Am reprodus între ghilimele replica unei colege de breaslă care dorea să relateze despre comunitatea armeană din Cluj şi îi sugerasem să participe, în 24 aprilie, la comemorarea Genocidului Armean. „Am tot făcut genocidul, de-mi iese pe nas!” mi-a spus cu o sinceritate şocantă. Am rămas fără grai. Nici nu am fost în stare să reacţionez pe loc la afirmaţia ei (la cuvintele rostite de „gura care vorbise fără ea”), dar zile de-a rândul m-au bântuit şi am tot încercat să găsesc cauzele acestei stări de lehamite create de evocarea unei tragedii de proporţii, cu peste un milion de victime. Bărbaţi spânzuraţi şi măcelăriţi, bătrâni, femei şi copii deportaţi în marşuri lungi şi epuizante către deşerturile Siriei şi Mesopotamiei, lăsaţi pradă foamei, setei, intemperiilor şi atacurilor nimicitoare ale cetelor de kurzi…

Am întors pe o parte şi pe alta vorbele colegei de breaslă, încercând să înţeleg dacă vorbise jurnalista sătulă să relateze despre un anumit subiect „Am tot făcut genocidul…” , recunoscând aici sindromul ziaristului care se crede mai important decât tema pe care o prezintă şi ignoră menirea sa de a informa publicul, considerând că  dacă el cunoaşte bine un anumit subiect,

                                           Memorialul genocidului armean, Alep, Siria

înseamnă că toţi cititorii, ascultătorii sau telespectatorii îl ştiu la fel de bine. Dar cum rămâne cu „îmi iese pe nas?” Un popor îşi jeleşte milioanele de morţi, o dată pe an, şi gazetarul s-a săturat să mai asculte acest plâns! Cum să nu te revolte o astfel de atitudine?! Mie mi se pare de neconceput să nu te raportezi cu empatie la imensa suferinţă umană care a lovit un popor pedepsit pentru originea sa! Genocidul Armean, ignorat de marile puteri, l-a încurajat pe Hitler să declanşeze „soluţia finală” pentru evrei: Holocaustul. Cum să nu comemorezi, să nu evoci, să nu vorbeşti despre Genocidul Armean, nerecunoscut până astăzi – nu numai de Turcia pe al cărei teritoriu s-a petrecut, ai cărei Juni l-au iniţiat şi a fost dus la îndeplinire cu sprijinul autorităţilor – ci de o seamă de alte state (printre care şi Israelul) nici acum, după 98 de ani?!

Dar cum să prezinţi acest subiect astfel încât să trezească interesul? Pentru că cele spuse de colega mea de breaslă, pe care o luase gura pe dinainte, reflectă o realitate. Multă, tot mai multă lume e sătulă să mai audă de Genocidul Armean sau de Holocaust şi cu cât aude mai puţin, cu atât mai lesne le pune la îndoială. Şi cu atât mai mare este nevoia ca 

Memorialul genocidului armean, Liban

jurnaliştii, profesorii, personalităţile publice să vorbească  despre aceste coşmaruri ale istoriei şi cauzele lor. Trebuie să vorbim mereu, să păstrăm vie memoria unor fapte cumplite, de care ne îndepărtăm tot mai mult. Nu mai există martori oculari ai Genocidului Armean, ci doar martori ai amintirilor lor. Supravieţuitorii Holocaustului se împuţinează pe zi ce trece… Povestea martirajului şi suferinţei celor exterminaţi, doar pentru vina de a fi fost armeni sau evrei, trebuie dusă mai departe. Iar cei care-şi asumă această responsabilitate au nevoie, pe lângă dedicaţie şi simţul datoriei, de inventivitate şi fantezie pentru a găsi căile de relatare potrivite fiecărei vârste şi grup social.

Până la urmă vorbele colegei mele de breaslă m-au determinat să reflectez asupra modului în care le prezint cititorilor sau telespectatorilor aceste subiecte crunte şi dureroase, pentru a nu stârni, la rându-mi, aceleaşi vorbe care mă revoltaseră: ”Îmi iese genocidul pe nas!” . Şi am constatat că mai am mult de lucru în acest sens. Şi nu numai eu.

Andrea Ghiţă