Liana Saxone-Horodi: Citind „Confesiunile unui diplomat” , de Eliezer Palmor

În martie anul acesta, am primit cartea „Confesiunile unui diplomat”, scrisă de Eliezer Palmor și editată în 2012 de Institutul European din Iași, cu sprijinul Fondului Literar „Poetul Jacob Gropper” din Ierusalim. Aproape 260 de pagini pline de ”miez”, dar și presărate cu momente anecdotice relevate de activitatea diplomatică. 

 

În urmă cu ani de zile când începusem să frecventez cu soțul meu întâlnirile de la Ierusalim ale „Cercului Cultural” din Capitala Israelului, am cunoscut o pereche de oameni drăguți – Șoșana și Eliezer Palmor- față de care am avut de la început un sentiment de admirație. Nu știam prea multe despre ei, doar atât că Eliezer a făcut parte din diplomația israeliană.

Și iată că, în martie anul acesta, am primit cartea „Confesiunile unui diplomat”, scrisă de Eliezer Palmor și editată în 2012 de Institutul European din Iași, cu sprijinul Fondului Literar „Poetul Jacob Gropper” din Ierusalim.

Am început să citesc și cu cât înaintam în lectura cărții descopeream un om deosebit care, adeverește cele exprimate odată de Președintele nostru Shimon Peres: „Israelienii originari din România umblă cu papuci de pâslă de nu li se aud pașii!”.

Cartea este scrisă la fel de echilibrat cum este și autorul ei. Eu aș împărți-o în două capitole mari: „Cum s-a născut cartea” și „Cum s-a născut un diplomat”. Ambele capitole sunt cu adevărat un joc al destinului.

Cartea, așa cum povestește Eliezer în „Cuvânt înainte” este „fructul unei întâlniri neprevăzute cu îndrăgitul dramaturg Al. Mirodan în luna octombrie 2000, cu ocazia unei manifestări culturale organizate de Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România în cadrul Universității Ebraice din Ierusalim (…) Cu puțin timp înainte ca această întâlnire să aibă loc, mă întorsesem din Cluj, unde la invitația Universității Babeș-Bolyai, am ținut două prelegeri în cadrul Facultății de Științe Politice despre ˂Diplomația ca profesie la sfârșitul veacului XX˃ și ˂Contribuția evreilor originari din România la făurirea și consolidarea independenței Statului Israel˃. Auzind de această activitate, Mirodan mi-a cerut cele două prelegeri pentru a le publica în Minimum” (Mirodan fiind fondatorul, directorul și redactorul-șef al acestei reviste lunare de cultură).

Cu asta, Eliezer Palmor și-a început colaborarea la Minimum și, după zece ani, la dispariția lui Alexandru Mirodan și cu acesta a revistei, s-a „trezit posesorul unei cantități relativ importante de scrieri (publicistică politică, note de călătorie și memorii retrezite la viață de pe parcursul carierei de diplomat)”.

Și, pentru că regretatul Al. Mirodan a fost ”mâna destinului” în apariția acestui volum, Eliezer Palmor încheie „Cuvântul-înainte” cu următoarele rânduri: „Am găsit de cuvință să închin prezentul mănunchi de povestiri, cu modestia cuvenită, memoriei omului excepțional care a fost Al. Mirodan: cărturar de seamă, ziarist intransigent și, după spusele lui Radu Beligan ˂dramaturg de cea mai înaltă clasă˃ devenit, prin avântul energiilor sale, autorul moral al scrierilor aici reunite.”

Dar, volumul este dedicat, așa cum ne spune și titlul carierei de diplomat israelian a lui Eliezer Palmor.

Cum a devenit diplomat? Incă de pe băncile liceului dacă l-ai fi întrebat „Ce vrei să fi atuci când vei fi mare?” ți-ar fi răspuns: „Diplomat”. După ce a citit pe Aristotel și Spinoza, l-a descoperit pe Stendhal, în special romanul „Roșu și Negru” și imaginația sa a început să „lucreze” voind să fie diplomat și scriitor ca și autorul romanului (Stendhal a fost de profesie diplomat și a deținut în jur de treizeci de ani funcția de consul la Trieste și Civitavecchia în Italia).

”Tatăl meu – scrie autorul – părăsise România în 1950 și, înainte de plecarea lui, nu am apucat să stau cu el de vorbă sau măcar să fac aluzii la planurile mele profesionale, profund străine de tradițiile rabinice ale familiei. Aspirațiile mele stendhaliene au rămas un secret neîmpărtășit. Și totuși, într-o scrisoare din 1958, tata m-a anunțat că a citit în ziar că Ministerul de Externe din Ierusalim organizează un concurs pentru recrutarea de cadre noi și a comentat în mod cu totul surprinzător: ˂Cred că așa ceva s-ar potrivi foarte bine și pentru tine˃. Să fi fost destinul care i-a sugerat despre drumul predestinării mele?” (pag.13).

Copilul din Beiuș – un orășel cu populație amestecată de români, unguri și evrei – care trăiau unii lângă alții în case modeste, fiu de rabin, ajuns mai târziu în Israel, a reușit ca din ”ole hadaș” (nou venit) să fie admis în prima generație de diplomați israelieni, după două mii de ani”. Au urmat treizeci de ani de diplomație efectivă, practicată în Belgia, Norvegia, Argentina, Franța, Uruguay și din nou Franța (ambasador la UNESCO).

Eliezer Palmor a înțeles că, „diplomația este o profesie și, ca atare, implică posedarea unei ample culturi umaniste, deprinderi și tehnici specifice acestui domeniu sui-generis”.(pag.22).

Aproape 260 de pagini pline de ”miez” dar și presărate cu momente anecdotice relevate de activitatea diplomatică. Asta „ca dovadă că practica profesiei de diplomat cunoaște câteodată și clipe de destindere, pe lângă zile și nopți istovitoare dedicate schimburilor de idei politice, argumentărilor în favoarea unor poziții proprii de importanță acută în momentul respectiv, cultivării premeditate a relațiilor publice având repercursiuni politice favorabile și, nu în ultimul rând –„colectării de informații de natură politică din surse licite, aflându-se la dispoziția oricui”.

Întotdeauna ne-am bucurat să-i întâlnim pe Șoșana și Eliezer Palmor dar, abia acum am reușit să-i cunoaștem cu adevărat.

În august 1964, anul în care am sosit în Israel împreună cu sora mea, Eliezer Palmor își începea cariera diplomatică. Au fost ani grei, începând cu „Războiul de șase zile”, continuând cu „mitun-ul” (adevărată criză economică), continuând cu alte războaie dar, de multe ori îi spun soțului meu, sosit în Israel de abia în 1970, că din punct de vedere al relațiilor între oameni era „Eretz Israel iafa!” (un Israel frumos).

În ”Confesiunile unui diplomat” găsim și o „oglindă a noii diplomații” care, cu durerea pe care o simți în descrierea pe care o face Eliezer Palmor, nu-i din cele mai reușite. Eu prefer să trec peste cele triste și să recomand cu căldură lectura acestei cărți. Asupra mea a avut un impact puternic și am simțit nevoia să împărtășesc impresiile mele de cititor, fără să am pretenția de a face critică literară, nici măcar a spune că am făcut o recenzie…

(articol publicat în Jurnalul Săptămânii)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *