Argumentul multor admiratori este că muzica lui Wagner trebuie sărbătorită – şi nu persoana sa. ,,Este, însă, evident că majoritatea acestor fani nutresc o slăbiciune vizibilă faţă de personajul în sine’, conclude Ernman. Ar fi – şi este – exagerat să pretindem lumii să nu asculte opere de Wagner. Cred, însă, că acordurile ar suna mai armonios dacă aniversările legate de ideile sale, şi nu atât de arta sa, ar fi mai puţin zgomotoase (provocative?).
Am mai auzit vorbindu-se despre germanofilia suedezilor, dar n-am avut, încă, ocazia să o admir în plină acţiune; poate, de aceea, titlurile exaltate din ziare, care anunţau cu litere mari importanţa aniversării, m-au cam şocat. În Dagens Nyheter, de exemplu, un respectabil membru al Academiei Suedeze scria: ,,Existenţa nu va fi niciodată atât de minunată ca în opera lui Wagner”. Sau în Svenska Dagbladet: ,,Viitorul îi aparţine lui Wagner!”(o prognoză care s-ar putea adeveri, ce-i drept), iar in Aftonbladet stătea: ,,Trăiască Wagner!”(în suedeză sună însă şi mai patetic).
Televiziunea suedeză nu s-a lăsat mai prejos în cadrul eforturilor de a-l sărbători cât mai triumfal pe compozitorul favorit al lui Hitler, emisiunile culminând cu o transmisie directă de la Bayreuth, sfântul templu al muzicii lui Wagner.
Citind programul televiziunii, o rază de speranţă mi-a luminat, însă, sufletul:
un film documentar în două părţi, realizat de Stephen Fry, unul dintre cei mai străluciţi autori şi realizatori de programe radio şi TV ai Britaniei de astăzi, întitulat ,,Wagner şi eu” (sau invers?). Încordat de aşteptare, am deschis aparatul la ora anunţată şi nu mică mi-a fost decepţia. Fry, evreu şi homosexual, declarat, un personaj pe care dacă l-ar fi cunoscut, Wagner l-ar fi dispreţuit din suflet pentru nişte abateri atât de grave de la regulile ,,normalităţii” îi închina sărbătoritului care, pare să-i fi fost idol, încă din anii copilăriei, o adevărată odă, delirând la auzul acordurilor alese pentru a i se exemplifica măreţia..
În trecere, cam sumar, a fost amintit şi ,,amănuntul” antisemitismului înrăit al lui Wagner, merit pentru care Hitler şi ai săi l-au adoptat ca semizeu.
Când se părea că rămăsesem singura fiinţă pe pământ suedez – poate chiar scandinav – care nu-l sărbătoreşte pe Wagner cum se cuvine, şi care se crede urmărit parcă de un camion plin de cruciaţi teutoni la auzul câte a unei arii din ,,Parsifal”, erupând din difuzoarele radioului din maşină , am dat peste un articol-interviu publicat în suplimentul cultural al cotidianului Svenska Dagbladet. Convorbirea era purtată cu Malena Ernman, super-populara mezzosoprana suedeză (şi, probabil, cea mai non-conformistă dintre ele) numită uneori şi ,,Vocea”. În interviu, Ernman, o blondă impunătoare, creată parcă pentru interpretarea eroinelor wagneriene, explica pe cel mai categoric si concis ton din lume, de ce refuză ea să-l sărbătorească pe compozitor, chiar şi la două secole de la naşterea acestuia, o aniversare ieşită din comun, mai ales printre muzicieni şi melomanii care ,,se respectă”.
,,Motivul, printre altele , este antisemitismul pe care (Wagner) n-a ezitat niciodată să-l manifeste”, a spus mezzosoprana. ,,Intelectualizarea wagnerifiată din domeniul operei mă oboseşte la culme. Pentru ca arta opera, să poată supravieţui, trebuie să ne distanţăm de la acest gen de manifestări”.
Argumentul multor admiratori este că muzica lui Wagner trebuie sărbătorită – şi nu persoana sa. ,,Este, însă, evident că majoritatea acestor fani nutresc o slăbiciune vizibilă faţă de personajul în sine’, conclude Ernman.
Ar fi – şi este – exagerat să pretindem lumii să nu asculte opere de Wagner. Cred, însă, că acordurile ar suna mai armonios dacă aniversările legate de ideile sale, şi nu atât de arta sa, ar fi mai puţin zgomotoase (provocative?).
Şi, cine ştie, poate într-o zi, chiar şi ,,vecinii” ar reuşi să o suporte?
