În anul 1945, de 9 mai, s-a încheiat cel mai cumplit război al tuturor timpurilor. Pentru evreii europeni a început bilanţul catastrofei, a milioanelor de morţi. În anul 1945 au sărbătorit primul Pesach liber. Au pus cele PATRU întrebări amintindu-şi de cele PATRU fapte Divine care i-au ajutat să scape din robia egipteană. Foarte puţini ştiau de cele PATRU conferinţe care au hotărât soarta celor care aveau sa trăiască, dar şi soarta celor care aveau să moară…

Motto: În România sunt acasă

În Israel mă simt acasă

PATRU     sunt Mamele noastre,

TREI         sunt Taţii noştri

DOUĂ       sunt Tablele legii

UNUL        Este Dumnezeul Nostru!*

Încă suntem sub vraja sărbătorii de Pesach, cu intimitatea căldurii familiare, pe care noi evreii din Romania, de voie, de nevoie am sublimat-o printr-o mai solemna festivitate comunitara, în care cu acelaşi ritual născut şi crescut în adâncul veacurilor, am povestit. Am povestit despre ce au fost şi cum au devenit evreii un popor, scăpând de sclavie şi dobândind libertatea, apoi cum au primit Învăţătura şi Legea de care au încercat întâi să se scuture şi în fine cum au cucerit cu sacrificii de ani şi de vieţi Ţara care le-a fost Promisă, devenind încetul cu încetul o Naţiune.

Încă ne amintim de cele PATRU fapte atribuite Domnului Nostru cel Unu, prin care ne-a eliberat din sclavie, ne-a protejat de furia Faraonului, ne-a călăuzit cu braţul puternic şi. mai presus de toate ne-a dat Tablele cu Poruncile Sale, să le păstrăm şi să le transmitem lumina, tuturor popoarelor.

Ne amintim de cele PATRU întrebări de «Ma Nishtana» (de ce se deosebeşte această noapte de toate celelalte nopţi?), de cele PATRU feluri de copii (deştepţi, sau nu chiar, cuminţi sau nepăsători) pe care trebuie să-i educăm, de cele PATRU cupe de vin pe care le-am binecuvântat, (şi evident le-am si băut J), şi în fine, de cei PATRU rabini care numără şi comentează cele zece plăgi care au premers celor zece comandamente! (nu că ar avea vre-o legătură… dar e bine de ţinut minte…)

Frumoasa poveste de Pesach din Haggadah  ne lasă puţin nedumeriţi, cu încheierea sa ciudata despre iedul, care e un fel de ţap ispăşitor si a cărui moarte vinovată este până la urma drept pedepsită. Aşteptam într-un fel continuarea istoriei despre eliberarea poporului. Am fi vrut sa urmărim în suişul anilor cum poporul eliberat şi-a ales întâi judecători şi doar pe urmă judecătorii au ales regi (nu inversJ), unul mai războinic, care i-a unit să se poată apăra de duşmani, apoi altul muzicant  si poet (probabil că de 3000 de ani de când şi-a scris celebrii Psalmi a bătut recordul absolut al ediţiilor şi al cititorilor), şi în sfârşit un înţelept care a clădit un Templu Unic în care să fie slăvit Dumnezeul Unic. Locul numit de atunci şi până acum Ierusalim, a fost ales de regele poet. Poate că regele înţelept care a clădit Templul ar fi ales alt loc care să nu fie atât de râvnit încât două mari imperii să fi vrut să-i schimbe şi numele! Desigur ştiţi că romanii i-au pus numele de Aelia Capitolina, iar Arabii de al-Quds!

Şi unii şi alţii şi încă mulţi alţii au încercat desigur să şi distrugă Ierusalimul cu Templu cu tot, evident unii au şi reuşit. Evreii (acelaşi popor despre care s-a povestit în frumoasa Haggada şi care “surprise”, există şi acum!) au încercat, după câteva deportări succesive în Asiria, apoi în Babilon, şi chiar au izbutit să reclădească acelaşi Templu, nu puteau ţine cont nici de modă, nici de evoluţiile arhitecturii, deoarece proiectul este descris cu mare exactitate în TORA care se presupune că este de inspiraţie Divină şi evreii oricum, în ciuda nenumăratelor presiuni, care s-au exercitat asupra lor de-a lungul timpurilor de către diverşi binevoitori, nu au fost dispuşi să se abată nici de la spiritul nici de la litera ei.

Prin urmare în anul 516 î.e.n., a fost terminat cel de al Doilea Templu construit de cei cca. 50 de mii de Evrei care s-au reîntors pe jos de la malurile Eufratului sub conducerea lui Ezra şi cu sprijinul împăratului persan Cyrus cel Mare, cu 80 de ani în urmă. Între timp un alt împărat al Persiei Darius cel Mare, a susţinut şi el cu bunăvoinţa. dar şi cu finanţare, ornarea, împodobirea şi înzestrarea Templului. Se pare că fără ayatolahi si ahmadinejazi, Persia (actualul Iran) nu numai că nu urmărea să distrugă Iudeea ci dimpotrivă!!! Al Doilea Templu era aproape identic, poate chiar mai frumos şi mai aurit decât Primul, dar ii lipseau doua elemente esenţiale, de neînlocuit: Chivotul Sfânt care conţinea cele două Table de Piatra ale Legii, aşa cum le-a adus Moise de pe Muntele Sinai, o cupă care conţinea mana cerească, focul sacru şi nuiaua lui Aron.

Potrivit tradiţiei, doar în Sfânta Sfintelor din Primul Templu, sălăşluia Spiritul Domnului “Sechina-Ruach ha Kodesh” (care înseamnă în ebraică Duhul cel Sfânt).

Chiar cu aceste “lipsuri” şi cu adăugirile substanţiale datorate regelui Irod “cel Mare”, ctitorul ultimei forme a cetăţii Templului în jurul anului 20 î.e.n, cel de al Doilea Templu a constituit ultimul refugiu al zeloţilor evrei asaltaţi de armata Romei, condusă de viitorul împărat Titus şi a fost distrus În ziua de Tisha be Av (Ziua 9-a a lunii Av). De atunci Evreii comemorează această zi de doliu profund, dar Templul nu s-a mai reclădit. Uriaşa platformă pe care era construit Templul, a fost lăsată în ruine de romanii de apus şi la fel de cei de răsărit, care între timp se creştinaseră sub împăratul Constantin . Mama acestuia, împărăteasa Elena a vizitat Ierusalimul şi a construit primele edificii sacre ale creştinătăţii. Dar nu pe platforma de pe muntele Moriah, unde Abraham era gata sa-şi sacrifice propriul fiu. Aici după furtunoasa cucerire islamica a Orientului Mijlociu, califul Abd al Malik a ridicat În anul 688, Moscheea Omar si moscheea Al Aksa care sunt si azi În acelaşi loc, dominând cu autoritate peisajul Ierusalimului.

Preocuparea pentru soarta celui de al Treilea Templu a rămas însă încă vie în numeroase sfere ale credinţei sau ale gândirii, şi în forme extrem de diferite ea continuă să rămână în actualitatea ideatică, nu doar la Evreii aparţinând feluritelor curente religioase, ci şi la numeroasele culte creştine, sub forma unui Nou Ierusalim, Ierusalimul Celest, sau în conceptele lor escatologice ori apocaliptice.

În termeni pragmatici: deoarece tema poate inflama foarte rapid si uşor spiritele, autorităţile israeliene (laice) au interzis accesul evreilor pe Har haBait (numele ebraic) cu argumentul (pentru cei religioşi) că încă este un loc sacru care a fost impurificat. Musulmanii invocă dreptul lor inalienabil la acel spaţiu pe care ei îl numesc Haram Ash-Sharif (sanctuar măreţ) şi neagă faptul că evreii ar fi avut vreodată Templul lor acolo, sau dacă totuşi recunosc că o fi fost ceva, existenţa lui a fost mai scurtă decât cei 1325 de ani, de când cele două moschei au fost construite.

De ce este atât de important Ierusalimul în saga evreiască? Oare nu este suficient de complicată această istorie zbuciumată a unui popor care şi-a pierdut în mod nedrept ţara, care a supravieţuit miraculos într-o răspândire de cele mai multe ori ostilă şi în destule cazuri duşmănoasă, agresivă sau îmbibată cu o ură profundă ale cărei cauze încercăm să le explicăm dar este foarte greu să le înţelegem?

Încerc câteva exemple: Birobidjan  un teritoriu de doua ori mai mare decât Israel. La momentul gloriei maxime a fost locuită de cca. 70.000 de evrei, acum mai sunt cca. 5.000. În Argentina la apogeu au fost aproape 500 de mii de evrei, acum peste jumătate au plecat în Israel. Ierusalim este simbolul eternităţii şi pentru evrei o raţiune existenţială. Sunt multe lucruri, sentimente şi atitudini care pot fi explicate. Ierusalimul nu este din această categorie, şi chiar dacă poate suna ridicol din gura unei persoane raţionale, Ierusalimul este, mai presus de o prozaică judecată omenească. Poate încărcătura de Istorie, de Credinţe, de Suferinţe şi Sacrificii face să simţi sacrul inefabil când te apropii de Ierusalim pentru prima oara…

În anul 1945, de 9 mai s-a încheiat cel mai cumplit Război al tuturor timpurilor. Pentru evreii europeni a început bilanţul catastrofei şi numărarea morţilor. Sute de mii de “persoane dislocate” – aşa se numeau în limbajul diplomatic supravieţuitorii Dezastrului – (termenul de ”holocaust” încă nu s-a instituţionalizat) – refuzau să se întoarcă în ţările de unde au fost deportaţi. Voiau să se întoarcă în ţara lor unde să fie ei singuri stăpânii propriei vieţi, unde să nu mai trăiască cu teama de a fi discriminaţi, batjocoriţi, maltrataţi, puşi la zid, nedreptăţiţi, expulzaţi sau deportaţi, chinuiţi sau omorâţi după bunul plac al unor indivizi sau guverne sau populaţii debusolate, numai pentru că ei sunt evrei. Această ţară există cel puţin în sufletele lor chinuite şi se numea Eretz-Israel. În limbajul curent în Europa ea se numea Palestina. O denumire dată de romani bazată pe acelaşi tip de confuzie cu care America a purtat o vreme numele de Indiile de Vest. Nimeni nu ştia că Palestina e locuită de Arabi, dar toată lumea îi “trimetea”pe evrei acolo! Si evreii, sute de mii de ”persoane dislocate” tremurând încă pentru vieţile lor chinuite în fostele lagăre de exterminare, eliberate, voiau să se ducă în Palestina! În anul 1945 au sărbătorit Pesach, primul Pesach liber. Au pus desigur cele PATRU întrebări, şi şi-au amintit de cele PATRU fapte Divine care le-au ajutat. Foarte puţini ştiau de cele PATRU conferinţe care au hotărât soarta celor care aveau sa trăiască, dar şi soarta celor care aveau să moară. Toţi ştiau de Hitler care a venit la putere (folosind instrumentele democraţiei) în Germania anului 1933. Peste 2 ani, în 1935 au fost promulgate legile rasiale de la Nürnberg prin care practic au fost suspendate orice drepturi cetăţeneşti oricărei persoane care avea “sânge evreiesc” în vine. Din acest moment a început tragedia Evreilor europeni. Scopul declarat al Hitlerismului era să facă Germania Judenrein (curăţată de evrei!). În prima etapă le era permis să plece. Problema era unde, cum şi cu ce? La debutul dictaturii naziste trăiau în Germania 530.000 de evrei, ca urmare a persecuţiilor toţi cei care erau în stare, cca. 300.000 au fugit în prima perioada a ascensiunii lui Hitler, dar în 1938, naziştii au ocupat Austria (cu o populaţie de 200.000 de evrei), apoi Cehia (130.000) care se adăugau la cei care vroiau/şi trebuiau să plece. Nu aveau unde! Ţările în care încercau să plece nu îi primeau.

La presiunea crescândă a organizaţiilor evreieşti din lumea liberă, ţările potenţial primitoare, au organizat Conferinţa de la EVIAN în iulie 1938. În frumoasa localitate Evian-les-Bains situată pe malul lacului Geneva, la Hotel Royal s-au întâlnit delegaţii din 32 de ţări, ca să examineze situaţia disperată a evreilor (deocamdată) din Germania, Austria şi Cehia. La conferinţă a participat şi o delegaţie din SUA, precum şi Marea Britanie. S-a hotărât să se înfiinţeze un comitet care să examineze problema. Singura Republica Dominicană s-a oferit să accepte imigrarea unui mare număr de evrei (până la 10.000). Germanii au comentat sarcastic rezultatele acestei conferinţe, întrebându-se persiflator , “Dacă nici prietenii lor nu-i acceptă (pe evrei) atunci de ce să-i acceptăm noi?”

În schimb în 20 ianuarie 1942, la WANSEE, frumoasa suburbie a Berlinului, pe malul lacului cu acelaşi nume, s-a întrunit o alta Conferinţă cu doar 15 participanţi, toţi ofiţeri sau funcţionari de rang înalt al Germaniei naziste, aproape toţi cu doctorate sau alte titluri academice, unde s-au stabilit măsuri practice cu rigurozitatea şi precizia caracteristică privitoare la soluţia FINALĂ a chestiunii evreieşti în teritoriile prezente sau viitoare ale celui de al treilea Reich, care era desigur prevăzut să fie întreaga Europă, de la Atlantic până la Urali.

Reinhard Heydrich  şeful Securităţii naziste (RSHA), a primit misiunea de a conduce realizarea acestui imens plan diabolic, de a DEPORTA în vederea EXTERMINĂRII prin muncă forţată, subnutriţie, boli şi orice alte mijloace (după cum s-a demonstrat foarte repede) ca împuşcare, gazare sau îngropare de vii, a celor 11 milioane de evrei existenţi încă în Europa conform “inventarului”prezentat şi luat în calcul la Wansee.

Dintre participanţii la Conferinţa de la Wansee, care a durat doar 90 de minute (dovedind aceeaşi eficienţă, ca la aplicarea soluţiei finale), doar unul singur a fost judecat si condamnat la moarte după un proces public, si anume “ultimul de pe lista”celor 15: Adolf Eichman! Este cutremurător să vezi lista celor 11 milioane de Evrei care conform evidenţei hitleriste mai trăiau În ianuarie 1942 în Europa!! Remarcabil că Romania era menţionată ca având 342.000 de evrei, inclusiv Basarabia (precizare făcută pe listă). Deci, din 22 iunie 1941 până în ianuarie 1942 regimul fascist antonescian reuşise să deporteze deja în jur de 200.000 de evrei, nu după “mafioţii industriei Holocaustului” ci conform evidenţei riguroase a “marelui aliat” nazist!! Poate vor pricepe această precizare nemţească şi corifeii negaţionismului din Romania!!

În acelaşi an 1942, între 6-11 mai, nu chiar fără legătură cu precedentele enumerate, a avut loc, de data asta la New York, o alta Conferinţă, cunoscută sub denumirea de Conferinţa BILTMORE (după numele binecunoscutului hotel new-yorkez unde s-a ţinut) , cu participarea a 600 de delegaţi, în majoritate evrei, reprezentând toate organizaţiile evreieşti din lumea încă liberă. Mai precis evrei sionişti, profund îngrijoraţi de întorsătura dramatica pe care a luat-o soarta evreilor din Europa, au publicat o Declaraţie (Programul Biltmore) care cerea imperativ Puterilor Lumii, să se suspende Cartea Albă instituită de Marea Britanie ca putere mandatară asupra Palestinei, şi să se permită deîndată imigrarea nelimitată a evreilor persecutaţi de nazişti, ca singura salvare, imediat posibilă a vieţilor evreieşti ameninţate. S-a menţionat în program, solicitarea de a se permite organizarea militară a evreilor care locuiesc deja şi care vor imigra în Palestina, ca să poată lua parte la efortul de război al Naţiunilor Unite împotriva Puterilor Axei. Conferinţa a declarat că noua ordine mondială care va urma victoriei, nu poate sa se bazeze pe temelia păcii, dreptăţii şi egalităţii fără a-şi găsi rezolvare problema unei patrii a evreilor. Conferinţa a cerut urgent deschiderea porţilor Palestinei şi încredinţarea controlului imigraţiei Agenţiei Evreieşti, care administra în acea perioada problemele populaţiei evreieşti din Palestina având mandatul şi capacitatea de a dezvolta Ţara şi să creeze oportunităţile şi condiţiile necesare primirii noilor imigranţi. Au fost dezbătute şi propuse soluţii pentru numeroase subiecte complicate şi delicate, cum ar fi cooperarea cu locuitorii arabi, inclusiv măsuri pentru îmbunătăţirea nivelului lor de trai, investiţii în dezvoltare inclusiv acordate ţărilor arabe vecine cu Palestina, abordându-se şi varianta întemeierii a două state care să coexiste şi să se sprijine reciproc: un stat evreiesc şi un stat arab! Mai mult Programul Biltmore a fost asumat (desigur nu cu unanimitate!!??) de WZO (Organizaţia Sionistă Mondială). Din nefericire Conferinţa de la Biltmore nu a determinat schimbarea politicii în Palestina a Marei Britanii, exterminarea a două milioane de evrei în anul 1942, nu a putut clinti decizia Angliei de a nu ridica barierele imigraţiei evreieşti, fluturând steagul condiţiei ca evreii să rămână TOTDEAUNA o minoritate în Palestina!! Nici marele aliat american, nici cel sovietic, ca să nu vorbim de aliatul francez care nu mai conta demult ca putere politică, nu au mişcat niciun deget pentru salvarea vieţii evreilor exterminaţi metodic în decursul a cinci ani, de la începutul şi până la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial!! Unii afirmă ca au fost obligaţi la o altă strategie care le-a impus alte priorităţi….

Cea de a PATRA Conferinţă “internaţională” organizată cu scopul declarat de a ameliora consecinţele Dezastrului, a avut loc în Bermude, un mic grup de insule în Nordul Atlanticului aflate şi acum sub stăpânire Britanica.  Ele ne sunt mai cunoscute de la misteriosul Triunghi al Bermudelor unde dispar din când în când vapoare, avioane şi oameni! La conferinţa începută în 19 aprilie 1943, cu participare anglo-americană nu a dispărut decât speranţa evreilor că se mai face ceva concret pentru salvarea lor! Unica hotărâre care s-a luat a fost aceea de a reactiva Comitetul Evian înfiinţat în 1938, în împrejurările pe care le-am descris deja şi care, desigur, de la înfiinţarea ei, nu întreprinsese nimic. Iniţiativa Conferinţei din Bermude aparţine arhiepiscopului de Canterburry care În Martie 1943 a cerut în Camera Lorzilor, Guvernului Britanic să fie ajutaţi evreii din Europa spunând: ”Noi avem în acest moment o uriaşă responsabilitate şi vom fi judecaţi de Istorie, de Omenire şi de Dumnezeu”. Drept consecinţă s-a reînfiinţat Comitetul de la Evian!!!???. S-a întâmplat totuşi în această neuitată zi de 19 aprilie 1943! Dar nu în Bermude, ci în Polonia. A început RĂSCOALA EVREILOR din GHETOUL VARŞOVIEI!!

Conform Calendarului Evreiesc, în anul 1943 ziua de 19 Aprilie a corespuns datei de 27 Nisan, dată care a rămas consacrată prin Hotărârea Kneset (Parlamentul Statului Israel) ca Ziua Holocaustului şi a Eroismului (YOM haSHOAH v’haGVURA). Zi Naţională prevăzută şi în calendarul religios.

Multe persoane, evrei şi neevrei, şi-au manifestat nedumerirea şi uneori chiar disconfortul sau confuzia în legătură cu multiplele comemorări ale Holocaustului, mărturisindu-şi chiar grija că o prea frecventă evocare, păgubeşte gravităţii şi solemnităţii tragediei aniversate. Evident pentru noi, evreii generaţiei care a suferit nemijlocit consecinţele Dezastrului, rămâne cât trăim, zi de zi prilej de doliu. Dar pentru toţi ceilalţi? Cred că trebuie să reflectăm cu circumspecţie şi respect pentru toţi cei care au dedicat cu pioşenie date diferite, dar poate pentru împrejurări diferite, amintirii victimelor holocaustului şi să propunem alternative.

Oricum YOM haSHOAH este parte de nedespărţit a unui grup de PATRU aniversări determinate reciproc şi care toate gravitează în jurul miracolului epocii în care ne-a fost dat nouă, generaţiei noastre, să trăim: Întemeierea Statului Evreu Modern.

După YOM haSHOAH urmează:

YOM haZICARON – Ziua Amintirii Eroilor care şi-au jertfit viaţa în Războaiele Israelului pentru Independenţă şi Apărare sau au căzut victime ale terorii.

YOM haAATZMAUT – Ziua proclamării Independenţei Statului Israel (5 Iyar)

YOM YERUSHALAIM – Ziua Ierusalimului, Capitala Statului Israel.

În încheiere, fiecare din aceste evenimente merită măcar un articol În revista BAABEL!

Dacă nu se găsesc alţi amatori, va încerca să le scrie tot autorul acestuia