George Farkas: UNCHIUL MEU CENTENAR

Mai curând jenat decât încântat de ideea de a fi în centrul atenţiei celor peste 120 de invitaţi la propria sa recepţie de aniversare, sărbătoritul le mulţumea cu un zâmbet modest, celor dornici să-i strângă mâna sau să-l îmbrăţişeze.Când a apărut tortul uriaş în forma de tablă de şah (sportul preferat al unchiului meu) cu o sută de lumânări, Jenő m-a întrebat în şoaptă: ”Spune-mi, ce-am făcut pentru a merita toate astea’?”Era însă singurul dintre cei prezenţi care părea să aibă îndoieli în această privinţă.

Mai curând jenat decât încântat de ideea de a fi în centrul atenţiei celor peste 120 de invitaţi la propria sa recepţie de aniversare, sărbătoritul le mulţumea cu un zâmbet modest, celor dornici să-i strângă mâna sau să-l îmbrăţişeze. În seara aceea de octombrie 2012 Jenő împlinea un secol de existenţă, o sută de ani trăiţi din plin, uneori în bucurie, alteori în tristeţe, dar niciodată în singurătate.

El este ultimul dintre fraţii Farkas (Bandi, Jenő, Jóska şi sora lor Buba, în ordinea sosirii lor pe lume), rămas în viaţa, recunoştinţă pentru acest minunat privilegiu citindu-i-se în privire cu o deosebită claritate.

Sosisem la Lima, cu câteva zile înainte, pentru a fi prezent la eveniment. Mariana, fiica lui Jenő, cea care cu şase luni mai devreme făcuse deja primii paşi în realizarea proiectului, ne aştepta la aeroportul metropolei sud-americane împreună cu Nurit, fiica ei, venită din Tel Aviv. Fiindcă nu se întunecase încă, le-am întrebat dacă era posibil să trecem pe acasă înainte de a ne lăsa la hotelul unde urma să fim cazaţi pentru zilele vizitei.

Jenő şi soţia sa Babi,mai tânără cu câţiva ani, ne-au recunoscut imediat, deşi ultima noastră întâlnire avusese loc cu aproape un deceniu în urmă, înainte de decolarea lor spre Lima, următoarea etapă a existenţei lor. Aici, în capitala peruviană, trăia singurul lor copil, Mari, împreună cu Adam Pollack şi cele doua fete, Nurit şi Orit, familie bine cunoscută printre membrii comunităţii evreieşti locale.

”Nu se poate! De parcă l-aş vedea pe Jóska, fratele meu!”, a fost prima exclamaţie a unchiului meu.

Eram fericit să-l văd pe Jenő, eram fericit să-l văd fericit, sănătos, lucid, capabil de sentimente şi mai presus de toate înconjurat de dragoste. Avea lacrimi în ochi, mi s-a şi făcut teama că emoţia i-ar putea dăuna.

Încă în primele momente ale revederii, Jenő ne-a povestit o întâmplare . În ziua când trenul groazei i-a adus la Buchenwald, unchiul meu l-a instruit pe frăţiorul sau Jóska,cu un an mai tânăr, ca la un eventual interogatoriu, să răspundă că era electrician de profesie. Văzând expresia mirată pe faţa fratelui său mezin, Jenő l-a liniştit: ”N-ai nici o grijă, te învăţ eu cum să faci. ”Şi nu e deloc imposibil ca această prezenţă de spirit să le fi salvat viaţa.

Auzeam pentru prima oară povestea, dar în decursul zilelor care au urmat, unchiul meu şi-a dezvăluit din plin talentul de povestitor,dovedindu-se în acelaşi timp posesorul unei memorii şi a unui simţ al umorului demne de invidiat. Recită, fără greşeli, versuri, depăna amintiri, unele din perioada anilor când familiile celor trei fraţi locuiau la Cluj în aceeaşi casă, iar Buba ,”surioara” lor, ceva mai sus, pe aceeaşi stradă. (Este vorba de anii ’50 si ’60, când unchiul meu îndeplinea funcţia de director la Centrofarm, iar mai târziu de şef al Farmaciei nr.5 din centrul oraşului). În plus, Jenő îi ţine la curent pe membrii casei Pollack cu ultimele ştiri din Peru si restul lumii.

A sosit şi seara aniversării. Evenimentul avea loc în grădina vilei, unde cu o zi înainte fusese instalată chiar şi o scenă, pe care urma să se desfăşoare programul închinat sărbătoritului. Atât programul, cât şi restul uriaşului proiect, era pus la punct, de către Mariana, în cele mai mici detalii. Şi fiindcă aproximativ o treime din totalul participanţilor erau rude şi prieteni ai familiilor Pollack şi Farkas sosiseră din mai toate colţurile lumii, primirea şi cazarea lor ar putea reprezenta tema unui serios curs de logistică, mai ales ca Lima este un oraş lung de o sută de kilometri şi o populaţie de peste zece milioane.

Când a apărut tortul uriaş în forma de tablă de şah (sportul preferat al unchiului meu) cu o sută de lumânări, Jenő m-a întrebat în şoaptă: ”Spune-mi, ce-am făcut pentru a merita toate astea’?”Era însă singurul dintre cei prezenţi care părea să aibă îndoieli în această privinţă. Ar fi fost de la sine înţeles că dragostea şi respectul de care a avut parte acest om, de-a lungul extraordinarei sale existenţe, să ”vindece” măcar o parte din modestia unchiului meu. Farkas Jenő reprezintă însă o excepţie de la această regula,un adevăr pe care nici măcar vârsta nu va reuşi să-l schimbe.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *