj neostructuralist și sub iluzia că ar fi ceva nou.

O democrație ce se ia în serios are nevoie de altă scriere a istoriei – alta decît cea „liricoidă”, decât cea „comercială” sau decât cea „propagandistică”. Este vorba de istorie factuală cu competentă încadrare conceptuală, o istorie ce captează faptele confirmate de săpături arheologice și arhive și face să se explice și să se înțeleagă ceea ce se descrie – într-un cuvînt, de „istorie propriu-zisă”.

Știm prea bine că lumea în care trăim schimbă felurile de scriere a istoriei. De aceea, spre exemplu, un om cu rigoarea profesiei de istoric,  precum Harald Zimmermann (Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996, pp.1-22), sublinia nevoia urcării de la istoria cantităților, ce domină tradiția scrisului istoric, la „istoria calitativă”. Sub acest termen, peste care se trece prea grăbit, este vorba de istoria realizărilor exemplare în materie de instituții, descoperiri și creații, nivel de viață, deschidere spre lume.

După părerea mea, apelul acestui cunoscător profund al istoriei de la Carpați se cuvine complementat cu apelul la intrarea în istoria factuală a comunităților, prin recurs la surse certe. O asemenea istorie factuală a comunităților din Transilvania ne-o oferă astăzi, într-o scriere monumentală, Ladislau Gyemant și echipa care l-a secondat – Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureșan și Amalia Gyemant (pentru indici și ilustrare) – cu lucrarea Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (Editura Enciclopedică, București, 2009-2016). Ne aflăm, în acest moment, după publicarea, în 2009, a primului volum din lucrare, în două părți, însumînd 2550 de pagini, și în 2016 a încă unui volum, în trei părți, însumînd 2462 de pagini. Ne putem deja da seama de anvergura neobișnuită (5012 pagini pînă acum) a lucrării –  una dintre cele mai vaste publicată vreodată în istoriografia de la noi – chiar dacă al treilea volum, care-și propune să examineze procesul deciderii, realizării și valorificării conscripției, este în faza pregătirii.

După cum se știe, prin conscripția din 1750 se voia stabilirea populației contribuabile din Transilvania. Din conscripție a rezultat atunci o sinteză și analize individualizate pe 2117 de localități contribuabile, în latină, depuse în arhive. Au rezultat și lucrări ulterioare de evaluare a atuurilor și dezavantajelor localităților. Lucrarea realizată de Ladislau Gyemant redă, în traducere, materialele conscripției și, în Tabelul principal, pe 24 de rubrici, țintele și datele sintetice ale conscripției.

Corpusul arhivistic al conscripției, în original, a fost prezervat în Arhivele Naționale ale Ungariei. Autorii Conscripției fiscale a Transilvaniei din anul 1750 au adăugat, la acest corpus, documente aflate în arhive personale de la Bistrița și o lucrare descoperită pentru Nocrich. Scopul mărturist al lui Ladislau Gyemant a fost cuprinzător:  a) editarea materialelor conscripției, pe baza cărora austriecii au luat deciziile fiscale, și mai mult decît fiscale, un secol, pînă la revoluția din 1848; b) redarea materialului statistic al conscripției rezultate din instrucțiunile imperiale; c) interpretarea datelor din perspectiva pregătirii inițiativelor reformatoare pentru modernizare asumate începînd cu Maria Tereza. Într-un întins Studiu introductiv,  Ladislau Gyemant își propune să stabilească emergența conscripției și să facă cunoscute rezultatele ei, pentru ca, în volumul final, să ofere celor interesați de istoria de la Carpați   “liniile definitorii esențiale ale imaginii societății contribuabile din Transilvania la mijlocul secolului al XVIII-lea, într-un moment decisiv pentru demararea programului reformator menit a aduce modernizarea dorită și imperios necesară a structurilor sale” (I, p.IX).

Nu stăruim asupra muncii – vreme de șaptesprezece ani – de elaborare a lucrării – de la consultarea arhivelor naționale ungare la microfilmare și developare, apoi traducere, întocmirea de hărți lămuritoare pînă la nivelul situației fiecărei localități conscrise, la editare, la interpretarea datelor și elaborarea lucrării. Numai o muncă enormă, pornită din conștiința nevoii de opere istorice majore și din tenacitate extrordinară, putea duce la capăt o întreprindere de asemenea anvergură. Foarte probabil, cu lucrarea lui Ladislau Gyemant ne aflăm în fața principalei opere de istorie a Transilvaniei din cultura română de la Suplex-ul lui David Prodan și Voievodatul Transilvaniei al lui Ștefan Pascu încoace. O recomandă documentația exhaustivă, analiza cu instrumente obținute din istorie, economie, sociologie, filosofie socială, precizia formulărilor, calitatea eminentă a argumentării, etica cercetării. Este o operă creată nu pentru nevoi propagandistice de moment sau din interese comerciale, ci pentru a elucida chestiunile cele mai profunde ale istoriei societății și a înfrunta timpul.

Conscripția fiscală dispusă de autoritățile imperiale în Transilvania – așa cum atestă convingător scrierea lui Ladislau Gyemant – a fost nu numai temeinic gândită, riguros organizată și condusă cu pricepere, dar a și privit o gamă largă de indicatori, conform unei bune cunoașteri a ceea ce înseamnă modernitatea economică. Ea nu oferă textual – cum ne atrage atenția autorul – imaginea completă a societății, căci conscripția a rămas, chiar pe timpul reformismului din secolul luminilor, în interiorul regimului de Stări, cu inerentele lui privilegii și scutiri de impozite (I, p.LXXI). Dar, în aceste limite,  autenticitatea și integritatea datelor formau preocuparea dominantă. Instrucțiunile imperiale obligau conscriptorii ca “în spațiul lăsat liber în fruntea tabelului să includă descrierea orașului, tîrgului, satului, locului conscris, și anume dacă orașul, tîrgul, satul sau locul respectiv se află într-un teritoriu sau ținut fertil și potrivit pentru comerț; din ce surse și în ce fel se întrețin locuitorii săi și unde obișnuiesc să-și vândă produsele; dacă locul respectiv are două sau trei părți de hotar; cu cîte animale de jug se ară; dacă se practică gunoirea pămîntului și la cîți ani o dată; cubulul de semănătură de toamnă și de primăvară cîte clăi sau cruci dă într-un an de ferticlitate medie, iar claia cîte măsuri de grăunțe; de asemenea (dacă există vii) urna de must de calitate medie pe care o produc, la ce preț mediu poate fi vândută; dacă există păduri și pășuni suficiente sau chiar din belșug, Despre cele menționate să fie interogați juzii și bătrânii locului care urmează a fi descris, după ce au depus sau nu în prealabil jurămînt, în calitate de conscriptori” (I, LXXXIV).

Conscripția din 1750 vorbește astfel mai mult decît despre fiscalitate și nu doar în termenii acesteia. Tabelele conscripției cuprindeau date privind populația contribuabilă, distribuția ei pe ocupații, habitatul, capacitățile de producție agricole, viticole și fînețe, efectivele de animale, veniturile impozabile din legumicultură, pomicultură, morarit, berărit, fierberea rachiului și închirierea caselor, veniturile și datoriile publice, contribuții și restanțe fiscale, posesorii străini și lucrătorii pămîntului altora, valorile medii pe familie și valori numeroase pe comunități locale. Volumul Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 oferă tabele edificatoare în multiple privințe, iar Studiul introductiv al lui Ladislau Gyemant aduce interpretări exacte ale datelor privind societatea transilvană de atunci.

Cine scrie istoria Transilvaniei trebuie să fie gata să facă față diferențierii etnice. Conscripția imperială nu a conținut vreo rubrică separată pentru aspectul etnic, dar în 256 de localități conscriptorii au reținut date privind originea etnică a conscrișilor. Autorii Conscripției fiscale a Transilvaniei din anul 1750 au tipărit în completare Anexe ce oferă date pentru jurisdicțiile cuprinse în conscripție. Acestea relevă, arată Ladislau Gyemant, “o proporție a localităților cu majoritate românească de 53,7%, a celor maghiare de 36,5%, a celor săsești de 9,7% și a celor armene de 0,1%. În cifre absolute se înregistrează 1069 de localități românești…, 727 maghiare…, 193 săsești…, 2 armene….În comitate și districtul Făgăraș, loclitățile românești reprezintă 70,4% în raport cu cele maghiare (24%), și săsești (5,6%). În scaunele secuiești, ponderea localităților maghiare este de 91% față de 9% caracterizate de izvor ca având majoritate românească. În districtele și scaunele săsești, localitățile cu majoritate săsească au o proporție de 58% față de cele românești (38%) și maghiare (45%). Dintre locurile taxale, 74% sînt preponderent maghiare, iar cele românești și armene reprezintă cîte 13%“ (I, p.XXII). Pe bună dreptate, se subliniază că într-o problemă ce a opus două veacuri istoricii Transilvaniei, “un izvor de sorginte oficială oferă pentru prima oară posibilitatea depășirii estimărilor de epocă sau a calculelor mai mult sau mai puțin afectate de subiectivitatea autorilor mai vechi sau mai noi pentru concluzii statistice și istorice cu un credit sporit de veridicitate” (I, P.XXIII).

Scrierea Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 se deschide spre multe direcții. Strict istoriografic, ea își ia datele pentru istoria modernă a Transilvaniei dintr-o explorare istorică rară – cea a unui recensămînt executat organizat și ghidat, pe de o parte, de intenția inflexibilă de a stabili o stare de fapt, pe de altă parte, de găsirea perspectivei de dezvoltare a provinciei. Conscripția organizată de autoritățile imperiale a dat “prima imagine reală și comprehensivă a societății contribuabile” din întreaga istorie a Transilvaniei (II, p.CCCLIII). În plus, conscripția din 1750 a rămas cea mai importantă conscripție făcută de austrieci și izbutește să dea un tablou istoric dintre cele mai elocvente.

Reconstituirile istoriografice pe care Ladislau Gyemant le face în studiile introductive de sub semnătura sa la cele două volume însumează 434 de pagini – ele însele un impunător volum distinct, de fapt o lucrare de sine stătătoare. Mai importantă este, însă, împrejurarea că reconstituirile publicate pînă în clipa de față sînt ireproșabil sprijinite pe date factuale,  prelucrate în lumina unui spectru larg de interogații.

În primul volum, incursiunea lui Ladislau Gyemant în “antecedentele și premisele conscripției” este ocazia de a caracteriza politica fiscală a imperiului, iar “informațiile oferite de descrierile localităților” permite explicitarea istorică a organizării administrative-teritoriale, a cadrului natural, structurii ocupaționale, a agriculturii,  a creșterii animalelor, a viticulturii, silviculturii, comerțului, relațiilor de proprietate. Ladislau Gyemant se concentrează asupra fiscalității și premiselor asumate de conscripția din 1750, dar nu ocolește ocazia de a arunca priviri în viața societății, plecînd de la ceea ce conscriptorii au remarcat, fie și adiacent. De pildă, la un moment dat el spune că descrierile localităților cuprinse în conscripție confirmă imaginea Transilvaniei “cu un cadru natural echilibrat și variat, favorabil unei mari diversități de elemente capabile să determine structura ocupațională a locuitorilor” (I, p.XXIX). În alt loc, Ladislau Gyemant arată că “în comitate transpar în multe locuri informații privind relațiile dintre stăpînii de pămînt și țărani, care reflectă o diversitate considerabilă ce contravine includerii în scheme rigide, preconcepute. Astfel, dacă nu lipsesc referințe la acapararea celor mai bune pămînturi de cultură, fînețe, vii, pășuni și păduri de către nobilii proprietari, cu agravarea lipsurilor și neajunsurilor de care se plâng contribuabilii conscriși, totuși în numeroase cazuri de această natură apare imaginea unor relații de conviețuire și colaborare, constituite în timp și consfințite prin cutumă între cele două părți” (I, p.LXIX-LXX). “Bivalența” relațiilor din comitate, este simultană uneori cu ceea ce conscriptorii au ținut să consemneze pentru Pămîntul Crăiesc – “conflictul latent” din localitățile mixte între sași și români, “izvorît din modalitățile tradiționale de câștigare a existenței și de practicare a activităților economice specifice” (I, p.LXX). Ladislau Gyemant infirmă ipoteza colonizării masive a Transilvaniei cu români veniți din Principate, care este menționată de către conscriptori doar în 13 cazuri din 2001 de localități vizate.

În studiul introductiv la al doilea volum, Ladislau Gyemant se concentrează, pe 361 de pagini, asupra “populației contribuabile” și realizează, printr-o inteligentă analiză sociologică și demografică, o redare diferențiată a societății transilvane. Scutiții de contribuție în virtutea regimului Stărilor, persoanele libere, iobagii, jelerii, meșteșugarii, comercianții, apoi habitatul, oamenii legați de agricultură, silvicultură, creșterea animalelor, de alte surse de venit impozabil, pe urmă veniturile și datoriile publice, contribuțiile diferitelor unități teritoriale și categorii sociale se bucură de examinare scrupuloasă. Foarte probabil, Ladislau Gyemant a dat, cu lucrarea Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750, cea mai riguroasă și solidă operă de demografie istorică din cultura română de pînă azi.

Istoricul Ladislau Gyémánt vorbind despre sorgintea ideii şi conţinutul cărţii sale

Și aici, după interpretarea datelor statistice, Ladislau Gyemant aruncă o privire în “societatea contribuabililor”. Aceștia se recrutau în proporție de 58% din comitate și districtul Făgăraș, 22% din jurisdicțiile săsești, 17% din scaunele secuiești, 3% din locurile taxale, 13% din mediul urban, 60% din familii de iobagi și jeleri, 20,2% din țărani liberi. În comitate și districtul Făgăraș, ponderea localităților cu majoritate românească era 70,6 %, maghiară 23,9 %, săsească 5,5%. “Dintre categoriile socio-juridice de contribuabili, aproape jumătate din cuantumul contribuțional total revine în sarcina țărănimii dependente, peste o treime oamenilor de condiție liberă, circa o zecime orășenilor, iar restul celorlalte categorii. Micii nobili prestează partea preponderentă a contribuției lor în scaunele secuiești, precum și în comitate și districtul Făgăraș, preoții contribuabili, iobagii, jelerii și oamenii fără domiciliu stabil în comitate și districtul Făgăraș, oamenii de condiție liberă, orășenii și țiganii în jurisdicțiile săsesști, iar cei din categoria Alții în locurile taxale…. Dintre categoriile contribuabile, dacă cifrele absolute și proporția din cuantumul total indică țărănimea dependentă ca cea mai mare purtătoare de sarcini de această natură, din analiza datelor privind media pe familia contribuabilă reiese, în schimb, că cele mai încărcate cu sarcini contribuționale sînt familiile de oameni de condiție liberă, de orășeni și de mici nobili” (II, p. CCCLX).

        Vasta lucrare Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 ilustrează încă o dată ideea că modernizarea se face  pe o analiză temeinică a stării de lucruri. Proiecte de schimbare ce nu încep cu radiografierea curată a stărilor de lucruri nu dau rezultate. Indirect, ea este o contribuție la a cunoașterea abordării modernizării din Transilvania din partea reformismului iluminist și la teoria modernizării. În Studiul introductiv, Ladislau Gyemant observă că, în urma  acestei conscripții, s-a introdus “un sistem fiscal modern, durabil, pomenit pînă astăzi ca vestitul model al fiscalității austriece, ce a conferit ordine și stabilitate, un caracter previzibil, transparent și perfectibil în locul abuzului, improvizației și inegalității anterioare de sorginte medievală” (I, p.XVII). Modernizarea unei societăți nu se poate face decât pe o bază fiscală cu asemenea caracteristici.

Lucrarea Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750  nu este doar despre transilvăneni. Ea lămurește, direct sau indirect, multe probleme din istoria României, avînd în vedere ponderea Transilvaniei printre provincii și, desigur, ceea ce au în comun societățile timpului, ceea le le deosebesc, dar și observațiile, analogiile și interogațiile ce vor apare în urma lecturii. Analiza din cuprinsul lucrării lui Ladislau Gyemant este atît de exactă și de bine condusă spre ceea ce este hotărîtor, încît nu se va mai putea scrie de acum istoria epocii moderne – a Transilvaniei și a țării –  fără a o folosi.

Pe bună dreptate, în Nota asupra ediției, Ladislau Gyemant amintește destinul nefast al autorilor de scrieri de referință din România ultimului deceniu. El a fost concediat în 2014 de la Institutul de Istorie „Gheorghe Barițiu” din Cluj-Napoca, cum spune cu franchețe, prin „aplicarea obedientă a aberantei legislații a guvernării Boc” (II, p.X). Nu este, desigur, decît un alt exemplu de situații ce se petrec în acești ani și în care neisprăviții lovesc oameni care lucrează și au dat ceva acestei țări! De aceea, volumul a doilea, cu cele 2462 de pagini ce îl compun, a trebuit să fie finalizat cu întîrziere, în afara acelui institut,  pe cont propriu. Volumul a fost tipărit în cele din urmă, cu sprijinul Fundației „Alexandrion”, în urma câștigării premiului ziarului „Cotidianul” din București de către Ladislau Gyemant.

Fără a fi istoric de profesie, citesc în mod curent scrieri ce dau tonul în filosofie, dar și în drept, istorie, economie, psihologie, sociologie, critica romanului, geopolitică, teologie. Nu pot să nu observ contribuțiile originale ale lui Ladislau Gyemant, pe care oricare cunoscător în materie le-ar reține.

Am mai spus-o și nu pot decât să o reiau – Ladislau Gyemant este astăzi cel mai temeinic istoric al Transilvaniei, cu scrierile de departe cele mai elaborate, de la David Prodan și Ștefan Pascu încoace. Spre exemplu, cartea Mișcarea națională a românilor din Transilvania între anii 1790 și 1848 (Editura Științifică, București, 1986) rămâne de căpătâi în domeniu. Cu Ion Budai Deleanu, De originibus populorum Transilvaniae (ediție critică, traducere și note, Editura Enciclopedică, București, 1991) Ladislau Gyemant a tradus  în română una dintre cărțile de bază ale culturii acestei țări. Cartea Evreii din Transilvania (Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004) și revista de notorietate internațională Studia Judaica contează ca pietre de hotar pentru istoria evreilor din regiune. Este o mare pierdere, în primul rînd pentru noile generații, distrugerea după 2012 a tradiției studiilor iudaice, ca și a altor programe, la Universitatea Babeș-Bolyai, în urma forțării absurde la plecare a lui Ladislau Gyemant și a altor specialiști de prim plan și a prăbușirii în endemica degradare. Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750, aflată de azi sub privirile noastre, este o altă carte de referință, ce lămurește în manieră se poate spune clasică multe probleme, cu argumente peremptorii.

Ladislau Gyémánt dând autografe pe exemplarele Conscripţiei  Fiscale a Transilvaniei 1750, oferite gratuit doritorilor

Și în Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 Ladislau Gyemant dă, prin anvergura demersului și efortului și prin forța analizei sale, o lecție cu privire la felurile de a scrie istoria în zilele noastre. Istoria el o scrie cu angajament față de valori, dar la distanță de istoria liricoidă, ce înlocuiește cercetarea arhivelor cu efuziuni. El o scrie cu grija acurateței în raport cu faptele istorice, adică la distanță de istoria comercială, ce exploatează adesea mai mult ipoteze plauzibile decît date sigure. El o scrie cu preocuparea de a edifica și a convinge în mod argumentat oamenii și cu respect față de cititor,  așadar la distanță de istoria propagandistică. Ladislau Gyemant dă, odată cu Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750, o operă monumentală a istoriei propriu-zise

Foto: Alexandra Sârbu

Andrei Marga