Noi rămânem cu muncă de veacuri în istoria României, muncă ce este creatoare de bogăţii  în toate domeniile economiei… Această muncă isorică vom căuta să o cercetăm în toată desfăşurarea ei de-a lungul vremurilor, ca s-o fixăm măcar pentru frumuseţea ei şi pentru cinstirea adevărului.

                    Horia Carp, Evreii români acum 240 de ani, în revista Cultura, nr. 2, 1937, p. 2[1]

 

Pe teritoriul actual al României, minoritatea evreiască are o istorie ce se întinde pe aproximativ două milenii, dar a devenit semnificativă din punct de vedere numeric și al ponderii economice și culturale mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Tot începând cu acest secol se produc şi principalele contribuţii ale evreilor la dezvoltarea economică, în general şi dezvoltarea economică locală în România.

Analiza economiei româneşti în diferite perioade ale evoluţiei sale relevă – prin date şi fapte – participarea populaţiei evreieşti, împreună cu populaţia majoritară şi de alte etnii, la producerea de mărfuri şi servicii în diferite ramuri, cât şi la realizarea lor pe piaţa internă şi internaţională, sfera de activitate şi gradul de antrenare a acesteia la viaţa economică aflându-se sub influenţa nemijlocită a reglementărilor existente în timpurile respective.

 

Scurt istoric al prezenţei evreilor pe meleagurile de azi ale României

Cercetări arheologice atestă prezenţe iudaice în Dacia Romană începând din secolul al II-lea d.H. Armata romană, venită să cucerească Dacia, includea o multitudine de etnii provenite din provinciile Imperiului, din rândul cărora nu lipseau nici iudeii. Faptul acesta este dovedit de unele inscripţii de la Sarmizegetusa Regia, textele funerare legate de divinităţi iudaice la Orşova, precum şi monezile iudaice din anii 133-134, semnalate de Bogdan Petriceicu Haşdeu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Apoi, descriind raporturile bune dintre vlahii sud-dunăreni şi comunităţile evreieşti din Bizanţ, în anul 1165, învăţatul călător evreu, Benjamin din Tudela, reaminteşte de prezenţa evreilor pe aceste meleaguri: unele acte comerciale ale medievalităţii timpurii, emise încă din secolul al XIII-lea arată că evreii se aflau printre negustorii care practicau comerţul între Bizanţ, Rusia şi Polonia, traversând Bulgaria şi meleagurile dunărene. Rolul lor în acest comerţ a fost remarcat şi de istoricul Nicolae Iorga care scria în lurarea sa despre istoria comerţului românesc că „singuri evreii băteau încă înainte de 1480 aceste drumuri, venind de-a dreptul din Constantinopol”.

În Transilvania evreii sunt prezenţi încă din secolele al XI-lea şi al XII-lea, din timpul regelui Ladislau I. La 1251, regele Bela al IV-lea este menţionat în documente ebraice pentru atitudinea sa favorabilă faţă de evrei, stimulând aşezarea lor în Ungaria, deci şi în Transilvania.
Un complex de împrejurări geografice şi istorice favorizează apariţia primelor comunităţi evreieşti stabile pe meleagurile româneşti în secolele al XIV-lea şi al XV-lea: conform unor mărturii documentare, la Cetatea Albă, în Republica Moldova de astăzi, exista un cartier evreiesc încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea[2].

Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Mihail Kogălniceanu consemnează că Ţările Române au devenit la sfârşitul secolului al XIV-lea, principalul azil pentru evreii alungaţi din Ungaria de către regele Ludovic I pe motiv că au refuzat să se convertească la religia catolică. Dorind să dezvolte negustoria, Dan I, domnul Ţării Româneşti (1383-1386), a acordat deosebite privilegii unor evrei veniţi din Ungaria şi stabiliţi în Muntenia, „dându-le chiar dreptul de a cumpăra moşii cu anul, nu însă şi de veci” (după Mihail Kogălniceanu, Arhiva Românească, p.180)[3].

 

O minoritate mare

          Pe teritoriul actual al României, minoritatea evreiască are o istorie ce se întinde pe aproximativ două milenii, dar a devenit semnificativă din punct de vedere numeric și al ponderii economice și culturale mai ales începând cu secolul al XIX-lea[4]. Cercetatorul Haim Beinarti aprecia că la sfârşitul secolului al XV-lea, trăiau în Moldova 20.000 de evrei, iar în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, numărul lor a început să crească, ajungând la 50.000 de suflete[5].

La începutul secolului al XIX-lea erau semnalaţi: 500 de evrei în Galaţi, după evidenţele rabinului local şi cca 2.000 după cele ale viceconsulului britanic; în Bîrlad sunt 130 de familii de evrei; în Botoşani sunt 4-5 mii de evrei, care au 16 sinagogi; în Brăila – 30 de familii evreieşti; în Bucureşti erau 7.000 evrei după unii, 2.800 după consulul britanic sau 5.000 – după alţii – cifra cea mai aproape de adevăr şi 7 sinagogi; în Cernăuţi sunt 3.000 de evrei, care au 8 sinagogi, din care 8 mari; în Iaşi, “consulul britanic aprecia populaţia oraşului la 50.000, iar pe evrei la jumătate, poate vreo 20.000. Evreii înşişi socotesc vreo 5.500 de familii. Cea mai mare cifră dată de evrei fu 10.000 familii, iar cea mai mică 3.500 familii, adică vreo 15.000 suflete”[6]; în Iaşi sunt vreo 200 sinagogi, din care vreo 30 mai mari, iar numai pe o singură stradă sunt 20; în Siret sunt 300 de familii, care au 3 sinagogi şi 2 case de studii (bethanidraş), iar în Suceava sunt, de asemenea, vreo 200 de familii. Numărul evreilor din cele două mari oraşe – Bucureşti şi Iaşi este de “25.000-30.000 şi poate tot atâţia în celelalte oraşe”[7]. Evreii din Valahia se socoteau mai bine trataţi ca cei din Moldova, unde, “de curând s-a încercat a li se impune o nouă dare. Totuşi şi în Valahia sufăr. Sunt batjocoriţi chiar şi de căruţaşii şi hamalii din port. Ca să li se dea voie să se stabilească în ţară, fiecare evreu trebuie să prezinte un certificat că îşi poate agonisi existenţa prin vreo meserie”[8].

La primul congres sionist al asociațiilor „Iubitorilor Sionului” (Hibat Țion sau Hovevei Țion) din România, desfășurat la Focşani în zilele 30 și 31 decembrie 1881 au participat 56 de delegați care au reprezentat 33 de organizații sioniste locale, reprezentând aproximativ 70.000 de membri. Conform recensământului din 1899, în România se aflau 299.632 locuitori evrei, în timp ce la recensământul din 1912 au fost înregistraţi 239.967 suflete, procentul evreilor în ansamblul populaţiei scăzând astfel de la 4,5% la 3,4%. Dar, politica de eliminare a locuitorilor evrei din corpul social al ţării a venit de multe ori în contradicţie cu nevoile obiective ale dezvoltării social-economice, care nu s-a putut lipsi de capitalul evreiesc, de experienţa profesională a evreilor în domeniul organizării şi administrării activităţii industriale şi comerciale, al reţelei bancare etc.

Deşi în majoritatea lor nu erau cetăţeni români, evreii au participat şi la Primul Război mondial. Un număr aproximativ de 23.000 de evrei au fost înrolaţi în armata română, ceea ce reprezenta cca 10% din totalul populaţiei evreieşti. Conform unor date publicate în Monitorul Oficial au fost înregistraţi 882 de morţi căzuţi pe câmpul de luptă, 740 de răniţi, 449 prizonieri şi 3.043 dispăruţi. Pentru fapte de arme pe front, au fost decoraţi 825 de soldaţi şi ofiţeri evrei.

Evreii si-au dat adeziunea la Marea Unire din 1918, susţinând şi în plan internaţional dreptul poporului român asupra provinciilor integrate României în 1918. Unirea din 1918 a dus la creşterea populaţiei României în general, fapt care a condus şi la triplarea numărului locuitorilor evrei. Conform cifrelor oficiale, la începutul secolului al XX-lea, în Basarabia trăiau 267.000 de evrei, în Bucovina – 89.000, iar în Transilvania – 181.340.           În Transilvania numărul lor a crescut începând cu secolul al XVII-lea, adoptând iniţial cultura germană, apoi pe cea maghiară. Minoritatea evreiască era numeric a doua în Vechiul Regat şi apoi a patra în România Mare[9]. Pe 22 mai 1919, Guvernul român publică un Decret ce acordă locuitorilor evrei, născuți din părinți domiciliați în Vechiul Regat și care nu au fost supușii unui alt stat, cetățenia română, ”dacă manifestă această intenție”.

Conform datelor publicate în Enciclopedia României, în România interbelică, evreii deţineau 31,14% din totalul întreprinderilor industriale şi comerciale. În acelaşi timp, mulţi evrei continuau să fie meseriaşi şi muncitori; în unele zone ca în Maramureş şi Basarabia au fost şi agricultori şi crescători de animale, chiar şi oieri, dar s-a remarcat orientarea lor tot mai accentuată spre profesiuni intelectuale. În ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, din cei peste 8.000 de medici existenţi în România, 2.000 erau evrei, peste 2.000 ingineri erau înregistraţi în Asociaţia Inginerilor Români, iar cca 3.000 avocaţi – în Baroul Avocaţilor ş.a.
În epoca interbelică evreii au participat la viaţa politică a ţării, au contribuit la consolidarea statului naţional unitar roman, la dezvoltarea democraţiei şi pluralismului politic şi s-au raliat forţelor politice de orientare democratică, combătând extremismul de dreapta.

Potrivit recensământului oficial din 1930, numărul evreilor din România era de 756.930[10].

Potrivit Documentarului “Problema evreiască în România până în iulie 1940”, produs de foruri comunitare şi destinat conducătorului statului (1941)[11], înainte de cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în 1940, rezultatele recensământului efectuat de 60.000 de agenţi, toţi români de origine etnică, arată următoarea compoziţie a populaţie în cele două provincii ale României Mari: români – 71,9%; unguri – 7,9%; ruşi şi ruteni – 5,5%; germani – 4,1%; evrei – 4%; bulgari – 2%; turci – 0,90%; restul – alte neamuri[12]. Mozaicii formau deci mai puţin de o cincime din totalul locuitorilor de altă origine. “Porunca vremii” recunoaşte că evreii nu depăşeau 800.000 de suflete (6 august 1940, p. 3).

În urma răpirii Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, numărul evreilor este de 210.000 în Vechiul Regat; 85.000 în Transilvania; 12.000 în Banat; 90.000 în Crişana şi Maramureş; 35.000 în Bucovina de Sud; ceea ce dă un procent de 2,5% din totalul populaţiei[13].

De-a lungul întregului secol al XX-lea, demografii au înregistrat o emigrație masivă a evreilor către Țara Sfântă: aici au venit între 1919-14 mai 1948 (când a fost creat statul Israel) – 41.105 persoane emigrate din România, din care în intervalul 1945-1948 – cca 30.000 persoane emigrate numai din România; apoi, în perioada 15 mai 1948-1951, au emigrat din România cu destinația Israel, 117.950 de evrei. Anul 1951 este anul de vârf al emigrării evreimii din România către Israel. Între 1952-1960 au emigrat 32.462 evrei, iar între 1961-1964 – 63.549 persoane. Etapa 1965-1971 – în condițiile în care populația evreiască a României nu mai totaliza decât cca 60.000 persoane, numărul celor emigrați se ridică la peste 1/3, respectiv 22.635 persoane. Între 1972-1979 emigrează alte 18.418 persoane[14].

La Recensământul populației României din 1977, s-au declarat evrei doar 24.700 persoane, deși după alte estimări, comunitatea evreiască mai număra cca 35.000 persoane[15]. La sfârșitul secolului al XX-lea, această minoritate s-a redus la un număr foarte mic de membri. La Recensământul populației României din anul 2002, oficial mai existau în țara noastră doar 6.179 evrei.

 

Contribuţia evreilor până la sfârşitul secolului al XVIII-lea

Documentele vremii reflectă diferite forme de legături ale unor domnitori români cu evreii din Polonia, Constantinopol şi, desigur, cu cei aflaţi în Ţările Române. O variată gamă de exponate, ordonate după criterii cronologice şi tematice reflectă dinamica şi diversitatea socio-profesională a locuitorilor evrei. Hrisoave domneşti atestă relaţiile comerciale şi instituţionale evreo-române. Pentru implicarea evreilor în viaţa economică sunt semnificative, printre altele: exponatele referitoare la crearea târgurilor şi târguşoarelor, cu participarea activă a unor comercianţi şi meseriaşi evrei, precum şi mărturiile documentare privind meşteşugarii şi breslele lor. Simbolistica breslelor de meşteşugari evrei, steagurile de bresle şi catastifele lor pun în evidenţă meseriile practicate, cât şi caracterul tradiţional religios al acestor organizaţii profesionale[16].

În Ungaria, puternic influenţată de spiritul reformei, principele Gabriel Bethlen (1613-1629) a invitat negustori evrei din Imperiul otoman pentru a dezvolta comerţul: acesta emite la 1623 o Diplomă de privilegii, care consemna dreptul de stabilire pentru evrei, siguranţa îndeletnicirilor, libertatea exercitării cultului şi altele, „privilegii” care s-au dovedit însă, în multe cazuri, a fi valabile doar pe hârtie.

În schimb, privilegiile acordate de domnitorii români, interesaţi şi ei în dezvoltarea comerţului favorizau înmulţirea aşezărilor evreieşti. Bazându-se atât pe izvoare primare, cât şi pe menţiunile unor cărţi de istorie, dr. M. A. Halevy, istoric evreu, situează începutul unui comerţ evreiesc stabil cu Ţările Române începând cu mijlocul secolului al XVI-lea pentru că de atunci există informaţii privind existenta unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, constituită în principal din evrei sefarzi[17] veniţi din Constantinopol, Salonic şi alte localităţi din Peninsula Balcanică.

Dar afluenţa evreilor spre Ţările Române nu era doar dinspre sudul, ci şi dinspre nordul şi vestul continentului european, de unde au venit evreii aschenazi[18]; aceştia s-au așezat în special în Moldova, având un rol important în tranzitul comercial pe drumul moldovenesc, între Imperiul Otoman şi Polonia. Documentele vremii consemnează pentru secolul al XVII-lea în Moldova şi, în special la Iaşi, o viaţă comunitară evreiască aşezată, unde funcţiona o sinagogă şi exista deja un vechi cimitir evreiesc. Precizările referitoare la evrei, din Pravila de la Govora (1640), redactată în timpul domnitorului Matei Basarab, precum şi prevederile juridice cuprinse în Cartea Românească de învăţătură, alcătuită în vremea domnitorului Vasile Lupu (1646) demonstrează începutul implicării evreilor în relaţiile sociale autohtone[19].

Evreii stabiliţi în acelaşi timp în Transilvania au contat pe dinamizarea afacerilor lor, dar au fost curând decepţionaţi de unele restricţii privind aşezarea lor, de unele restrângeri ale dreptului de a-şi extinde activităţile de import-export în ţări străine ş.a.m.d. La finele veacului al XVIII-lea, împăratul Iosif al II-lea acordă evreilor dreptul de a se aşeza în toate oraşele imperiului, precum şi dreptul de a-şi exercita liber activităţile comerciale, menţinând însă destule restricţii privind modul de viaţă pe care evreii doreau să-l ducă pe firul tradiţiei lor străvechi.

Secolul al XVIII-lea a înregistrat o creştere a ritmului de imigrare a evreilor în ţările române. Fenomenul se află în strânsă legătură cu direcţiile noi spre care se angajase societatea românească. În acest context, evreii au contribuit şi ei la formarea pieţii interne; meşterii şi negustorii evrei au avut un rol important în continuitatea şi regularitatea schimbului, în fluxul permanent al mărfurilor, în integrarea noului organism economic în cuprinsul pieţii europene. Evreii se adaptau lesne civilizaţiei, negoţului, meseriilor şi capitalismului incipient, necesare societăţii româneşti. Rolul şi importanţa populaţiei evreieşti în societatea românească sunt recunoscute de domnitori mai ales în epoca fanarioţilor, prin asigurarea unui statut juridic în virtutea căruia comunitatea evreiască beneficia de libertatea cultului şi de autoadministrare. Conducătorii comunităţii, numiți hahambasa sau starosti, erau confirmaţi de domnitori şi se bucurau de privilegii fiind scutiţi de dări, taxe fiscale şi vamale, având prerogative de demnitar.
Numeroase acte domneşti din secolul al XVIII-lea dovedesc că evreii au fost chemaţi să populeze sate şi orașe şi să întemeieze târguri. Imigranţii căpătau terenuri pentru construirea de locuinţe, sinagogi, băi rituale, şcoli ş.a. Fenomenul a fost caracteristic în special pentru Moldova unde, pe această cale, s-au dezvoltat localităţi cu o populaţie preponderent evreiască denumite în limba idiş stetl, adică târguşoare[20].

Contribuţia evreilor în secolul al XIX-lea

De-a lungul timpului şi, în special, în secolul al XIX-lea, ţările române şi apoi după a doua jumătate a acestui secol – România au reprezentat un loc pentru aşezarea şi stabilirea în continuare – pentru că procesul era început de mult – a peste 20 de minorităţi, printre care şi cea evreiască, mult mai multe decât în alte părţi ale Europei sau ale planetei. Aceasta demonstrează forţa de atracţie, disponibilitatea şi bogăția spirituală a românilor şi regiunilor istorice locuite de ei, dar şi disponibilitatea administraţiilor din ţările române şi apoi din România de a-i accepta şi de a-i primi, pe baza unor tradiţii strămoşeşti şi apoi a unor norme prevăzute în legislaţia timpului. Secolul al XIX-lea este recunoscut ca “secolul trezirii multor naţiuni la conştiinţa de sine, dar şi ca secolul naţionalităţilor”[21].

Printre exponatele despre viaţa social-economică expuse în Muzeul de istorie a evreilor din România, „Şef Rabin dr. Moses Rosen” se înscriu şi cele referitoare la primii financiari evrei: bancherul Bercovitz, care în 1836 a înfiinţat în Bucureşti faimoasa bancă ce-i purta numele; bancherii Hilel şi Leon Manoah – cel de al doilea fiind şi unul din cei mai vechi angrosişti de manufactură din Ţara Românească; Solomon Halfon, creatorul “Băncii Halfon”, în 1829; Michel Daniel şi fiul (vestiţi zarafi la Iaşi); Marmorosh şi Blank, creatorii vestitei bănci “Marmorosh-Blank & Co”, una dintre cele mai mari şi longevive; în muzeu se exemplifică, de asemenea, şi contribuţia evreilor la dezvoltarea industriei mecanizate ca şi la alte ramuri economice[22].

Este cunoscută în epocă, poziţia favorabilă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) faţă de problema “încetăţenirii” evreilor: “În 1864, izraeliții români vor avea a se felicita de multe drepturi… Noi am luat măsura unei emancipări graduale. Am voit să vă dou totul însă n-am putut. Veţi avea o emancipare graduală”. Bunele intenţii ale domnitorului Alexandru loan Cuza nu s-au realizat întocmai. Constituţia din 1866 prin art. 7 a sancţionat statutul de apatrid al evreimii române, stipulând că necreştinii nu pot deveni cetăţeni români. Ca urmare, situaţia evreilor a devenit extrem de contradictorie: pe de o parte au fost prigoniţi şi izgoniţi, pe de altă parte unii s-au bucurat de un anumit statut şi prestigiu social, semne ale începutului lor de integrare în societatea românească. De exemplu, o hartă a oraşului Bucureşti, realizată de O. Papazoglu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, indica străzi centrale şi casele locuite de evrei, sinagogile şi sediile comunitare. Unele străzi aveau denumiri evreieşti: strada Sinagogilor, strada Spaniola, a Palestinei s.a.

În calitate de ministru de interne al României, I. C. Brătianu a luat “măsuri restrictive contra evreilor din Moldova, conform cărora aceştia nu puteau să posede sub formă de proprietăţi, nici hanuri, nici cârciumi. Această decizie nemulţumea atât comunitatea evreiască, cât şi pe marii latifundiari, care profitau de pe urma inteligenţei şi a spiritului speculativ al acestora. Prin ofertele pe care le făceau proprietarilor de pământuri, evreii au devenit posesorii unei mari cantităţi de bunuri rurale şi a majorităţii cârciumilor şi hanurilor”[23].

Un număr important de voluntari evrei a participat la Războiul pentru Independenţa de stat a României, din 1877-1878, populaţia evreiască acordând evenimentului, sprijinul moral şi material general, deşi evreii nu beneficiau încă de dreptul la cetăţenia română. În 1881, evreimea din România a participat la festivitatea de încoronare a regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, fapt care releva că societatea evreiască bucureşteană a atins, în epocă, un grad înalt de dezvoltare economico-socială. Numai o astfel de colectivitate putea să-şi permită confecţionarea cu acel prilej a unui car alegoric fastuos care a evocat, totodată solemnitatea încoronării legendarului rege Solomon. Carul era însoţit de reprezentanţii principalelor organizaţii evreieşti din ţară, care veniseră să ureze noului rege, domnie lungă şi glorioasă, care să semene cu cea a înţeleptului Rege al Izraeliților din epoca biblică.

În secolul al XIX-lea, evreii din România au căutat să se adapteze legislaţiei, mentalului colectiv, iar prin activităţile desfăşurate, desăvârşind meseriile practicate tradiţional de evrei, alteori aducând industrii noi, au reuşit să se impună în economia ţării. Activitatea din domeniul economic a evreilor din România s-a înscris în procesul general de modernizare ce caracteriza istoria ţării începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Minoritatea evreiască atrăgea atenţia la vremea respectivă, în primul rând prin faptul că era cea mai numeroasă din ţară. Conform Recensământului din 1899, în întreaga ţară erau 269.015 de evrei, procentul reprezentând 4,6% din întreaga populaţie, iar la Recensământul din 1912 au fost înregistraţi 239.957 evrei, reprezentând 3,3% din totali români; scăderea numărului evreilor de la o perioadă recenzată la alta provenea din diferenţa naturală dintre naşteri şi decese, precum şi din emigrări. Contribuţia evreilor la dezvoltarea economiei, la creşterea producţiei, la crearea de locuri de muncă este relevată de faptul că 23,66% dintre marile aşezăminte industriale, adică 146 fabrici din 625 cât reprezenta totalul lor, aparţineau întreprinzătorilor evrei, aşa cum certifică Ancheta Industrială din 1901-1902, realizată de Serviciul Statisticii Generale din cadrul Ministerul Agriculturii, Comerţului, Industriei şi Domeniilor de atunci[24].

La sfârşitul secolului al XIX-lea, evreii şi-au făcut simţită prezenţa în industriile textilă, îmbrăcăminte şi anexe, tăbăcărie şi încălţăminte, hârtie, lemn şi mobilier, arte grafice, alimentară, sticlărie, ceramică, chimică, metalelor, întreprinderi balneare, în comerţ, domeniul bancar, arendăşie. După Delia Bălăican, bazele legale care s-au constituit în etape ale dezvoltării economiei româneşti au fost la vremea respectivă următoarele: Convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria în 1875, căreia i-a urmat războiul vamal din perioada 1886-1892, apoi convenţiile comerciale încheiate cu alte ţări începând cu anul 1893 şi, în final, legile din 1887 şi 1912 pentru încurajarea industriei naţionale. Eforturile politice de stimulare a economiei s-au bucurat de atingerea obiectivelor, industria naţională dezvoltându-se şi ajungând să concureze produsele străine.

Performanţa întreprinzătorilor evrei ai epocii a fost posibilă pornind de la mai multe premise: au continuat meseriile tradiţionale, erau oameni şcoliţi în domeniile unde activau, de multe ori chiar la şcoli din străinătate şi au avut o atitudine deschisă faţă de inovaţii. Prestigiul pe care-l aveau firmele evreieşti era demonstrat de medaliile primite în ţară şi străinătate, în urma participărilor la expoziţii de profil interne şi internaţionale, iar unele firme deveniseră chiar furnizori ai Curţii Regale. Au existat cazuri când evreii au fost deschizători de drumuri în diverse domenii de activitate precum[25]:

• prima societate a morilor de abur din Botoşani a fost fondată de Gavriel Abramovici şi Sara Freifeld (1844);
• atelierul de cravate E. A. Josef (fost Coşnea), din Bucureşti, unicul din categoria sa de activitate, care făcea parte din rândul marilor stabilimente industriale ce funcţionau din anul 1870;
• prima moară de apă, Aron Abramovitz din Botoşani (1875);
• prima fabrică română pentru fabricarea hârtiei de la Letea, înfiinţată la 1879 cu participarea Băncii Marmorosch Blank & Co;
• prima fabrică română de mobile şi tapiţerie, S. Sternberg, din Galaţi (1880);
• fabrica de ceaprăzărie a lui Herman Blauştein, deschisă la Bucureşti în anul1883. Era singura fabrică de acest fel din ţară, care se înscria pe lista celor din marea industrie;
• atelierul de umbrele C. Grün din Bucureşti, înfiinţat în 1885;
• prima fabrică mecanică cu aburi pentru fabricarea frânghiilor, sforilor, odgoanelor şi chingilor, proprietar Moritz Wachtel din Copou, Iaşi (1886);
• prima fabrică de articole de aramă pentru menaj, Menachem Fermo Fils din Bucureşti (1888);
• fabrica de umbrele şi corsete A. Rosenbaum, tot din Bucureşti, înfiinţată la 1888, singura cea mai importantă din ţară în domeniul său de activitate;
• prima fabrică de sticlărie din Moldova a fraţilor S. şi M. Weisengrun, înfiinţată la Bogdăneşti, judeţul Bacău în anul 1889;
• ziarul ,,Mercur’’, proprietatea lui M. şi O. D. Alpern, a început să fie tipărit la Bucureşti în 1892;
• prima fabrică de mobile de fier Sig. Hornstein, înfiinţată la Bucureşti în anul 1894;
• fabrica de mobile de fier, tablă vernisată şi turnătorie de oglinzi, Moritz Graff, din Galaţi (1899); Moritz Graff făcuse la Viena studii de pictură şi mecanică; În ţară ocupase funcţia de şef al atelierelor Comisiei danubiene din Sulina. Calitatea superioară a produselor, hărnicia agenţilor şi voiajorilor fabricii, cunoştinţele tehnice şi eforturile proprietarului au fost răsplătite cu numeroase distincţii: Medalia de aur şi Crucea de onoare la Expoziţia din Londra, Medalia de aur la Expoziţia de la Paris, Medalia de aur şi Crucea de onoare la Expoziţia din Bruxelles, Grand Prix, Medalia de aur şi Crucea de onoare la Expoziţia de la Anvers;
• prima fabrică română de ţesături Leo Geller si Comp. din Iaşi (1900);
• prima fabrică de ciorapi şi tricotaje, tot de la Iaşi, proprietar Moritz Rechler (1901);
• prima fabrică română pentru cojitul orezului, S. A., Bucureşti, înfiinţată din iniţiativa Băncii Marmorosch Blank & Co în anul 1904;
• fabrica de cuie, sârmă, nituri, galvanizare de sârmă, tablă de fier, ce aparţinea lui Osias Ausschnitt, din Galaţi a obţinut Diploma de onoare la Expoziția din 1906, Medalia de aur şi Placheta de colaborator. Fabrica era furnizor al Curţii Regale. Pentru meritele sale, M. S. Regele i-a conferit industriaşului şi comerciantului Osias Ausschnitt ,,Coroana României’’ în gradul de mare cavaler. Alt premiu obţinut a fost ,,Meritul comercial şi industrial’’, clasa I;
• Adolf Waidmann, unul din fruntaşii industriali ai Olteniei, a fondat o fabrică de maşini agricole, turnătorie de fier şi aramă, unde a inventat aparatul de ridicat şire de paie “Isbânda”, brevetat de Ministerul Industriei şi Comerţului.

 

Îndeletnicirea binecunoscută a evreilor cu comerţul a fost în egală măsură şi detestată, însă le-au fost recunoscute calităţile în domeniu: cunoaşterea pieţei, abilitatea de a întrebuinţa creditul, arta de a face să circule rapid capitalul. Spiritul negustoresc al  evreilor a fost pus în valoare, începând cu legendarul Cilibi Moise (1812-1870) şi comerţul său ambulant, continuând cu magazinele care şi-au format un renume prin calitatea şi varietatea produselor comercializate şi firmele ce-şi făceau reclamă prin intermediul publicaţiilor, precum: a) Blănăria Simon Abramovitz, fondată în 1855, una din cele mai vechi şi mai cunoscute din capitală; b) cel mai mare magazin de maşini de cusut, velocipede, case de fier, ,,La Marca ţarei” din Craiova, cu sucursale deschise la Bucureşti şi Constanţa, devenit Furnizor al Curţii Regale; c) magazinul lui Moses Stein din Târgu-Neamţ, care a luat parte la Expoziţia generală română din 1906, cu vinul Armaş, produs din anul 1887 din via Roşnoveanu, vin medaliat cu argint şi diplomă specială, precum şi cu medalia de colaborator, vin care fusese expus şi la Expoziţia agrară din 1904, unde a fost medaliat cu medalia de argint. Leonida Colescu a subliniat în studiile sale rolul predominant al străinilor, printre care şi evreii, în dezvoltarea comerţului în România în secolul al XIX-lea.

Alt domeniu al modernizării, de altfel foarte important, a fost cel al sistemului bancar şi de credit. Şi în acest domeniu de activitate, evreii au fost unii dintre pionieri. Cum secole de-a rândul le-a fost interzis prin lege să deţină proprietăţi funciare sau imobiliare, evreii au încercat să acumuleze valori mobiliare, uşor de ascuns, uşor de transportat, având valoare mare şi volum mic. Casele de bancă au apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind în majoritatea lor deţinute de evrei, iar băncile în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Situaţia s-a echilibrat în anul 1880 când s-a fondat Banca Naţională a României.

Celebra Bancă Marmorosch, Blank & Co., înfiinţată în anul 1848, a evoluat în concordanţă cu dezvoltarea economică şi financiară a României moderne, iar după Primul Război Mondial şi-a deschis sucursale în importante capitale ale lumii, cum erau Paris şi New-York; în anul 1895, Banca Blank a inaugurat la noi împrumutul public; a stimulat apariţia domeniului asigurărilor, iar prin înfiinţarea Casei de Pensii « Mauriciu Blank » în 1905, a inaugurat domeniul pensiilor private.

Au fost şi alte nume cu rezonanţă din rândul bancherilor evrei precum: a) Davicion Bally, care şi-a pus averea în sprijinul revoluţiei de la 1848; b) Hillel Manoach, primul evreu în Consiliul municipal al Bucureştiului; c) fraţii Halfon, făuritori de bancă; d) Adolf de Hertz şi bancherul Jacques Lobel, reprezentând în România Banca Imperială Otomană şi care au fondat Banca României în anul 1865; d) L. Berkowitz, care a înfiinţat Banca Berkowitz în 1880; e) Jacques M. Elias, care a obţinut în 1880 împământenirea în mod individual şi a fondat apoi, în 1897, Banca Generală a Ţării Româneşti. Bancherul a lăsat moştenire prin testament Academiei Române toată averea mobilă şi imobilă, din ţară sau străinătate. Pentru meritele sale în dezvoltarea vieţii economice a ţării, Jacques M. Elias a fost decorat cu numeroase titluri de onoare şi medalii: titlul de Cavaler şi Ofiţer al Ordinului ,,Steaua României’’, în 1889 şi 1901; titlul de Ofiţer şi Comandor al Ordinului ,,Coroana României’’, în anii 1891 şi 1909; medalia ,,Meritul Comercial şi Industrial’’ clasa I, în anul 1913. Numele acestor bancheri evrei a rămas în istoria evoluţiei bancare româneşti.

Altă ocupaţie a fost arendăşia, apărută pe fondul tranziţiei economiei româneşti la capitalism, cu importante implicaţii sociale de aici: înrăutăţirea situaţiei ţăranilor ca urmare a crizelor agrare produse între 1873 şi 1895, agravate de anii de secetă constantă şi prelungită şi a crizelor industriale din anii 1873, 1882 şi 1890, precum şi la începutul secolului al XX-lea. În preajma anului 1907, aproximativ 900.000 de ha erau arendate străinilor. Numărul arendaşilor se ridica la 3.332. În Moldova, fraţii Fischer deţineau 189.000 ha. Însă aceştia nu erau singurii. Moşii însemnate mai deţineau spre arendare şi alte familii evreieşti: Juster, Costiner. În comuna Bivolari din judeţul Iaşi, L. Costiner deţinea de exemplu, 50.000 de ha, iar S. Fischer tot cam pe atât.

Contribuţia evreilor de-a lungul secolului al XX-lea

La 3 aprilie 1909, la București, generalul Năsturel recunoaște meritele evreilor la progresul țării. Apoi, pe 14 aprilie, același an, Ion Luca Caragiale își exprimă dezacordul față de ”exaltarea prejudecăților funeste” și deplânge în cotidianul ”Universul”, influențele nefaste asupra tineretului, exercitate de ”o seamă de oameni ostili evreilor”. Peste alte trei zile, poetul Alexandru Macedonski face publică opinia sa în chestiunea evreiască; în publicația ”Biruința”, acesta semnează articolul ”Proces vechi și mereu nou”, în care consideră că militanții împotriva evreilor sunt fie fanatici religioși, fie îi disprețuiesc pe evrei sau îi invidiază. Pe 19 aprilie, același an, intelectuali de vază susțin în Parlament că apărători români ai cauzei evreiești ”o fac din convingere și nu pentru căpătuială, așa cum insinuează antisemiții”. Peste alte 5 zile, pe 24 aprilie 1909, cu ocazia prezenței în țară a Prințului moștenitor al Germaniei, locotenent colonelului Mauriciu Brociner, casier al Casei regale și secretar al reginei, i s-a transmis de către împăratul Germaniei, Ordinul Coroanei cu grad de Comandor.

Creşterea ponderii populaţiei evreieşti în ansamblul populaţiei din România interbelică şi încetăţenirea colectivă a evreilor născuţi în Romania printr-o legislaţie special adoptată în anul 1919 şi consfinţită prin noua Constituţie din 1923, au favorizat şi amplificat contribuţia evreilor la procesul de modernizare a societăţii româneşti[26].

Cel mai important studiu pentru analiza contribuției evreilor la dezvoltarea României de-a lungul secolului al XX-lea, apreciem că este lucrarea lui Avram Rosen, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică (Bucureşti, Editura Hasefer, 2002).

Avram Rosen notează un fapt generic, o idee menţionată deja de Arthur Ruppin: „atunci când se analizează structura socio-profesională a populaţiei evreieşti este relevantă, în primul rând, activitatea desfăşurată de către aceştia în comerţ, urmare a faptului că, într-adevăr, în această ramură – deosebit de importantă în oricare ţară şi cu deosebire în economia de piaţă – a fost ocupat şi un număr mare de evrei, situaţie ce se explică într-o anumită măsură şi prin aceea că, un timp îndelungat, ei nu avut acces în multe alte sectoare de activitate. Dar aptitudinile comerciale nu sunt ceva specific pentru evrei. Ei sunt tot atât de buni şi în alte domenii, în cultură, artă, ştiinţă etc”[27].

 

Contribuţii locale (studii de caz)

Bacău

Pornind de la noua agendă europeană, proiectul Contribuţia comunităţii evreieşti la dezvoltarea comunităţii locale – Bacău îşi propune promovarea diversităţii culturale, a dialogului intercultural şi a culturii, în calitate de vector al creativităţii, ca element vital al relaţiilor interpersonale[28]. Populaţia evreiască este atestată în Bacău, încă din secolul al XVII-lea, iar destinul ei a fost comun cu cel al populației româneşti. Evreii din Bacău au fost prezenţi în toate evenimentele importante ale istoriei româneşti, fiind printre aceia care au luptat pentru o societate modernă, pentru Unirea Principatelor Române şi pentru independenţa ţării. De asemenea, este evidenţiată contribuţia comunităţii evreieşti la dezvoltarea economică, culturală şi socială a Bacăului. Proiectul băcăuan se impune şi datorită unor elemente de noutate şi originalitate pe care le promovează,  precum:  a) sintetizarea informaţiilor din diverse arii de cercetare/studiu şi realizarea unei imagini de ansamblu asupra influenţelor iudaice în societatea românească;  b) promovarea unor bune practici, privind cercetarea contribuţiei comunităţii evreieşti la dezvoltarea societăţii româneşti în ansamblu şi a celei locale în particular.

 

Craiova

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, economia Craiovei a trecut, precum multe alte locuri din ţară, de la producţia manufacturieră la cea de fabrică, industrială. După cum se poate constata din listele de nume, întocmite după organizarea pe bresle ale vremii respective şi din cifra de afaceri înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie Craiova (referitoare la judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea), care editase în anul 1906 Anuarul Meseriilor, grupând meseriile în corporaţii după indicaţiile legii din 4 martie 1902, evreii au avut o contribuţie considerabilă la viaţa economică a zonei, alături de români şi celelalte minorităţi naţionale[29]. Nu era neobişnuit ca un evreu să lucreze la un român, la un neamţ, austriac sau grec, cum nici situaţia inversă nu era o ciudăţenie.

Evreii erau cu preponderenţă croitori, ceasornicari, tinichigii, zugravi, geamgii, tapiţeri, dulgheri, tâmplari, curelari sau tipografi, iar femeile modiste, cusătorese. Existau domenii sau meserii în care evreii fie deţineau supremaţia, cum era cazul tipografilor, ridicând considerabil nivelul cultural al regiunii, prin cărțile tipărite sau prin acordarea gratuită de cărţi elevilor de la ţară. Din cele patru mari tipografii deţinute în ţară de evrei, două se aflau în Craiova – Tipografia Ralian şi Ignat Samitca (înfiinţată în 1835), iar a doua era Tipografia David Benvenisti (creată în 1876). Dar acestea nu erau singurele din Craiova, existau şi tipografii mai mici care le făceau concurenţă, precum Tipografia Filip Lazăr.

Din cele patru mari mori care funcţionau în Craiova, trei erau deţinute de evrei: Moise A. Mendel, Marcu Weiss şi Adolf Weiss. Evreii din oraş erau singurii practicanţi ai meseriei respective, şi-anume papucarii, brodistele şi umbrelarii. La singurul birou de expediţii din oraş- ,,Ghiţă Popescu & Co.’’(1904) era asociat Adolf Stern. La Caracal singurul pălărier din oraş era evreu; la Corabia existau un singur curelar şi un singur zugrav, înregistraţi cu acte în regulă, evrei de asemenea; în Târgu-Jiu era un singur perier şi acela evreu; la Drăgăşani singurul ceasornicar era un evreu. Viaţa i-a învăţat pe aceşti oameni că oricare putea trăi liniştit dacă se afla în bună înţelegere cu ceilalţi.

 

Huşi

Un zapis, o înţelegere, dat (ă) în anul 1516 de către domnitorul Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, îl împuternicea pe negustorul evreu de cereale David Frisof, să strângă cereale pentru curtea domnească de la Huşi[30]. Un alt document – aflat în arhiva Episcopiei din Huşi, datat 8 ianuarie 1604, arată că într-o listă de 25 de datornici faţă de taxele stabilite de Episcopie, erau înscrişi 7 negustori şi meseriaşi evrei .

Stabilirea evreilor în târgul Huşi a crescut mult în timpul domniilor fanariote, îndeosebi după hrisovul domnesc dat de Constantin Mavrocordat, domnul Moldovei; acesta acorda, la 2 aprilie 1747, privilegiul oamenilor străini, printre care erau şi evreii, de a se aşeza în ţară. Din “Istoria episcopiei Huşilor”, scrisă de episcopul Huşilor, Melchisedec Ştefănescu, rezultă că în 1747, locuiau în târg 212 familii evreieşti, în total 1.042 suflete. Unii dintre ei se ocupau cu negoţul – fie că aveau tarabe, fie erau negustori ambulanţi şi mergeau prin localităţi mai mici – alţii se ocupau cu meşteşugurile – fierari, căruţaşi, cizmari, croitori – şi numai puţini ca număr erau agricultori.

Vechimea evreilor în Huşi este dovedită şi de vechiul cimitir evreiesc situat în str. Călăraşi nr. 1, care a fost înfiinţat în anul 1680 pe un teren cumpărat de la episcopie. Zapisul încheiat între evrei şi Episcopia Huşi pentru terenul pe care s-a înfiinţat primul cimitir evreiesc s-a întocmit în anul 1676, dar a fost semnat de Domnitor abia după 3 ani. Cel de-al doilea cimitir, care este în funcţiune şi azi a fost înfiinţat în anul 1880.

În 1845, Catagrafia Moldovei stabilea raportul dintre numărul negustorilor şi meşteşugarilor evrei şi cei pământeni sau supuşi străini: la 6.048 negustori evrei stabiliţi în Moldova, existau 3.901 pământeni şi 1.066 străini; la meşteşugari raportul era de 5.153 evrei, 4.620 pământeni şi 1.031 străini. După Catagrafia Moldovei din anul 1859 (înaintea Unirii), populaţia Huşiului era formată din 13.500 de locuitori (8.100 de târgoveţi şi 5.400 de cultivatori). Între aceştia existau un număr de 2.516 străini, din care 2.500 evrei, 5 germani, 2 polonezi, 6 greci, 3 ucraineni. Toţi evreii erau încadraţi în populaţia de târgoveţi, ceea ce înseamnă că peste 31% din târgoveţi erau evrei.

Viaţa comunităţii respecta legile ţării, dar era organizată după reguli proprii de convieţuire. Prima formă organizată oficial de viaţa comunitară a fost “Breasla evreilor”, care avea în frunte un staroste. Apoi a urmat Hevra kadosa (Frăţia sacră), înfiinţată în 1775 de către rabinul Levy Isac Segall: aceasta legifera viaţa obştei evreieşti şi înfiinţa propriul sistem de ajutorare şi de învăţământ, precum şi un control asupra sănătăţii şi igienei evreilor ce făceau parte din ea.

Sinagoga mare din Huşi a fost construită în 1794, iar fiecare breaslă de meseriaşi avea propria sinagoga (sinagoga Blănarilor, sinagoga Croitorilor, sinagoga Klausul Mare, sinagoga Bet Hamidras, sinagoga Postelnicu). Exista un spital israelit, o sală israelită, o baie rituală cu cabine cu căzi şi aburi (1880) israelită, un cămin de bătrâni şi o bibliotecă publică. Dintre familiile evreieşti care s-au stabilit în Huşi înainte de 1800, cum rezultă din unele documente, se pot menţiona Frisof, Leiba, Silberman, Ovici, Nachim, Steinberg. Aceştia au fost negustori, bancheri, fabricanţi, arendaşi şi proprietari de pământuri.

Din secolul al XVIII-lea a apărut ca formă de organizare a evreilor, Comunitatea. Aceasta era o formă laică şi religioasă totodată, fiind condusă de către un Comitet de conducere al cărui preşedinte, care în majoritatea cazurilor era şi rabinul obştei, era ales din 2 în 2 ani. Primul preşedinte ales în 1738 a fost Naftali Bercovici. Un alt preşedinte foarte cunoscut a fost dr. Carp Azril, director al Spitalului israelit, numit şi “medicul săracilor” pentru că nu pretindea bani de la cei săraci indiferent dacă erau evrei sau pământeni. El a fost preşedinte al Comunităţii în două rânduri între anii 1895-1908 şi 1928-1939. David Almogen (născut 1846) a fost unul dintre medicii cei mai cunoscuţi. Director la spitalul israelit şi apoi la cel orăşenesc, a participat la războiul de independenţă unde a creat prima ambulanţă din România. O bună parte dintre intelectualii huşeni provin din familiile evreieşti stabilite aici, de la profesori, ziarişti, doctori, avocaţi până la ingineri, artişti plastici, oameni de ştiinţă şi profesori universitari.

În 1939, comunitatea evreiască din Huşi atinsese cifra de 5.000 de persoane adică aproximativ o treime din populaţia oraşului. Existau patru rabini, doi ajutori de rabini, trei hahami, şase epitropi, opt deservenţi de cult şi patru dascăli care predau la şcolile israelite. Majoritatea oamenilor de afaceri din oraş erau esraeliți.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost înfiinţată Centrala evreilor, care îi reprezenta pe evrei în relaţiile cu Guvernul. În Huşi, evreii au fost reprezentaţi de către dr. Sternberg Oscar ca preşedinte şi Calman-Carol Steimberg, consilier. La apariţia legislaţiei antievreieşti, toate proprietățile asociaţiilor, societăţilor şi Comunităţii evreieşti au fost confiscate de către stat. La fel s-a întâmplat şi cu proprietăţile private agricole evreieşti.

Contribuţia evreilor la dezvoltarea municipiului Huşi până în 1939 a fost considerabilă pentru că 2/3 din comerţul, manufacturile şi băncile oraşului aparţineau acestora. Peste 80% dintre meseriaşii huşeni erau evrei. În domeniul manufacturilor existau două fabrici de tricotaje aparţinând fraţilor Rubinstein, o fabrică mare de cherestea aparţinând lui Frishof Bearl, ateliere de croitorie dintre care cel mai mare aparţinea lui Carol Steimberg etc. Dintre negustori, cel mai cunoscut era Marcu Raiter, proprietar a 50 de ha de vie şi a 4 şlepuri pentru transport de cereale pe Prut şi Dunăre. Tot transport de cereale pe Dunăre şi Prut cu 4 şlepuri, având antrepozite la Galaţi, precum şi 18 ha de vie poseda şi societatea Ovici, Kreimer & Steimberg. Alţi negustori importanţi erau Nachim Osias, Frishof Beila, Brochman Moisa (librărie), Zeligzon Itzhak (cinematograf), Schrotter Zaharia (depozit de gaz) şi Farmacia Brandt. Evreii aveau la Huşi o societate culturală – “Fraterna” şi o bibliotecă – “Cultura”, pusă la dispoziţia întregului oraş.

După Al Doilea Război Mondial, în timpul regimului comunist, au fost confiscate sau naţionalizate toate proprietăţile oamenilor de afaceri evrei, precum şi magazinele şi casele acestora. Au făcut excepţie doar casele celor care nu au fost consideraţi “duşmani ai poporului” sau “exploatatori”. Au scăpat practic numai atelierele micilor meseriaşi, dar şi aceştia au fost forţaţi să intre în cooperative meşteşugăreşti. În acest mod s-a forţat emigrarea evreilor şi obştea s-a destrămat rapid.

În 2014, în municipiul Huşi mai trăiau doar 26 de evrei, din care doar 5 au sub 50 de ani.

 

Iași

Primele așezări ale evreilor în Iași ar data între sfârșitul secolului al XV-lea și mijlocul secolului al XVI-lea. Academicianul C. C. Giurescu consideră că populația evreiască s-a stabilit la Iași odată cu populația armenească, având preocupări comune în domeniul comerțului”[31]. “… desele treceri prin Iași a unor negustori evrei balcanici, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în fața căruia ei se judecă cu harabagii lor moldoveni, implică prezența unei populații evreiești, care trebuie să fi avut cel puțin un haham, o sinagogă, un bazin ritual”[32].

Foarte bine surprinde I. Kara realitatea începuturilor obștii evreiești din Iași: “Atestări documentare există pentru anii 1622 și 1666 (deci, secolul al XVII-lea – n.n.). Prof. N. Grigoraș scrie: Fiindcă majoritatea populației armenești, mai întâi, și a celei evreiești, mai târziu, locuia în orașe și se ocupa în special cu meseriile și negoțul, breslele armenești și evreiești au avut un predominant caracter economic și de aceea organizarea lor seamănă cu a meseriașilor și a negustorilor localnici. Scopul acestor bresle este de a-și apăra interesele economice și privilegiile de limbă și credință” [33].

Breasla evreilor era deci reprezentanța lor față de autorități. Drepturile și obligațiile breslei erau stabilite prin hrisov. Un astfel de hrisov domnesc datat 1622 se afla în arhiva dr. M. A. Halevy. Gheorghe Ghibănescu informează în două rânduri despre un hrisov acordat evreilor ieșeni de către Iliaș Alexandru Voievod în 1666[34]. Pentru secolul al XVII-lea avem în responsele rabinice numeroase știri privind comerțul evreilor moldoveni – deci și ieșeni – cu Polonia și Turcia și despre meșteșugarii moldoveni. Comerțul constituia o ocupație principală: se amintește de faptul că un evreu a cumpărat la Liov, 800 de căciuli. Exemplele sunt multe; Iașul exporta materii prime (inclusiv piei) și importa fabricate din aceste materii prime. Era nevoie să se dezvolte anumite meserii. Evreii au îndeplinit într-o anumită măsură acest deziderat[35].

Contribuția evreilor ieșeni la dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor este foarte importantă. Comerțul vinurilor și al rachiului este din veacul al XVII-lea aproape exclusiv evreiesc. Celelalte mărfuri care umpleau micile dughene evreiești erau tutunul, bumbacul, fierul, orezul, frânghiile, dohotul, arama, ciubotele, oalele, sare, lucruri de gospodărie țărănească[36]. Se dezvoltă comerțul cu marele centru galițian Brody. Unii evrei din Brody se stabilesc la Iași și își ridică o sinagogă proprie. Gheorghe Zane remarcă: “Chiar și înainte de secolulal XVIII-lea se atribuie evreilor un rol determinant în comerțul moldovenesc, cel puțin al Iașului”[37]. O serie de călători străini, precum ungurul Mikes Kelemen în 1739 și grecul Katsaitis Marcos Antonios în 1742, atestă importanța evreilor în comerțul ieșean. Negustori evrei din Iași se ocupă cu exportul și importul de mărfuri; rolul lor crește după pacea de la Kuciuk Kainardji din 1774, când se reduce monopolul turcesc asupra comerțului românesc.

Să urmărim detaliat ocupațiile evreilor ieșeni. În anul 1777 sunt cunoscute dughenele argintarilor evrei Iosef și Moise. În 1793, Ursul, jidov din târgul de sus, preia o fabrică de bere din Podul Roș cu “… căldarea ei și cu niște case, plătind 350 de lei”. Brutari (chitari) și covrigari evrei știau să respecte anumite prevederi rituale. Un covrigar evreu activează în 1774 – după cum găsim informații în documentele vremii. Căciularii (cușmarii) evrei aveau o breaslă proprie în anul 1820; în anul 1831, numărul lor la Iași era de 59. Cărămidarii au avut și o sinagogă proprie în secolul al XIX-lea, atestată în anul 1838, pe strada Funcționarilor. Ceasornicarii evrei erau, de asemenea, foarte prețuiți: în 1763 lucra un anume Aron, celebru în această meserie, apoi în 1764 vine un ceasornicar din partea lui Han Tătar; în 1762 lucra pentru boieri, ceasornicarul Dănilă jid., iar în  1794 – dugheana ceasornicarului Moise, de pe Ulița Mare, se prețuia cu 375 lei. Se cunosc, de asemenea, caretași, printre care un Anton Șubăr lucra în anul 1798.

Ceaprazarii evrei erau deosebiți de căutați de populația orașului: în anul 1777, meșterul Vigder lucrează pentru familia boierului Iancu Canta, Șamaria jid., ceaprazar, lucrează pentru Curtea Domnească și primește 3.800 lei. Catastiful breslei ceaprazarilor a fost reîntărit în anul 1796, când acceptă ca membri și pe croitori. Breasla croitorilor începe să fie menționată separat din 1797, unită cu ceaprazarii, iar catastiful ei a fost reînnoit în anul 1814.

Mai mulți doctori evrei sunt pomeniți în diferite documente ale vremii, între anii 1774 și 1832. La fel, există mențiuni amănunțite despre (în ordine alfabetică): butnari (confecționau butii), căruceri și caretași (transportatori), cizmari și ciubotari, dogari, fabricanți și comercianți de băuturi spirtoase, fabricanți de hârtie, silitră și praf de pușcă, fanaragii (lucrau felinare), geamgii, măcelari (casapi), morari, mecanici, muzicanți (lăutari), pecetari (confecționau peceți), pietrari, sticlari evrei.

Cizmarii evrei erau numeroși la Iași, la începutul secolului al XIX-lea. Aveau o breaslă a lor, iar catastiful (pinkas-ul) breslei a fost întărit în ziua de marți 5 Av 5569 (18 iulie 1809) de renumiții rabini ieșeni Apter Rav și Zvolever Rav; statutele reglementau relațiile dintre meșteri, calfe, lucrători cu bucata, ucenici… Sinagoga breslei funcționa și în anul 1829. În 1831, lucrau la Iași 4 cizmari și 145 de ciubotari evrei. De asemenea, la Iași, evreii au avut prioritate în organizarea modernă a creditului, la înființarea societăților de asigurare, a serviciului de poștă etc[38].

Evreii ieșeni continuă și după anul 1831 intensa lor activitate economică modernizatoare. “Tehnica comerțului evreiesc constă dintr-un sistem de procedee menit a aduce clienții… Negustorul român așteaptă după metoda tradițională să vină clientul în dugheană, duce o viață tihnită, cu multe petreceri”. Comerțul evreiesc este în schimb inovator și va întâlni “… ostilitatea tuturor spiritelor tradiționale. Evreii luptă pentru creșterea clientelei curente și pentru crearea unei noi clientele, prin acostarea și ademenirea trecătorilor și prin ieftinirea prețurilor. Trebuie luate în considerație ordinea, prudența și economia negustorilor evrei, punerea în vânzare de produse noi, de exemplu, blănuri de iepure”[39].

Unele date demografice ne ajută să sesizăm mai bine structura economică a evreilor ieșeni în perioada studiată. Academicianul Gheorghe Platon notează că în 1832, din totalul populației ieșene de 48.314 persoane, evreii erau în  număr de 17.032[40]. În anul 1844, erau înscriși în catagrafie 6.168 de evrei, din care: 2.073 negustori, 2.219 meșteri, 860 calfe și slugi, 5 hahami, 30 dascăli, 1 rabin, 1 ceauș, 6 psalți (oficianți), 1 daian (prăvilaș, asistent de rabin), 4 ciocli și 1 secretar; despre celelalte 977 persoane, acad. Gh. Platon sau catagrafia nu mai menționează alte profesii[41]. Breslele economice evreiești continuă să activeze ca niște sindicate profesionale apărând interesele breslașilor. În anul 1885 existau la Iași 23 de bresle ale evreilor, și-anume (în ordine alfabetică): alămari, bacali, butnari (dogari), casapi, chitari (brutari), crâșmari, croitori, cușmari, hămurari, harabagii, muzicanți, pantofari, pălărieri, precupeți, săhăidăcari, stoleri, șepcari, tapițeri, telali, zarafi și alte trei bresle nenumite[42]. Contribuția evreilor ieșeni la modernizarea Moldovei nu este de natură politică, ci, economică, evident eficientă și remarcată de cercetătorii perioadei istorice date[43]

Cele patru secole de istorie a “Comunității evreilor din străvechea capitală a Moldovei” sunt prezentate de I. Kara în “35 de lucrări, mari și mici, privind populația evreiască a Iașului”[44].  În Cuvântul înainte la lucrarea lui I. Kara, Contribuții la istoria obștii evreilor din Iași, Mihail M. Cernea subliniază: “Meseriașii evrei au dat impuls organizării breslelor, moment important în tranziția de al economia medievală la capitalismul incipient. Autorul ne oferă poate cea mai completă listă – incluzând breslele cărămidarilor, cotigarilor, chitarilor (brutarilor), croitorilor, hămurarilor, stolerilor, cizmarilor, cușmarilor și altele (în total 23 de bresle, documentate în anul 1863, precursoare ale industriilor mici și mijlocii, dezvoltate în decadele următoare)[45].

În anul 1906 activau la Iași 3.048 meșteșugari evrei, alături de 2.150 români și 1.125 cetățeni străini. În rândul negustorilor activau 3.404 evrei și 836 creștini ortodocși. În anul 1909 evreii formau 77% din totalul meseriașilor ieșeni –  ceea ce ne dă și un semnal privind aportul acestora la dezvoltarea orașului și nu numai[46].

La începutul secolului al XX-lea, participarea evreilor din întreaga țară la meserii era de 4,5 ori mai mare decât cea a restului populației. În Moldova, evreii dețineau 90% din totalul meseriașilor din domeniile: croitorie, fierărie, ceva mai puțin în cizmărie, manufactură, comision, ceasornicărie, lăptărie, misitie, pălărieri, zarzavagii, zidari, sobari[47]. În fostul județ Iași ei alcătuiau 75% din comercianți[48]

Concluzii

Relevând importanţa elementului evreiesc pentru economia românească, economistul Gheorghe Taşcă sublinia contribuţia lui calitativă prin puterea sa dinamică, având o pondere importantă în mica şi marea burghezie a ţării, ca şi în viaţa culturală de altfel. Factori activi în dinamica societăţii românești, în ciuda tuturor tensiunilor şi conflictelor interetnice, evreii s-au considerat evrei-români, şi-au însuşit limba şi cultura românească, realizând de multe ori, o originală simbioză între tradiţia şi cultura lor iudaică, a experienţei de diaspora, pe de o parte şi spiritualitatea românească pe de altă parte. Evreii şi-au asumat destinul istoric al poporului român, implicându-se şi participând activ la marile evenimente economice, sociale, culturale şi spirituale ale ţării noastre.

Ne asociem şi noi ideilor lui Avram Rosen din Notă asupra ediţiei la lucrarea sa privind Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică: „Istoria evreilor din România nu poate fi înţeleasă, în ansamblul ei, fără cunoaşterea şi reliefarea activităţii pe care evreii au desfăşurat-o în economie (industrie, agricultură, comerţ ş.a.) nu numai pentru că aceasta a constituit ca şi pentru celelalte etnii, principalul lor mijloc de existenţă, dar şi datorită faptului că ei au contribuit – în funcţie de cerinţele evoluţiei sociale şi de reglementările existente – la progresul economic, la ascensiunea şi modernizarea diverselor ramuri. Totodată, trebuie avut în vedere faptul că activitatea pe care evreii au depus-o pe tărâmul economic a fost, cum era şi firesc, integrată întotdeauna în mecanismul general al vieţii economice şi s-a desfăşurat în concordanţă cu cerinţele de dezvoltare ale societăţii româneşti în diferite perioade…

Analiza economiei româneşti în diferite perioade ale evoluţiei sale relevă – prin date şi fapte – participarea populaţiei evreieşti, împreună cu populaţia majoritară şi de alte etnii, la producerea de mărfuri şi servicii în diferite ramuri, cât şi la realizarea lor pe piaţa internă şi internaţională, sfera de activitate şi gradul de antrenare a acesteia la viaţa economică aflându-se sub influenţa nemijlocită a reglementărilor existente”[49]. De-a lungul timpului, dar şi astăzi, noi românii, am avut şi avem ce învăţa din contribuţia evreilor la dezvoltarea economică şi spirituală a României.

Din rândul etniei evreiești, împuținată numeric, continuă să se afirme intelectuali și specialiști valoroși, cu contribuții în știință, arte, litere, ca și în managementul economic, în viața social-politică, ș.a. Bunele relații româno-israeliene atrag, de asemenea, un număr crescând de evrei, originari din țara noastră, care revin aici ca investitori[50]. Și aceste aspecte sunt încă insuficient studiate și cunoscute.

 

ANEXA NR. 1

 

IMPACTUL PREZENŢEI POPULAŢIEI EVREIEŞTI ÎN ROMÂNIA, MARCAT ÎNTR-UN WORKSHOP LA PALATUL PARLAMENTULUI

– Comunicat de presă Agerpres, marţi 22 octombrie 2013, orele 13:58 –

 

Reprezentanţi ai lumii politice, academice, ştiinţifice şi culturale româneşti, membri ai cultelor şi ai comunităţii evreieşti din România şi Israel, diplomaţi au participat, marţi, la workshopul “Podurile Toleranţei – Contribuţii ale etniei iudaice la dezvoltarea României”, organizat de “B’nai B’rith Europa” la Palatul Parlamentului.

Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER), deputatul Aurel Vainer, a afirmat că “elementele pozitive ale prezenţei îndelungate a populaţiei evreieşti în ţara noastră sunt o dovadă că în România a existat şi există îngăduinţă, şi la bine, şi la rău, din partea populaţiei româneşti faţă de minoritatea iudaică”.

“Intoleranţa reprezintă un eşec al individului şi al societăţii, iar toleranţa nu este un semn de slăbiciune, ci de tărie”, a afirmat şi fostul preşedinte Ion Iliescu. Fostul şeful al statului a spus că recunoaşterea trecutului reprezintă “un gest de sinceritate şi responsabilitate”, pe fondul aderării europene şi euroatlantice. Iliescu a elogiat contribuţia minorităţii evreieşti din România şi a evreilor români din Israel la edificarea ţării natale şi a menţionat că este primul şef de stat român care a intrat într-o sinagogă, graţie rabinului Moses Rosen, şi primul care a vizitat Israelul.

Un mesaj din partea preşedintelui Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, adresat celor prezenţi, a fost transmis de deputatul Vasile Suciu.

Ministrul Culturii, Daniel Barbu, consideră că excelenţa individuală, fie ea manifestată în arte sau în ştiinţe, este cuvântul care caracterizează contribuţia populaţiei evreieşti la edificarea României moderne. El a evidenţiat contribuţia evreiască la construcţia cetăţeniei la 1878, odată cu dezbaterea revizuirii Constituţiei României, prin extinderea ei dincolo de litera Constituţiei de la 1866, care naturaliza, împământenea numai străini de religie creştină. “Problema evreiască s-a născut odată cu problema cetăţeniei, celălalt moment fiind acela al Holocaustului, când au fost adoptate legile rasiale, în anii ’40”, a spus ministrul. Daniel Barbu consideră că toleranţa şi minoritatea sunt două noţiuni care obligă apartenenţa celuilalt la un grup şi ele ne împiedică să ne referim la celălalt ca la o individualitate, ca la o excelenţă individuală.

Cristian David, ministru delegat pentru românii de pretutindeni, a spus că s-ar putea vorbi de podurile toleranţei în sensul de respect şi îngăduinţă pentru celălalt. “Ura colectivă, ura ideologică trebuie combătută şi eliminată”, a spus David, referindu-se la perioadele Holocaustului şi Gulagului. El a îndemnat la învăţarea din greşelile trecutului, care astfel să nu se mai repete, toleranţa şi multiculturalismul trebuind a fi aşezate la baza construirii României prezente şi viitoare.

“Un pod de convieţuire” a fost sintagma pe care a propus-o, la rândul său, preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc. “Am identificat un număr de 50 de membri ai Academiei Române care au fost sau sunt evrei”, a spus Haiduc, amintindu-i, printre alţii, pe: Constantin Dobrogeanu-Gherea, Moses Gaster, Ion Ianoşi, Tudor Vianu, Al. Graur, Mihai Roler, David Emanuel, Simion Sanielevici, Ivan Singer, Solomon Marcus, Radu Grigorovici, Eugen Segal, Maya Simionescu, Martin Bercovici, Barbu Zaharescu, Eugen Baraschi, Mihail Cernea, Andrei Banu, Constantin Ionescu Gulianu, Idel Iankelevici, Matei Socor şi Jaques Elias.

Mihnea Costoiu, ministru delegat pentru Învăţământ Superior, Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare Tehnologică, a omagiat contribuţia oamenilor de ştiinţă evrei la dezvoltarea cercetării româneşti: acad. Nicolae Cajal, David Emanuel, Solomon Marcus, Dan Simovici, Eugen Segal, Iulius Poper, Martin Bercovici, Iuliu Baraş, Liviu Beriş, Zigu Ornea, Norman Manea. Costoiu a menţionat bunele relaţii în domeniul educaţiei în cooperarea româno-israeliană, în special prin acordarea reciprocă de burse, şi a amintit faptul că 1.088 de cetăţeni israelieni studiau până la începutul acestui an universitar în România, cărora li s-au adăugat, în această toamnă, încă 33.

Semnarea noului acord între Ministerul Educaţiei Naţionale, reprezentat de ministrul Remus Pricopie, şi Muzeul Holocaustului din Washington, constituie un punct important al vizitei premierului Victor Ponta în America, a mai spus Mihnea Costoiu.

Deputatul UDMR Borbély László a vorbit despre personalităţile aparţinând evreilor transilvăneni, amintind că, în prezent, în Târgu Mureş mai trăiesc 130-140 de evrei. Vorbind de Holocaust, Borbély a amintit de socrul său, care a trecut prin trei lagăre de concentrare naziste şi a scăpat cu viaţă având meseria de cofetar… “Este o vorbă. Să fii evreu nu e o ruşine, dar câteodată e neplăcut”, a spus în încheierea cuvântului său Borbély László, îndemnând ca să facem astfel ca niciodată să nu-ţi mai fie ruşine că eşti evreu, că eşti ungur şi să ne respectăm reciproc.

Prezenţa comunităţii evreieşti, ca reprezentantă a alterităţii, în România a contribuit la construirea identităţii şi comunităţii româneşti, a subliniat Victor Opaschi, secretar de stat pentru Culte în Ministerul Culturii.

Despre contribuţia etniei iudaice la dezvoltarea României au mai conferenţiat: acad. Solomon Marcus, gen.lt. Theodor Frunzetti, rector al Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, ing. Paul Schwartz, vicepreşedinte al FCER, acad. Marius Sala, prof. univ. dr. Emilian Dobrescu, acad. Gheorghe Zaman şi prof. univ.dr. Mircea Beuran.

A fost prezent ambasadorul Statului Israel în Bucureşti, Dan Ben Eliezer.

Proiectul “Podurile Toleranţei” este organizat de B’nai B’rith Europa, organizaţie non-profit al cărei scop este eliminarea tuturor formelor de discriminare, combaterea xenofobiei, rasismului şi antisemitismului, prin promovarea identităţii şi culturii iudaice. Proiectul urmează să se desfăşoare pe o perioadă de cinci ani, fiecare an fiind dedicat unor eveniment din domenii diferite – muzică, pictură, literatură, filme şi teatru, personalităţi publice. Debutul proiectului în acest an este fundamentat şi de declararea, de către Parlamentul European, a anului 2013 drept “Anul Cetăţeanului European”.

În cadrul proiectului “Podurile Toleranţei”, la Palatul Parlamentului sunt organizate, în zilele de 21 şi 22 octombrie, workshopuri privind discriminarea şi antisemitismul, contribuţia etniei iudaice la dezvoltarea României, susţinute de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel’ şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. De asemenea, au loc mai multe concerte şi spectacole, la Sala Arcub şi la Teatrul de Revistă ‘Constantin Tănase’. AGERPRES/(autor: Daniel Popescu, editor: Florin Marin).

Emilian Dobrescu

cercetător șt. pr. I, Institutul de Economie Națională al Academiei Române, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România

Bibliografie selectivă

1. Ancel, Jean,Contribuții la istoria României. Problema evreiască (1933-1944), 2 vol., Bucureşti, Editura Hasefer, 2001 și 2003
2. Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian și Varga, Andrea,Minorității etnoculturale: evreii – mărturii documentare din România, 1945-1965, Cluj, CRDE, 2003
3. Bălăican, Delia, Evreii din România la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, rezumatul tezei de doctorat, fără an şi fără loc
4. Benjamin, Lya; Maxim, Elena,Muzeul de Istorie a Evreilor din România „Șef Rabin dr. Moses Rosen”, București, Editura Hasefer, 2002
5. Cajal, Nicolae şi Kuller, Hary (coord.), Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004
6. Carmilly-Weinberger, Moshe,Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), București, Editura Enciclopedică, 1994
7. Carp, Horia, Evreii români acum 240 de ani, în revista Cultura, nr. 2, 1937, p. 2
8. * *  *, Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, ediţia a II-a revăzută,

Bucureşti, 2004

9. Costachie, Silviu, Evreii din România: aspecte etnogeografice, Bucureşti, Editura Topform, 2003
10. * * *, Evreii din România în texte istoriografice. Antologie, Bucureşti, 2002
11. Gido Attila,,Cronologia minorităţilor naţionale din România. Vol. I Albanezi, armeni, bulgari, croaţi, eleni, evrei şi germani, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, 2012
12. Gudea, Nicolae,The Jews in the Roman Dacia. I. A Bronze Coin emitted by Simon Bar Kochba discovered at Pojejena (Caraș-Severin county), în Studia Judaica (Cluj-Napoca) 2, 1993, p. 162-169
13. Gudea, Nicolae,Jews in Roman Dacia. II. A Jewish coin in the Roman fort from Ilișua (Dacia Porolissensis), în Studia Judaica (Cluj-Napoca)7, 1998, p. 199-202
14. Govrin, dr. Yosef, Relațiile israelo-române la sfârșitul epocii Ceaușescu. Din însemnările ambasadorului Israelului în România, 2008
15. Halevy, M. A., Comunitatea evreilor din Iași și București, I, București, 1931
16. Hașdeu, Bogdan Petriceicu,Istoria tolerantei religioase în România, București, 1868
17. Iorga, Nicolae,Istoria evreilor în țările noastre, București, 1913
18. * *   *, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, București, Victor Eskenasy, 1986
19. Kara, I., Contribuții la istoria obștii evreilor din Iași, București, Editura Hasefer, 1997
20. Kuller, Harry, O istorie a evreilor din România în date, vol. 1-2, Bucureşti, 2000
22. Kuller, Hary, Evrei din România: breviar biobibliografic, Bucureşti, Editura Hasefer, 2008
23. * * *, Muzeul de istorie a evreilor din România, Şef Rabin dr. Moses Rosen, Bucureşti, Editura Hasefer, 1978
24. Lapedatu, Alexandru, Evreii din ţările nostre acum o sută de ani după relaţia a doi misionari scoţieni, în Scrieri istorice, ediţie îngrijită de Camil Mureşanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008
25. Mindi, Dan, Contribuţia comunităţii evreieşti la dezvoltarea comunităţii locale Bacău, în Observator, ediţie de Bacău, 14 iunie 2012
26. Platon, Gheorghe, Populație și societate, I, Cluj, 1972
27. Platon, Gheorghe, Geneza Revoluției române de la 1848, Iași, 1980
28. Popescu, Ionel, Comunitățile evreiești din Banat secolele XVIII-XIX: specific și integrare, Bucureşti, Editura Excelsior Art, 2007
29. Repin, I., Die Juden in Rumaenie, Berlin, 1908
30. * * *, România, o Europă în miniatură, lucrare editată cu sprijinul financiar al Comisiei Europene prin Programul comuitar de acțiune pentu combaterea sărăciei (2001-2006), București, 2007
31. Rosen, Avram, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002
32. Ruppin, Arthur, Le Juifs dans le monde moderne, Paris, 1934
33. Sanie, Silviu,Cultele orientale în Dacia Romană, București, 1981
34. Solomovici, Teșu, România Judaica: o istorie neconvențională a evreilor din România : 2000 de ani de existență continuă, vol. 2, Bucureşti, Editura Teșu, 2001
35. Steimberg, Paul, Populaţia evreiască a Huşului, pe site-ul www. Evreii din Huşi, vizitat pe 15 octombrie 2013
36. Vele, Ana-Maria, România şi Franţa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Controversata chestiune evreiască, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2009
37. Velica, Ioan, Pagini din istoria evreilor din Valea Jiului, Petroșani, Editura Edyro Press, 2006

Zane, Gheorghe, Economia de schimb în Principatele Române, București, 197

[1] am ales şi noi aces motto foarte semnificativ, care, de asemenea, este motto şi la lucrarea lui Avram Rosen, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, p. 6

[2] preluare de pe pe site-ul http://www.divers.ro/evrei_scurt_istoric_ro, vizitat pe 15 octombrie 2013, orele 07:06

[3] idem

[4] vezi Gudea, Nicolae, The Jews in the Roman Dacia. I. A Bronze Coin emitted by Simon Bar Kochba discovered at Pojejena (Caraș-Severin county), în Studia Judaica (Cluj-Napoca) nr. 2, 1993, p. 162-169 şi Gudea, Nicolae, Jews in Roman Dacia. II. A Jewish coin in the Roman fort from Ilișua (Dacia Porolissensis), în Studia Judaica (Cluj-Napoca) nr. 7, 1998, p. 199-202

[5] după Paul Steimberg, Populaţia evreiască a Huşului, pe site-ul www. Evreii din Huşi, vizitat pe 15 octombrie 2013, orele 7:05

[6] după Alexandru Lapedatu, Evreii din ţările nostre acum o sută de ani după relaţia a doi misionari scoţieni, în Scrieri istorice, ediţie îngrijită de Camil Mureşanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 276, p. 276

[7] Alexandru Lapedatu, Op. cit., selectiv

[8] idem, p. 281

[9] Cajal, Nicolae şi Kuller, Hary (coord.), Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, ediţia a II-a revăzută, Cuvânt înainte la prima ediţie, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004, p. 12

[10] după Wikipedia, site vizitat pe 15 octombrie 2013, orele 6:55

[11] publicat în Cajal, Nicolae şi Kuller, Hary (coord.), Op. cit., p. 138-146

[12] după Anuarul statistic al României, Bucureşti, 1935-1936, p. 37

[13] idem

[14] cf. *  *  *, România, o Europă în miniatură, lucrare editată cu sprijinul financiar al Comisiei Europene prin Programul comuitar de acțiune pentu combaterea sărăciei (2001-2006), București, 2007, capitolul despre evrei, p. 45

[15] idem

[16] după lucrarea *  *  *, Muzeul de istorie a evreilor din România, Şef Rabin dr. Moses Rosen, Bucureşti, Editura Hasefer, 1978 (selectiv)

[17] denumire dată evreilor izgoniţi din Spania în anul 1492

[18] denumire dată evreilor din ţările germane, Polonia şi Rusia

[19] cf. *  *  *, România, o Europă în miniatură,  p. 38

[20] idem

[21] prof. Vasile Bozga în Cuvântul înainte la ediţia a doua a Dicţionarului de istorie economică şi istoria gândirii economice, coordonat de Emilian M. Dobrescu şi Gabriela Bodea, lucrare aflată în pregătire pentru editare şi tipărire

[22] idem

[23] Ana-Maria Vele, România şi Franţa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Controversata chestiune evreiască, Cluj Napoca, Argonaut, 2009, p. 140

[24] Delia Bălăican, Evreii din România la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, rezumatul tezei de doctorat, fără an şi fără loc (selectiv)

 

[25] după Delia Bălăican, Lucr. cit., capitolul al II-lea

[26] cf. *  *  *, România, o Europă în miniatură, p. 41

[27] Arthur Ruppin, Le Juifs dans le monde moderne, Paris, 1934, p. 1
[28] după Dan Mindi, Contribuţia comunităţii evreieşti la dezvoltarea comunităţii locale Bacău, în Observator, ediţie de Bacău, 14 iunie, 2012
[29] după Delia Bălăican, Lucr. cit., cap. III, Studiu de caz – Oltenia

[30] după Steimberg, Paul, Lucr. cit.

 

[31] citat de I. Kara, Contribuții la istoria obștii evreilor din Iași, București, Editura Hasefer, 1997, p. 13

[32] idem, p. 13

[33] N. Grigoraș, Instituții feudale din Moldova, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971, p. 40, respectiv, 401

[34] I. Kara, Op. cit., p. 15

[35] I. Kara, Op. cit., p. 17-18

[36] cf. M. A. Halevy, Comunitatea evreilor din Iași și București, vol. I, București, 1931, pp. 75-77 (selectiv)

[37] Gh. Zane, Economia de schimb în Principatele Române, București, 1970, p. 330

[38] după I. Kara, Op. cit., p. 25-28 (selectiv)

[39] Gh. Zane, Op. cit., p. 45 și 145

[40] Gh. Platon, Populație și societate, vol. I, Cluj, 1972, Tabel XVII

[41] idem, p. 328-329

[42] Gh. Platon, Geneza Revoluției române de la 1848, Iași, 1980, p. 129

[43] I. Kara, Op. cit., p. 34

[44] Mihal M. Cernea, Cuvânt înainte la lucrarea lui I. Kara, Contribuții la istoria obștii evreilor din Iași, București, Editura Hasefer, 1997, p. 8

[45] idem, p. 9

[46] I. Kara, Op. cit., p. 41

[47] I. Repin, Die Juden in Rumaenie, Berlin, 1908, p. 28

[48] I. Kara, Op. cit., p. 50

[49] după Avram Rosen, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, p. 7-8. În lucrarea sa, Avram Rosen a avut în vedere îndeosebi, activitatea desfăşurată de evreii din România în ramuri în care se produc bunuri materiale – în industrie, construcţii, agricultură

[50] cf. *  *  *, România, o Europă în miniatură,  p. 52