1. Aţi ales ca titlu pentru sărbătorirea semicentenarului înfiinţării secţiei române al Teatrului Naţional din Târgu Mureş: „50 de ani de interculturalitate”. Care este motivarea acestei denumiri şi a concepţiei care stă la baza ei?
– Într-adevăr am considerat oportun să iluminez din nou realitatea că în acest spaţiu convieţuiesc două culturi, în relaţie – sau nu.
Adesea, în ce priveşte teatrul, în decursul celor 50 de ani, a existat o contaminare reciprocă de „etosuri”. Dacă teatrul maghiar s-a contaminat de „reteatralizare”, de sufletul nou adus de teatrul românesc în anii 70, care a influenţat tradiţia realistă, adesea prăfuită de până atunci a scenei maghiare, pe de altă parte teatrul românes însuşi a beneficiat de etosul actoricesc maghiar, seriozitatea şi rigoarea scenică a celeilate culturi. De asemenea, o mare parte din publicul târgumureşan român şi maghiar mergea la spectacolele ambelor trupe – lucru care s-a oprit în anii 80, datorită politicii naţionalist-ceasuşiste – şi definitiv după „martie negru”. Atunci s-au rupt punţile între cele două culturi şi ele nu mai pot fi refăcute, ci trebuie reconstruite cu atenţie, de pe ambele maluri, reciproc. Un pas spre această reconstrucţie este asumarea condiţiei de „interculturalitate”, respectiv de culturi care convieţuiesc, nu de o cultură minoritară (maghiară) care este acceptată de cea majoritară (română) – pur şi simplu realitatea arată astfel.
– Aţi fost atacată din cauza acestui titlu, a acestei demers – de cine? Şi ce au reproşat?
În primul rând, nu este obişnuit să vorbeşti deschis despre aceste lucruri. Am călcat nişte tabu-uri, dar nici măcar nu am fost atacată, ci se încearcă ignorarea termenului, tratarea cu superficialitate a acestuia, de persoane care nu cunosc zona pe care conceptul îl acoperă. S-a mai întâmplat, şi nu de mult, de exemplu, un spectacol ca 20/20, faimos în lume, nu are o soartă prea bună exact în oraşul unde a luat naştere şi unde nu a reuşit să schimbe mentalităţi sau să arunce lumină asupra unor realităţi. Rezistenţa la deschidere este foarte mare, organizaţiile civice o ştiu – mai ales Liga Pro Europa, ca să mai dau un exemplu.
Am observat cam aceeaşi mefienţă din partea presei de ambele limbi, din partea ambelor culturi. Nu se vorbeşte deschis aici despre convieţuirea noastră. Românii cosideră de la sine înţeles că au dreptul să fie aici – şi acest lucru irită maghiarii. Pe de altă parte cred că prezenţa românilor în oraşul care în anii 50 era predominant maghiar şi de cultură maghiară, chiar dacă a fost impusă politic, există ca fapt. Şi eu m-am născut aici, este şi oraşul meu. Aceste două perspective sunt, reciproc, greu de înghiţit. Desigur, este vorba despre oameni care au fost îmbibaţi de naţionalism, încât minţile lor au devenit impermeabile la o perspectivă normală. De fapt aceasta este şi misiunea teatrului nostru: „Normaliate prin cultură!”
2. Cu ocazia prezentării – în cadrul manifestărilor prilejuite de această sărbătoare – am fost martorii unei abordări cinstite a realaţiilor dintre români şi maghiari, a unei abordări realiste, exemplare şi rareori văzute pe la noi. Aţi dat cuvânt ambelor părţi – şi au fost prezentate atât distanţele dintre ele, precum şi acele lucruri care le apropie. Vor fi şi alte performance-uri pe această temă?
– Eu sper că da – în ce mă priveşte voi iniţia şi alte evenimente în care „trezirea” să fie reciprocă. Aţi observat că am încercat să asociez teatrul cu discuţiile, să invit, alături de distinşi universitari ca Marian Popescu şi Miruna Runcan, şi purtători de opinie, oameni care ştiu ce înseamnă „interculturalitatea”, cum ar fi doamna Smaranda Enache, un intelectual elegant şi deschis, o campioană a nuanţelor civice şi proiectelor culturale comunitare.
3. Interculturalitate presupune un transfer cultural real – producere şi prezentare de valori culturale. În ce constă de fapt acest transfer în cazul Teatrului Naţional din Târgu Mureş? Şi în general în oraşul Târgu Mureş?
– Am produs un spectacol în care actori maghiari şi români lucrează împreună – e vorba despre Carmina Burana. În sprijinul comunicării dintre cele două comunităţi este adus adesea argumentul regizorilor români şi maghiari care lucrează la ambele trupe, al pieselor care se montează reciproc. Eu cred că nu este vorba despre un transfer cultural aici, ci de o colaborare la nivelul „macro”. Pe când subtitlurile reciproce, ideea că nu suntem singuri – care se adresează şi românului care vede subtitluri maghiare, dar şi invers – colaborarea la nivel de actori, căci ei sunt, aşa cum spuneam, purtători de etos, atelierele de actori comune, cum a fost cel condus de Bacs Miklos, performance-urile, întâlnirile – acestea sunt colaborările „micro”, acestea sunt cele care lasă urme.
4. În ultimii zece ani aţi organizat la Tg. Mureş nişte manifestări interculturale plurilingvistice importante, cum a fost între 1992 şi 1994 Întâlnirea şcolilor de teatru, sau între 1998 şi 1999 DramaFest-ul. Prin ce s-au caracterizat aceste manifestări? Şi de ce s-a întrerupt organizarea lor?
– Întâlnirea … a fost organizată de Vlad Rădescu, directorul adjunct al teatrului, pe atunci. Iar motivul din care festivalul s-a mutat a fost tocmai marea deschidere internaţională pe care acesta o propunea. La fel, DramaFest-ul. Un teatru naţional închis, dur, va rejecta întotdeauna noul, va refuza comunicarea şi deschiderea. Au fost atunci, în 1998 şi 1999, reprezentanţii elitei teatrale din Europa: teatrul Royal Court, Institutul de teatru din Amsterdam, SACD-ul francez, Open Society Institute şi Katona (Jozsef ) din Budapesta, Teatrul Mic din Sofia … până şi Ankara a avut reprezentanţi. Dar totul a căzut din lipsa totală de interes. Cineva mi-a spus chiar că proiectul este minunat, dar am greşit oraşul. Sper că în 20 de ani lucrurile s-au mai schimbat. Dar nu poţi garanta niciodată.
5. Cu această ocazie am aflat că Teatrul Naţional din Tg. Mureş are un proiect intercultural în desfăşurare. Vă rugăm să ne prezentaţi conţinutul acestui proiect: domeniile pe care le cuprinde şi formele lui de realizare.
– Proiectul este apropierea culturală, această „Normalitate prin cultură” de care vă vorbeam. Dincolo de subtitrarea spectacolelor, producţiile comune, încurajarea proiectelor comune, noi dorim să impunem prin atitudinea noastră că aceste două culturi sunt egale, că nu există majoritate sau minoritate.
Dar, ca să vorbim extrem de direct, convingerea mea este că nu se poate vorbi despre o reală interculturalitate decât atunci când ambele comunităţi cunosc limba şi cultura celeilalte, şi nu atunci când pentru copiii maghiari este obligatorie limba română la bacalaureat, iar pentru românii din zonă nu există nici măcar cursuri opţionale de limbă şi civilizaţie maghiară.
Atâta vreme cât statul român nu susţine şi nu stimulează practica drepturilor egale în cazul comunităţilor interculturale, ceea ce putem noi să facem este să deschidem căile de comunicare prin traduceri, proiecte comune sau intermediate de o a treia limbă, cum ar fi engleza – ceea ce ne aduce la același nivel. E puţin, dar e ceva. Cred în deschidere, în dialog, altfel ne vom duşmăni mereu, fără ca să ne cunoaştem deloc.
