După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs de trei  ani  (după clasa 4-a de liceu) de limbi străine, cultură generală şi noţiuni de activitate de birou. O pianistă vieneză, dna Hertha Becker,  m-a acceptat în gazdă, într-o cameră de serviciu.. Era foarte convenabil deoarece eram obligată să vorbesc cu ea în germană, iar şcoala misiunii anglicane se afla în apropiere…

După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs de trei  ani  (după clasa 4-a de liceu) de limbi străine, cultură generală şi noţiuni de activitate de birou. Era perioada în care fetele evreice erau îndrumate de părinţi să urmeze cursuri practice, să înveţe meserii, multe dintre prietenele mele, fete din familii bogate învăţau  de pildă croitoria sau, cum a fost verişoara mea Agi,  urmau şcoli de horticultură.

Instantaneu în curtea Institutului Anglican Speranţa

O pianistă vieneză, dna Hertha Becker,  văduva unui om de afaceri, cu o locuinţă într-un bloc de pe bulevardul Carol unde locuiau două mătuşi de ale mele, m-a acceptat în gazdă, într-o cameră de serviciu. Era foarte convenabil deoarece eram obligată să vorbesc cu ea în germană, iar şcoala misiunii anglicane se afla în apropiere.

Directoarea, miss Boyd, era englezoaică şi mai erau două profesoare engleze, miss Gedge şi miss Aarons, două profesoare germane, dr. Simon şi dr. Lesser, cât şi câteva profesoare românce.  Profesoarele engleze şi germane locuiau în clădirea şcolii.

În fiecare dimineaţă toată şcoala (patru clase elementare, patru liceale şi trei cursante) ne adunam în sala mare pentru Andacht, se cânta o rugăciune dintr-o cărticică, apoi ne risipeam în clase. Clasa noastră era de pregătire intensă în limbile engleză şi germană. Profesoara de franceză era o franțuzoaică, madame Floreau (cu mult, mult mai târziu aveam s-o identific ca soţia profesorului de franceză al lui Alexandru Paleologu).

Majoritatea elevelor eram evreice, dar nu numai. Astfel, în anul doi am avut-o colegă, pe fata  cunoscutului prinț  antimonarhist Calimachi. După război ne-am întâlnit, era studentă la medicină. Aveam câteva prietene bune, una dintr-o familie originară din Wroclav, Polonia, locuiau pe strada Armenească, îi chema Brossler. În septembrie 1939 frumoasa lor locuinţă a fost plină ochi cu refugiaţi, din Polonia, dar nu se cădea să pun întrebări, iar Hedda,  prietena mea,  nu mi-a spus nimic. Era primul suflu al războiului care m-a atins uşor de tot. Bulevardele Bucureştiului erau pline de refugiaţi. Au dispărut repede (ştiam de trimiterea în Anglia, prin Constanţa, a tezaurului polonez, trăgeam şi eu cu urechea la ce discutau adulții).

La şcoala de pe strada Negustori era linişte, se învăța, ne vedeam de treabă. O profesoară, dr.Lesser, era nou venită din Germania. Absolvise de curând Facultatea de litere, dar din cauza unui bunic evreu nu a putut fi angajată. A găsit un post la şcoala noastră. Am cerut părinților mei s-o invităm la Gheorgheni în vacanța de iarnă. Când a sosit cu trenul,  am aşteptat-o cu mama la gară, urcând-o în sania trasă de cai, (la Gheorgheni,  iarna birjarii înlocuiau trăsura cu sania) ne-a spus că în  viaţa ei n-a văzut decât odată, de departe, în munţi aşa ceva. S-a simțit foarte bine la noi şi a mai venit şi vara să stea câteva săptămâni.

Cadoul de la Evelyn Gedge

La plecarea în vacanţă în vara zbuciumată a anului 1940, miss Evelyn Gedge, la care m-am prezentat pentru a-mi lua rămas bun, mi-a propus să-mi aleg o amintire din camera ei, arhiplină de obiecte de artă din India. N-am îndrăznit să aleg nimic. La care ea mi-a spus că obiceiul englezesc este să dăruieşti unei ființe dragi un obiect de cel mai mare preţ pe care-l posezi, aşa că mi-a înmânat Old Testament History, (autor George Carter). Păstrez şi azi volumul Fantastic, cum a supraviețuit meandrelor istoriei noastre zbuciumate, în ciuda atâtor pierderi dureroase.

A urmat Dictatul de la Viena şi dus a fost totul, peste noapte ne-am pomenit trecuţi în Ungaria, aveam emoţii cumplite cu privire la ce avea să ne aştepte…În ceea ce mă privea, adio Bucureşti şi Anglo-Speranţa, în faţa mea se afla un viitor nesigur, plin de incertitudini. Dr. Lesser s-a întors la Berlin, am  mai corespondat până a pierit, probabil… în acei ani de război. Celelalte profesoare, englezoaice, au plecat în India, împreună cu gazda mea de la care am primit o scrisoare din Basra, în drum spre un refugiu…

Clădirea şcolii noastre din strada Negustori este goală, se degradează. O privesc, plină de regrete, de câte ori merg la Biblioteca Şafran a Federaţiei Comunităţii Evreieşti, aflată vizavi.

Mai evoc momente din viaţa şcolară cu o prietenă, Suzy Stoinescu, care a fost de asemenea elevă acolo şi pe care am întâlnit-o la clubul vârstei a treia de la JCC. Alexandru Paleologu mi-a spus că această şcoală a fost creată în urma dispoziţiilor Tratatului de Pace de la Adrianopole din 1829. O măsură de promovare a influenţei britanice în ţările Româneşti…Bine era dacă nu avea să se  şteargă cu buretele această influenţă civilizatoare în dauna altor evenimente la care am fost supuşi de către istorie.