Ocrotire peste timp

Am fost mândră de părinţii mei (Imre şi Sárika Székely) care erau foarte iubitori, grijulii, veseli şi drepţi. În casa noastră nimeni nu ţipa,  nu se certa, nu se jignea şi nici nu sărea calul cu băutura. Mama fuma într-o vreme, trimiţându-mă să cumpăr de la chioşcul din colţ „Două pachete de Carpaţi şi unul de chibrituri” . Tata a tot rugat-o să se lase, dar nu a avut câştig de cauză nici măcar atunci când i-a spus „Dacă nu te laşi de fumat, divorţez!”J). Trecusem în clasa a IV-a, se apropia ziua mea de naştere şi Mama m-a întrebat ce cadou îmi doresc. „Nimic altceva decât să te laşi de fumat!”. În ajunul zilei mele,  Mama a stins ţigara în scrumieră şi mi-a spus „Asta a fost ultima ţigară pe care am fumat-o!”.  Şi s-a ţinut de cuvânt.

Tata avea imaginaţie pentru tot felul de năzbâtii pe care le făceam amândoi, inclusiv un bumerang pe care l-am testat in holul locuinţei. Dar obiectul încăpăţânat nu voia să se întoarcă nicicum la cel care-l lansase şi Tata a fost nevoit să-i tot îmbunătăţească forma, până când…s-a ars iremediabil friptura pe care Mama ne-o lăsase în grijă, când a plecat să-şi ţină orele la seral. Am aerisit casa, am frecat vasul de Jena până a devenit ca nou, iar când a sosit Mama acasă am întâmpinat-o cu „Hai să vezi ce bumerang am confecţionat!”. I-am demonstrat în fel şi chip cum ar funcţiona această armă nemaipomenită…dacă ar funcţiona cum trebuie…Până la urmă s-a săturat de bumerang, dar fiindu-i foame, ne-a întrebat de friptură. Tata şi cu mine ne-am privit cu nedumerire şi am declarat: „Care friptură?” „Cea din cuptor, din vasul de Jena!”. „Cuptorul e rece, vasul de Jena e la locul lui, verifică şi tu! Nicăieri nu e nici o friptură…” Şi într-adevăr, lucrurile stăteau aşa cum spuneam noi. Mama s-a învârtit uimită prin bucătărie până când, fiind lihnită de foame, s-a lăsat „aburită” dând curs invitaţiei noastre (generoase): „Hai să cinăm pâine cu brânză topită!”  Abia seara târziu, când a observat că şi muşamaua de pe masa din bucătărie fusese schimbată – pentru că am ars-o atunci când am scos din cuptor vasul fierbinte cu friptura făcută scrum – şi-a dat seama cum se „volatilizase” friptura, dar nu s-a supărat deloc, ci a râs cu poftă alături de noi. Mama avea un râs teribil de molipsitor!

Tata era un om sensibil care ştia cum să dăruiască, pentru a-l bucura cu adevărat pe cel care primea cadoul. Întotdeauna era politicos cu toată lumea, oriunde ar fi fost şi cu oricine ar fi stat de vorbă. În general era foarte temeinic, prudent şi meticulos însă uneori era distrat, aşa cum s-a întâmplat odată, în ajun de 1 Martie, când s-a dus să cumpere mărţişoare. Era mare înghesuială la toate raioanele de profil ale magazinului Universal din oraş şi Tata se consolase, deja, cu ideea că avea de stat la  rând cel puţin o oră, când observă un raion unde se vindeau tot mărţişoare, dar nu era nici ţipenie de cumpărător. S-a dus repede acolo şi a început să aleagă: „coşarul acela, inimioara aceea, trifoiul, potcoava…” După ce a adunat mărţişoare suficiente pentru familie şi colege, a aşteptat să i se dea bonul. Vânzătoarea, care-l servise cu o faţă din ce în ce mai uimită, îi dădu de ştire că avea de plată…câteva mii de lei. Tata a amuţit…Iar vânzătoarea i-a explicat că acela era raionul cu bijuterii şi mărţişoarele erau din… aur de 14K…

Mama asigura pacea şi armonia din familie, era omul puternic şi echilibrat, pe care ne sprijineam cu toţii  Fără ea, Tata nu ar fi putut să-şi edifice cariera ştiinţifică şi universitară şi nici eu să mă mărit, să am un copil, de foarte tânără, şi să-mi continui fără sincope ascensiunea profesională.

Părinţii mei erau respectaţi şi apreciaţi, iubiţi de oameni, aceste sentimente răsfrângându-se şi asupra mea, fiica lor. Mulţi ani am „profitat” de acest statut, dar m-am şi străduit să dovedesc că le semăn, că merit să le fiu fiică. Adesea mi se întâmpla să fiu tratată cu mult mai multă deferenţă, după ce se afla că sunt „fiica profesorului Székely” chiar şi după ce purtam alt nume, eram „om în toată firea”, cadru didactic sau chiar reporter TV.

Apoi părinţii mei s-au mutat la cele veşnice… De ani de zile nu-i mai întâlnesc decât în visele mele frumoase din care mă trezesc cu convingerea că ei sunt aici, alături de mine…

Mama şi Tata nu mai sunt  lângă mine,  dar le simt ocrotirea prin prietenii şi prietenele lor, din preajma mea sau din depărtare, care mă sprijină şi-mi netezesc calea cu o privire, cu un gest, cu un apel telefonic. Îmi place să  mă întâlnesc cu prietenii părinţilor mei,  să fiu cu ei şi să stăm de vorbă, aşa cum se întâmplă în zilele de vineri, când iau masa cu prietenele Mamei sau atunci când – aflată  departe de casă, la Bucureşti sau în Israel – le trec pragul şi sunt primită cu braţele şi sufletul deschise. Nu atât datorită mie, cât părinţilor mei…

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Paula C commented on February 25, 2017 Reply

    Un articol de o sensibilitate coplesitoare….

  • Mari commented on February 23, 2017 Reply

    Ei au stiut intotdeauna cat de mult ii apreciezi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *