Număr vizualizări 5 ori

Deunăzi am intrat într-o dispută cu o cunoştinţă bună, privind interdicţia de circulaţie în timpul iernii, instituită de regimul Ceauşescu prin anii 1985. A fost ger şi a viscolit câteva zile în sudul României, după care s-a interzis circulaţia tuturor autoturismelor particulare din ţară, pe tot parcursul iernii respective şi – din câte îmi aduc aminte – câteva ierni la rând. Interlocutorul meu – care nu era deloc de rea-credinţă – o ţinea una şi bună că aşa ceva nu s-a petrecut, iar eu confund lucrurile, pentru că interdicţia circulaţiei autoturismelor se referea doar la alternanţa săptămânală a numerelor de înmatriculare pare şi impare. În schimb eu uitasem cu desăvârşire de această măsură ! Din conversaţia noastră, verificată apoi prin amintirile altora, s-a conturat un fragment  din tabloul sumbru al totalitarismului ceauşist care se destramă pe zi ce trece şi – privit retrospectiv –  se transformă într-un peisaj estompat şi idilic, pentru tot mai mulţi concetăţeni.

Prima acţiune menită să salveze amintirile pe care le mai păstrez, a fost să deschid un fişier în care să stochez câteva sintagme cheie pentru acele timpuri detestabile: lipsa cronică a alimentelor şi bunurilor de larg consum, cozile interminabile la orice, frigul din case, întreruperile de curent electric, izolarea  până la strangulare, amestecul şi scormonirea neruşinată în cele mai intime unghere ale  vieţii, supravegherea continuă şi delaţiunea din partea oricui, minciuna şi propaganda deşănţată – ascultată, acceptată şi retransmisă – dedublarea, mimetismul, lipsa de reacţie, laşitatea, dezamăgirea până în rărunchi, inerţia şi teama…

Sculptorul şi pictorul Egon Marc Lővith (fie-i memoria binecuvântată) a caracterizat anii aceia prin două sintagme care se regăseau pe buzele tuturor: “Ce se dă?” şi “Ce să-i faci!”. Şi totuşi, flash-backurile Epocii de Aur îmi sunt declanşate – mai ales – de câteva întâmplări comice.

Ce-o să mâncăm mâine? Zid o să mâncăm mâine!

Fiul meu Vali, in clasa I-a primara

Într-o zi, scoţându-l pe fiul meu de la şcoală (era în clasa întâia) am nimerit o coadă de lungime rezonabilă la măcelărie. Nu era să ratăm posibilitatea de a ne scoate raţia lunară de carne (o jumătate de kilogram pe membru de familie), deşi Vali – cu ditamai ghizdanul în spinare şi vioara în mână – nu prea avea chef de aşa ceva.  L-am convins că dacă stă cuminte la rând, am să-i fac şniţele cu cartofi pai, la masă. Am stat preţ de o jumătate de oră până am intrat în magazin, apoi încă vreo jumătate, până am ajuns în dreptul tejghelei unde am constatat cu dezamăgire că nu mai rămăsese decât carne de vită şi că din kilogramul şi jumătate care se cuvenea familiei noastre de trei persoane, vreo 400 de grame erau oase. Am socotit repede că voi putea găti de două ori supă de oase şi o dată tocăniţă de carne de vită. Acasă i-am explicat lui Vali că vom mânca şniţel luna viitoare (dacă “se va da” carne de porc şi “vom apuca” la ea), acum am să gătesc tocăniţa care trebuia să fiarbă destul de mult timp. I-am făcut un sanviş cu parizer (nu vă mai povestesc cât stătusem la coadă şi cum mă îmbrâncisem pentru el) şi m-am apucat să bucătăresc. Fiul meu s-a pus la masa de lucru să-şi facă lecţiile. Tocăniţa fierbe deja în cratiţă, când Vali mă cheamă să-l ajut la o problemă de aritmetică (din alea care nu e permis să le rezolvi cu metode algebrice). Mă duc în camera lui, citesc problema, o pun iute în ecuaţie şi aflu soluţiile. De-acum trebuia doar să ne punem amândoi să judecăm pe baze aritmetice. Dar nu era nici pe departe atât de simplu cum crezusem… La un moment dat, în mijlocul efortului mental colectiv, ne-a lovit mirosul pătrunzător de carne arsă. În momentul acela m-au lăsat nervii. Arsesem “raţia de carne” pe o lună întreagă şi nu aveam de unde să mai cumpăr alta!  Eram o idioată incapabilă să rezolve o problemă elementară de aritmetică şi aveam un copil prostuţ! Care, evident, era principalul vinovat că se carbonizase mâncarea şi se stricase cratiţa emailată. În consecinţă am început să ţip la el:  “Ce-o să mâncăm mâine?” Şi privind deznădăjduită în preajmă, la pereţii golaşi şi daţi cu humă, (în anul acela ne mutasem în apartamentul nou, cumpărat în rate) am continuat:  “Zid o să mâncăm mâine!” şi am izbucnit în hohote de plâns. Vali stătea smirnă, amuţit de uimire şi mă privea cu ochii lui albaştri, imenşi. După o vreme m-am calmat şi m-am dus în bucătărie, am aerisit, am frecat cratiţa cu Tix, seara i-am povestit incidentul soţului meu şi am mâncat tocăniţă de cartofi. Totul a fost dat uitării, până duminică dimineaţa, când fiul meu – îmbrăcat în pijamaua lui bleu imprimată cu maşinuţe – a dat buzna în dormitor ţopăind “Ce-o să mâncăm mâine? Zid o să mâncăm mâine. Aoleu!”. Imaginea copilului blond şi îmbujorat, care imita poznaş criza mea de nervi, ne-a făcut să râdem în hohote. Şi de atunci şi până în ziua de azi, ori de câte ori cer sfatul familiei mele privind meniul de a doua zi, întrebând “Ce-o să mâncăm mâine?” , răspundem în cor : “Zid o să mâncăm mâine!”

Pilulele lipsă

La noi, la Cluj, pilulele contraceptive se procurau pe sub mână, cu mare băgare de seamă, fie din Ungaria – aduse de rude sau prieteni de încredere – fie prin intermediari, de la studenţii arabi. Femeile le luau haotic, fără vreo indicaţie medicală, fără prospect şi adesea ” pe neve”, fiind scoase din ambalajul original. O prietenă de-a mea, tânără căsătorită, a fost anunţată de cumnata ei – pe atunci profesoară în Algeria – că îi trimite,  printr-o cunoştinţă, o pungă cu nişte pilule de culoare roz, de fapt conţinutul mai multor blistere cu Ovulen. Peste câteva zile, domnul în cauză – profesor universitar de matematică – s-a prezentat la prietena mea, aducându-i coletul şi scuzându-se: “Să ştiţi că lipsesc câteva tablete. Le-am luat eu când am făcut escală la Bruxelles”. “Cum aşa?” l-a întrebat prietena mea consternată. “Păi mă chinuia o migrenă cumplită şi nu aveam  niciun medicament la mine. Mi-am amintit că atunci când cumnata dumitale mi-a dat punga cu pilule, am întrebat-o la ce sunt bune şi mi-a răspuns “Să n-aibă dureri de cap.” aşa că am luat şi eu câteva. “Şi v-a trecut durerea de cap?” “După câteva tablete, da”.

De-atunci ori de câte ori îmi ies pe gură cuvintele “să n-ai dureri de cap”, mă pufneşte râsul amintindu-mi de savantul acela picat din lună, dar şi de prietena mea pe care a păgubit-o de o lună…fără dureri de cap.

“Józsi, Józsi!” Banc politic!

Mi-am făcut stagiatura la Centrul Teritorial de Calcul Cluj, o instituţie tânără populată de o trupă inteligentă, nonconformistă, devotată meseriei, veselă  şi pusă pe şotii.

Clădirea Centrului Teritorial de Calcul Cluj, în anii 1970

În primele timpuri ne mergea foarte bine pentru că puţină lume ştia ce însemna informatica, însă fiind cuprinsă în directivele partidului, toate întreprinderile aveau plan de informatizare. Asta însemna, de foarte multe ori, că analiştii elaborau proiectul, noi, programatorii, scriam programele, le testam, le implementam la întreprindere (luptând cu funcţionarii cu cotiere lungi şi orizontul îngust), lucrarea era recepţionată şi plătită, ca apoi cutiile cu cartele şi benzile magnetice să zacă prin dulapuri. Prea puţini le mai utilizau în procesul de producţie, din indolenţă sau incapacitatea de a pricepe specificaţiile de utilizare.  Dar nu despre CTCE Cluj vreau să povestesc – deşi ar merita cel puţin un articol – ci despre colegul nostru Józsi (se citeşte Ioji) un holtei chipeş şi deştept, care nu se grăbea să-şi pună pirostriile, spre jalea fetelor din „centru”.  De obicei îşi bea cafeaua la noi în birou. Cafeaua obţinută prin varii filiere, era întotdeauna naturală şi se fierbea într-un vas special confecţionat, în jurul căruia ne adunam în fiecare dimineaţă. Zvonurile, noutăţile, ultimele ştiri de la Europa Liberă, spuse în şoaptă, se amestecau cu aburii aromaţi. Era, de departe, cel mai plăcut moment al zilei. Într-o astfel de dimineaţă, să fi fost prin iarna lui 1979 sau 1980, Józsi ne-a anunţat că a primit o invitaţie în SUA şi, pentru a-şi putea depune cererea de paşaport, are nevoie de o recomandare a Adunării Oamenilor Muncii. Se temea că n-o va primi, întrucât toţi sunt convinşi că odată plecat în America, nu se va mai întoarce. „Şi ai de gând să te întorci?” l-am întrebat noi cu reproş. „Nu ştiu” ne-a răspuns Józsi cu sinceritate. Adunarea Generală a Oamenilor Muncii s-a întrunit, toţi cei care au luat cuvântul şi-au exprimat încrederea că „tovarăşul Józsi” va rămâne doar şase săptămâni la Chicago şi va reveni în sânul colectivului. În consecinţă i s-a eliberat recomandarea favorabilă. Printr-un miracol – că altfel nu-i pot spune (în condiţiile în care nici în ţările socialiste nu ţi se prea dădea drumul)  – Józsi a primit paşaportul pentru vizita în America şi a plecat în primăvară. Fiind ferm convinşi că nu se va mai întoarce la lucru, n-am stat să contorizăm cât a lipsit. Dar exact în ziua  împlinirii celor şase săptămâni, l-am auzit pe Romeo – un coleg mai tânăr, din prima promoţie a liceului de informatică – strigând pe culoar cât îl ţinea gura: „Józsi, Józsi!”. De altfel, aceasta era cea mai comodă şi eficientă modalitate de a lua legătura cu cineva din „centru”. Sunetul se amplifica în spaţiul interior către care dădeau uşile tuturor birourilor, iar cel apelat ieşea din biroul lui şi se apleca peste balustradă, să vadă cine-l cheamă de jos sau de sus. De data asta toată lumea, de la toate cele patru etaje ale centrului de calcul, a dat buzna afară, înghesuindu-se lângă  balustrada interioară să vadă minunea!  Józsi nu era nicăieri… Iar Romeo, cu un zâmbet mefistofelic ne-a spus : „Banc politic!”. Şi noi am stins, râzând în hohote, momentul de uluire care ne cuprinsese la gândul că Józsi ar fi fost în stare să-şi irosească şansa vieţii.

Andrea Ghiţă

(articol publicat în revista Acum.tv)